Vă amintiți click-ul perfect? Atît de natural încît nu necesită cuvinte pentru a fi explicat, nu necesită nici măcar reglări de pupilă. Există însă o midriază psihologică, o dilatare a pupilei reflexă. Un click crîncen ca un cîrcel pe creier, un fel de bombă neuronală care distruge bariere. Cam așa e cînd întîlnești potențialul perfect, setul de cromozomi perfecți. Marius (să-i spunem așa, că e la îndemînă, și un Cătălin ar fi plagiat eminescian) probabil a fost lovit de aceleași trăiri, dar fiind bărbat și imatur de obicei, exteriorizările sunt restrînse la interjecții întrerupte de tăceri. Ah.

Maria (eu, Cătălina) mă hotărîsem să particip, în culmea adolescentismului meu tîrziu la un festival rock ce convenabil se desfășura în urbea natală. Cinci zile și cinci nopți de muzică, zbierături, bere, jocuri, caniculă și dans. Suna perfect. Împreună cu prietenii m-am pomenit în mijlocul activităților cu sufletul la gură cercetînd toate scenele, praful, pletoșii, bocancii și busturile goale, Irișii ce amenințau și atunci să moară și nu se țin de cuvînt. Dar sigur, strategia funcționa, lumea potopea la concertul lor deși au întîrziaseră nesimțit patru ore. Jazz, blues, Luma amară. Pe Marius l-am cunoscut absolut întîmplător, prin sora lui, pe care o întîlnisem la o tabără de creație (termen mult prea pretențios pentru adunarea de studenți la drept și cîțiva închipuiți creatori, cîte un organizator de la drept pe cap de creator, căci trebuiam linși pe creștet altfel nu mergeam drept pe stradă...) Matilda (să-i spunem surorii lui. De ce numele ăsta? Că începe tot cu M.) era o ființă foarte blîndă și prietenoasă, așa că atunci cînd mi-a spus că vine la festivalul rock cu fratele ei și cîțiva prieteni, mi-am imaginat că fratele e doi pe doi, mai mare și mai copt la minte. Mda.. fratele avea plete, ghiozdan în spate și un soi de privire midriatică, sau... nu mai vedeam eu bine. Cert e că primul impuls la întîlnirea cu Marius a fost să mă așez vizavi de el la masă și să rîd. Așa cred că se dezvoltă momentele magice, în momentul în care doi rîd și restul se înspăimîntă. Marius nu se putea opri din vorbit, eu nu mă puteam opri din rîs, restul lumii se uita în gol. Ulterior am aflat, de la o prietenă de-a lui prezentă atunci, că Marius nu-i adresase atîtea cuvinte, cîte îmi adresase mie atunci, în întreaga ei viață. Sigur, detaliile acestea le-am aflat mai tîrziu... Mult mai tîrziu. Undeva după momentul în care, stăteam toți cocoțați pe vîrful unei dune de pămînt (doline le spune ăstora create de om, nu?) și ne etalam vîrsta și cunoștințele, ca un fel de etichetă socială. Þin minte spatele cald al lui Marius lipit de al meu. Sau mai înainte, așteptînd-o pe Matilda și prietena ei Mirela (ha!), să se schimbe în cort, cum între corturi... toate cele 2000 ungurești, între bozmeg și igen, noi timizi, neatingîndu-ne, sub o pătură priveam cerul. Nu era lumină pe o rază de cinci sute de metri. Toți se împiedicau de sforile de fixare ale corturilor bozmeg! Îmi zicea ceva de carul mare și-mi amintesc că era o discuție absolut cretină, dar că nici într-un milion de gînduri anterioare nu-mi imaginasem că va fi atît de plăcut să privesc cu un necunoscut stelele de iulie. Matilda și Mirela au apărut la un moment dat și a trebuit să ștergem tot cerul. Și, hm, da.. ce vă spuneam.. detaliile ulteriore care le-am aflat numai după seara în care stăteam toți spate în spate, în stea, privind viermuiala de dedesupt, de oameni beți, de Gyuri, Istvan și Gheorghe ce reușeau să se înjure fiecare în limba celuilalt. Anul 2, la drept spune Matilda, anul 2 la telecomunicații spune Mirela.. nu mă așteptam, anul 3, la medicină zic și eu... realizînd că-s cea mai în vîrstă, anul 3 la calculatoare mă salvează un altul (Mircea) și clasa a 12-a, Mihai Emiescu zice Marius provocîndu-mi un shut down violent. Ha... da? cîți ani ai?... 17.. haaaa... 17. Mă ridic, căci mă sprijineam așa de tandră și pedofilă de spatele lui din oase în formare. A 12-a... genial. Ok... știți, eu trebuie să plec. Și nici n-ar fi fost un așa mare dezastru dacă în zilele următoare nu aș fi continuat să mă întîlnesc cu ei, în gară la plecare nu m-aș fi gîndit privindu-i picioarele între plăcile dezmembrate ale peronului că probabil de asta sunt făcute gările, să te desprinzi romantic de imposibilități.

