agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2165 .



Lună amară - V I -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2009-07-21  | [This text should be read in romana]    | 



Tot acel întuneric ce o îmbrățișase în momentul impactului începea să se desfacă acum în fâșii luminiscente. Ca și cum flashuri ale unor dispozitive fotografice îi străpungeau la răstimpuri retina. Antonia era ca un superstar pe covorul însângerat al vieții ce abia pulsa în ea. Ca o victimă a nesăbuinței acelui gând: de a forța destinul și de a-i da un alt curs. Încercă să deschidă mai bine ochii. Pleoapele îi erau strânse pungă, parcă un roi de albine sălbatice i-ar fi împuns epiderma, sub ochi adunându-i-se mici insule, protuberanțe dureroase. Văzu cum alunecau deasupra sa, ca într-un balet ireal, lămpi cu neon și simți rostogolirea unor roți de cauciuc pe o suprafață inegală. Se simțea purtată ca atunci, în copilărie, în căruciorul din care vedea copacii în floare și se bucura de lumina soarelui. Acum însă acel sentiment se disipase într-un cer cenușiu, amar de trist. Respira prin masca aparatului de ventilație artificială a plămânilor, inhalând lacom oxigenul ce îi părăsise trupul paludic, zguduit de spasme inegale. O mână din lateral o strângea ca să nu plece din nou în lumea de unde cu greu își revenise. Întoarse imperceptibil capul, și zări ca fragmentat chipul blând al Laurei Despot. Vru să îngaime ceva, dar buzele îi erau inerte, ca niște bucăți de catarg atârnând pe o punte spălată de furtună.
- Antonia, stai liniștită! Nu îți fie teamă, ești în siguranță acum, îi șoptise Laura, mângâind-o. Te afli la o clinică de chirurgie plastică și reparatorie... Tatăl meu este aici doctor...
Antonia ar fi vrut să-i răspundă, măcar printr-un palid gest, dar trupul îi era ancorat de targa ce aluneca ca o sanie din vremurile când era fericită.
- Nu te mișca! continuă Laura, liniștind-o prin arcuirea buzelor ce țeseau prin aerul cloromorfizat cuvintele. Ai fost legată de mâini tocmai pentru ca, inconștient, să nu-ți atingi fața...Vei intra imediat în sala de operație...
Fața. Acest cuvânt se împlântă ca un piron de foc în creierul Antoniei, care nu știa dacă pentru ea această parte a corpului va mai avea de mâine încolo vreo relevanță. Vru să îi spună Laurei că acest cuvânt îi va fi străin de acum încolo. Că monstruozitatea chipului ei sfârtecat cu maceta destinului nu va mai avea nicio relevanță printre semenii ei. Dar Laura o strângea protector de mână și ochii ei emanau atâta grijă, încât Antonia renunță să-și mai forțeze buzele să creioneze câteva cuvinte, dezarticulate. Care să îi dea senzația că încă mai trăia. Că nu se mai afla prin câmpiile morții, sub tânguirea sufletelor ce plecau din lumină spre un dincolo tainic, necunoscut. La răstimpuri simțea o durere ce îi zdrobea mușchii lăsați ai feței. Care urca de pe bărbie spre fruntea pe care simțea cum se uscase șuvoiul de sânge izvorât de geamul nemilos al vitrinei. O durere care o seca la suflet, obligând-o să încerce fără folos să strângă din dinți. Maxilarele îi erau parcă prinse într-o menghină puternică, iar limba părea cusută cu mii de fire de sârmă fină, ascuțită. Răspândindu-i în tot trupul senzația pe care o ai atunci când un gard de sârmă ghimpată îți pătrunde podul palmei ce a vrut să-l treacă.
- Þi s-au administrat analgezice, Antonia dragă, murmură, încurajând-o Laura. Altfel, n-ai fi putut suporta durerea fantastică ce te-a țintuit pe ghilotina aceea de sticlă, de care chipul tău s-a strivit brutal.
Antonia simții cum Laura îi dă drumul la mână și auzi o voce calmă de bărbat lângă urechea ei.
- Antonia, sunt doctorul Sorin Despot. Tatăl Laurei. Ea a fost singura care nu și-a pierdut cumpătul acolo, la facultate, și m-a sunat. Am trimis o ambulanță specială cu aparatura necesară pentru astfel de intervenții. Vreau să fii tare...să fii optimistă...!
La auzul acestui ultim cuvânt, Antonia încercă să surâdă, dar niciun mușchi nu răspundea la comenzile creierului. Ca și cum trupul ei era o mașinărie căreia îi lipsea tocmai angrenajul principal. Cel ce trebuia să pună în mișcare voința gândului.
