Dacă s-ar fi putut ridica din scaunul cu rotile și uita prin geamurile saloanelor clasice de cosmetică ar fi observat că toate coafezele sunt blonde, foarte fardate și pline de aur. De foarte multe ori l-am întrebat în gând despre ocupațiile sale de pe parcursul unei zile iar el, stând, așa cum îl știu, în scaunul său cu rotile, la intersecția unor străzi anume, mi-a răspuns de multe ori, tot în gând sau a evitat un răspuns clar iar alteori a tăcut. Atunci când vorbea, pe parcursul a câtorva scunde cât îmi lua să îl depășesc cu troleibuzul 85, o făcea ca un tren trans-european ce trece printr-o haltă uitată de lume, de parcă eu aș fi fost staționarul, impiegatul atârnat de o paletă cu ochi verde. Sigur pe el, trepidând, precipitat.
-Ce mai faci?
-Tocmai m-am întors de pe litoral unde am cunoscut o femeie transparentă. Diminețile alergam prin valuri până la pescarul bătrân ce înmuia penele în apă. Iar, mai în larg, acolo unde se poate ajuge doar zburând sau călărind marsuini oranj de atâta praf cărat în spinare de Brumaru, ajungeam și mai ușor.
Aceasta a fost una din primele noastre schimburi de cuvinte pe care mi-l amintesc. Să-i spunem: Prima zi.
A doua zi:
-Mașinile acestea îmi sunt cunoscute de undeva. Le recunosc după sensul de rotație. Sunt atavisme ale primului motor din care, cineva, cu indiferență, mi-a construit aripi și mi le-a montat pe șolduri, nu pe umeri, pentru a-mi pierde echilbrul atunci când gonesc la rândul meu de la un capăt invizibil al străzilor acestora până la celălalt, presupus tot invizibil a fi. Îmi rânduiesc acest fel de zbor mai mult noaptea, când nu mă cunoști(îmi spune zâmbind enigmatic, scuturând scrumul țigării pe trotuar) și când mi-e mai lesne deoarece aerul nopții mă susține mai bine, lipsit de fotoni și plin de ființe portante, transparente.
Controlorul, de obicei îmbrăcat în albastru, mă urmărea în fiecare zi cu aceiași ochi ca ai unei păsări de pradă, mijiți, ficși, tâmpi. Sunt convins că preocupat fiind cu această îndeletnicire nu l-a observat niciodată pe... să-i spun: creatorul de iluzii sau mai bine să nu îi spun în nici un fel pentru a-i fixa aura misterioasă pe care încep să i-o împletesc deasupra capului.
A treia zi:
-Femeile mă surprind întotdeauna. Au un fel aparte de a supraviețui, diferit de al nostru. Căci noi, cei ce vânăm din plăcere, cei ce violăm prin atingere până și urma roșie și apăsată fluturelui sau portocală mirată de atâta neîndemânare, pur și simplu trăim, nu avem nevoie de platoșă, de gene întoarse, de sâni; noi supraviețuim simplu: trăim. Și nu mă surprinde la ele abilitatea lor defensivă pe cât felul în care se manifestă și arsenalul folosit... desigur, până la un punct după care totul devine un previzibil-roșu pe care ele îl numesc: abandon total. Câtă muncă în van! Câtă zruncinare de cristaluri risipite pe mozaicul unei catedrale întinate.
Îmi amintesc că cele de mai sus au fost gândite într-o zi ploioasă în care abia l-am văzut prin geamul obturat de picăturile mari, reci. Numărasem crestăturile de pe scaune, inscripții încărcate de emoție: Lică+Geta=LOVE! Mai încolo, pe mânerul de cauciuc ciupit al scaunului din față, trei linii oblice însemnând poate Sfânta Treime, sau poate ochii și nasul unui om oblic, sau: ziua a treia.
Ziua următoare: a fost tot timpul iarnă și nu l-am mai văzut.
În a cincea zi mă întorceam din Cișmigiu.
-Ce mai faci?
-Este primăvară, nu vezi? Mi-a răspuns aproape iritat sau poate fiind incitat de cele ce se întâmplau în jurul lui: o explozie obraznică de verde crud, de oameni cu gurile larg deschise.
A continuat pe același ton reparând ceva la roata stângă, aplecat peste mânerul căruciorului ca frânt în două:
- Astă iarnă, pe când ne credeam în Alpi, femeia m-a înșelat cu un instructor de schi. Degeaba i-am arătat de atât de aproape Ursa Mare și laptele din țâtele vacilor din care, cică, s-ar fabrica “ciocolata cu dragoste”. Sau poate vorbesc prostii, nu știu. Cert este că într-o seară nu a mai venit acasă. Priveam reclamele luminate, tramvaiele ce treceau întârziat și sticlos, număram clipele pe ceasul de la Universitate. Treceau: bum-bum-bum și se depuneau cum se depun fulgii de zăpadă într-o pătură groasă sufocând ceea ce s-ar putea numi de acum, cu siguranță, o fostă relație.

În a șasea zi l-am văzut fugind după un volum de versuri luat de vânt și purtat pe mijlocul străzii pe dunga dublă continuă. Nu a avut timp de mine. Pe urmele lui alergau țipând isteric toate femeile pe care le cunoscuse. Erau transparente și miroseau a mare. A căzut izbindu-se de sensul giratoriu de la Universitate și toate femeile, toate câte îi trecuseră prin față, prin viață, transparente, una câte una, se prăvăleau peste el, se contopeau cu el și el icnea la fiecare împreunare de parcă încă un suflet, și încă unul, i se aruncau orbește între oase, rănindu-l.

Ziua a șaptea:
-Ce mai faci?
Mi-a răspuns printr-o tăcere prelungă care a durat toată viața.