Marius mă privea intens, cu un soi de curiozitate. Nebun. Dar atunci nu știam cît de nebun. Nici n-aveam idee. Și nici n-aveam idee că în momentul în care le-am dat sandwich-urile alea vechi de două zile mă vor suna să-mi mulțumească din Războieni, unde singuri în noapte, își auzeau doar fălcile molfăind.
Stranger things have happened. Și n-ar fi fost nici o tragedie. Ok. Trecusem de la un fost prieten (Matei) care mă surclasa cu șapte ani ca să mă atragă incoerent un puști, un mucos, un minor de 17 ani. Și-am trimis informația undeva în fundul creierilor (cine nu recunoaște că-l are n-o să știe niciodată de unde i se-mput ideile) și am uitat, am făcut însă mult, foarte mult haz din asta. M-am lamentat aiurea prietenilor care au numit-o extravaganță gratuită, și poate că era.

Pînă cînd el m-a căutat. Căci de acolo încolo era din nou un joc. Copilăresc ce e drept. În paralel amețind un Marc din București cu creieri de oțel și străluciri dar impotent funcțional, iubițional. Nu era nimic, nu-l iubeam, îmi exersam doar neuronii. Marius nu era însă deloc exersat, era de un natural strigător, mai trîntea și cîte o greșeală gramaticală de zguduiam internetul de draci. Da, căci amorul de messenger e superficial și doar de vreo trei zeci de feluri, cîte emoticon-uri.
Am continuat așa, undeva între platonic și ";))" că așa îi stă bine oricărei afinități. Imposibilități egale cu posibilități. Cînd la vreo două luni am hotărît să-mi vizetez niște rude, și mă întreb și azi dacă subconștient mă duceam să am o aventură, o pușticoșenie în urma căreia să-mi rămînă un surîs în colțul buzei, și priviri fugare spre stînga. Între timp împlinise 18 ani ceea ce mă umplea de... nimic. Nu mă consideram adult... doar cu trei ani mai mare. O babă perversă. Odată ajunsă în Iași m-a năucit. Și nu neapărat prin prezența mirifica, ah... ați cunoscut barbații care trebuie doar să privească ca să arunci la gunoi orice fel de îndoială și să-ți cumperi bureți să le ștergi orice fel de eroare, greșeală de fabricare, totul în jurul acelei priviri perfecte. Marius nu era așa. Marius era doar, prin definiție, un Făt-Frumos în fașă. Un mugure de bărbat programat oarecum genetic să iasă întreg, să iasă gata înțelept și destrăbălător de frumos, ca să nimiceasca chiar și din fașă orice încercare de disecare a lui, obiect iubit (ce urît am spus, obiectificarea lui Făt-Frumos). Dar exagerez, ca orice femeie care încă nu cunoaște un bărbat... sau fată..un băiat. Lucrul frapant în personalitatea empatică a lui Marius (termen rar asociat cu persolitatea masculină) e că el și Matilda m-au dus direct acasă, la ei, la mama lor. Ok...

Marius e din Iași, și numele lui original vă spun că nu e Ștefan și mama lui nu e cea a lui Ștefan cel Mare, căci ne-a deschis ușa iar din șifoniere n-au năvălit rudenii camuflate să atace turcul. A fost simpatică, m-a servit cu halva. Și cred că undeva... atunci s-a întîmplat ceva. Am început să-mi imaginez, să visez că Marius chiar există conform viselor alienate feminine. În zilele următoare l-am privit atît de insitent încît cred ca i-am adîncit baza nasului, căci am încercat să-l privesc în ochi însă de la oboseală cred că ochii mi se încrucișau aiurea. Am ieșit în fiecare seară, de fiecare dată în alt bar, cu alt specific dar cam aceeași trăsătură de distracție și voie bună pînă cînd Marius a cedat psihic privirilor mele și m-a întrebat vrei să te sărut? Asta în momentul în care l-am oprit în mijlocul drumului la ora unsprezece noaptea, în drum spre casă, și m-am holbat probabil sălbatic la el pînă cînd în loc să mă sărute s-a gîndit să mă întrebe. Mucos. A, n-am zis că în antecedente, o fostă iubită îl acuza că e un sărutător înfiorător (da, n-am spus, nu merge cu fișa de Făt-Frumos, dar ce contează?) Și cred că eu i-am zis da!... chicken și cred că am repetat apoi pînă cînd s-a calmat și m-a șocat... nu contează.. nu contează... nu contează cum. Stop cadru.


Cam așa ne-am rezumat apoi relația. Cu nu contează încep de fapt relațiile adevărate, căci nu contează cum ești, nu contează unde stai, nu contează distanța, nu contează vîrsta, nu contează viitorul, nu contează cum mă săruți, nu contează că ți-e frică, nu contează că ți-am cunoscut mama, nu contează decît că acum tu mă săruți. Punct.


Ulterior rațiunea și-a recăpătat vigoarea, reîntors în lumea reală te cam pleznești. Și Iașiul a rămas o aventură care a urmat să se estompeze, să decedeze programat între alte entități atentînde la viața mea intimă, la fărîme de trăire. Doar că uneori, lucrurile nu merg așa cum sunt planificate, pentru că atunci cînd nu contează are drepturi... lucrurile care contează cu adevarat ies la suprafață. La o lună... două, de la nebunia moldovenească, între examene și tăceri, rațiunea mea și-a intrat în rolul de călău. Însă Marius a avut altă părere. În momentul în care am ridicat securea proiectul s-a dus naibii cu cîteva cuvinte dacă vrem amîndoi nu are cum să moară, it takes two to dance. Și din fașă a ieșit un picior păros de Ștefan moldovenesc care izbind subteranele internetului mi-a zis, of course, în engleză get back!. Ok. Ok...N-a fost așa, a fost mult mai storcător de lacrimi și surprinzător, cum o minte de 18 ani știe să lupte pentru iubire într-un mod în care nici o altă minte cunoscută de mine nu a știut vreodată. Inteligența emoțională? Hotărîre sufletească în lipsa unei disperări nu mai întîlnisem. El făcea ceea ce eu nu reușisem de fapt niciodată, să riște totul și să cîștige. Pentru că în cerera lui nu stătea nici o umbră de îndoială, dar nici o urmă de bravadă, nici o umbră de disimulare. Intimitatea lui se căsca deschisă, brațe invizibile, străjeri de tăcere au făcut ca de atunci încolo să nu mă îndoiesc nici eu. Dedicarea lui a fost un act nebun, însă fără nebunie. Cine poate rezista atunci cînd un astfel de dar te izbește dintr-un necunoscut.

În anii care au urmat, distanța a fost aceeași, însă n-a contat, tensiunile au crescut, personalitățile ni s-au desprins în straturi, și îndrăznesc să spun că suntem la începutul cepei... oarecum, ea crește generată de noi.. și noi straturi în noi înșine ne redefinesc. Aș putea spune că nu e perfect, la fel cum că eu sunt mizerabilă, ades lașă și a naibii, imprevizibilă, că el ar fi putut lucra în orice serviciu de informații.. căci curiozitatea lui nu are limite iar modul în care și-o exercită nu are limite de discreție. Mă întreabă din Iași unde e volumul de poezii dăruit... și probabil că știe mai bine decît voi știi eu vreodată pe care raft îl găsesc, în biblioteca mea. Sau dacă e în bibliotecă măcar. Undeva.. între nenumăratele mele stafii și desconsiderații ale sorții, căci spre deosebire de el sunt o împedicată în simboluri, și în general am învățat, înainte să-l cunosc, să trăiesc cu o geană întoarsă în spate, și multe altele în ochi, așa că poate... niciodată n-am povestit cu adevărat realitatea, ci ceea ce vedeam atunci. Aș putea spune că atunci cînd i-am spus că iubesc un altul, mi-a zis să mă gîndesc și să aleg în așa fel încît să trăiesc cu conștiința împăcată, și a dispărut din peisaj. Doar acest gînd al lui m-a făcut din nou să-l iubesc. Cum poti să nu iubești lipsa unei disperări? Sau disperarea aceasta atît de mută încît ar fi imposibil să-ți atîrne de umeri. Cînd găsești un asemenea om trebuie să te gîndești că și-a piedut în carnea lui un arhanghel, măcar un deget. Căci probabil Dumnezeu după ce l-a făcut pe Adam a trecut restul sarcinilor îngerilor și ei mai fac greșeli. Stranger things have happened.

Aș vrea să cred că iubirea aceasta nu s-a întîmplat ca în filme, și că filmele mint. Că o iubire ca aceasta se găsește numai din întîmplare și că nu e cu sorți... cu destine, ci e o greșeală. Ce n-apare la televizor, ciudat că apare pe internet. Ciudat că timpul o lasă intactă, ciudat că distanța e o constantă neinteresantă și ciudat că atîtă înțelepciune nu se poate aduna mai des în creștetul unui om... dar ce-ar fi dac-am avea toți arhangheli neglijenți?