- Vom intra în sala de operație. Vom încerca să facem întâi toaletarea feței. Nu vreau nici să te sperii, dar nici nu-mi place să-mi mint pacienții. Ești conștientă că vitrina și impactul de la acea înălțime au produs deteriorări extrem de grave fizionomiei tale. Nu te pot opera azi. Va trebui să facem teste preliminare, analize necesare pentru a stabili modul cum corpul tău va răspunde la procedurile chirurgicale. Azi vom toaleta doar fața. Pentru a putea înlătura și cele mai mici așchii de geam care zac sub pliurile rănilor destul de adânci. Peste două zile vei fi pregătită pentru o intervenție chirurgicală. Ca să îți ofer și mai multe speranțe pentru reușita operației vreau să-ți spun că voi avea lângă mine pe unul dintre cei mai buni chirurgi în domeniu. Profesorul Charles Lambert de la Institutul de chirurgie maxilo-facială din Londra. Un vechi și foarte bun prieten. Alături de care am lucrat în cele șase luni cât m-am specializat în Anglia. Antonia, ai toată viața înainte și nu trebuie să disperi! Prietenii tăi vor fi lângă tine...Nu vreau însă nici să-ți faci iluzii prea mari! Dar vom încerca imposibilul. De asta să fii sigură...!
Operația de toaletare trecuse ca un vis scurt. Anestezia generală o transportase iar pe Antonia în spatele unor vise hidoase, tragice, în care i se perindau prin fața ochilor chipuri cunoscute și necunoscute. Printre ele și Răzvan Bobeică. Toți treceau parcă pe lângă patul ei. O priveau cu milă și șopteau cuvântul acela de care ea se temuse din clipa când resimțise contactul dureros cu vitrina necruțătoare: monstrul. Acesta era gândul ce o subjuga. Că va deveni o paria printre semenii ei. Că Antonia aceea urâțică și atât de detestată de ea, deseori și de alții, va deveni acum un monstru detestat de toată lumea. O zărise și pe bătrâna ghicitoare în coșmarul său. Ca un oracol, aceasta îi pusese mâna pe frunte și îi spusese parcă apodictic: “Quasimodic sau adonic, omul are uneori un dar prețios, care-l diferențiază de ceilalți semeni – lumina din suflet! Să nu uiți asta! Niciodată!”.
Când se trezise din anestezie, se afla în rezerva ei. Întreaga față îi era acoperită cu bandaje și pleoapele tremurânde se deschiseră ca niște ferestre opace. Singurele porți spre lumina binefăcătoare. Se gândi iar la copilărie și la romanul acela pe care-l citise pe nerăsuflate, “Omul invizibil”. O lumină plăcută străbătea din spatele ferestrelor și contactul retinei cu ea îi dădu senzația că nu este totul pierdut. Că viața poate merge înainte. Chiar dacă cei ce o vor privi pe noua Antonia vor trebui să o facă asumându-și o experiență născută din compasiune. Din reținere. Uneori, din scârbă. Știa că de acum înainte destinul ei va fi ca al unui tren ce va trebui să aștepte mereu la semnal. Să dea prioritate altor trenuri. Mai rapide, mai strălucitoare. Ca un marfar care circulă în condiții de restricții. Și numai noaptea. Auzi o respirație sacadată aproape de ea. Apoi o mână puternică, de bărbat, o mângâie pe brațul prin care perfuzorul lăsa să treacă hrana vieții. Încercă să-și miște capul. Un gând se lovi de pereții măcinați ai maxilarelor care ar fi vrut să rostească : “Răzvan?!” Dar imediat acel gând se retrase ca un șarpe de apă pe sub lianele dezamăgirii. Pe marginea patului, pe un scaun stătea Marius Felecan. Acesta îi prinse mâna într-a lui și o privi preț de câteva clipe. Abia atunci desluși Antonia că Felecan își dăduse jos ochelarii săi fumurii, proverbiali. “Are niște ochi atât de blânzi, chiar frumoși”, medită Antonia. “Cum de nu i-am observat niciodată? Și părul...A renunțat la hălăciuga aia de păr care-i acoperea mereu fața și fruntea. S-a tuns scurt. Și pare mult, mult mai tânăr. Și aproape simpatic...”.
- Domnișoară Antonia...murmură el, mototolind cearșaful cu mișcări nervoase. Îmi pare atât de rău de ce s-a întâmplat... Vreau să știți că sunt alături de d-voastră...voi fi mereu...
Antonia ar fi vrut să-i răspundă. Pentru prima dată de când îl cunoștea ar fi vrut să-i vorbească. Din suflet. Ca de la om la om. Dar realiză că buzele nu reușeau să se miște printre bandajele ce încercau să protejeze de mediul înconjurător plăgile deschise ce fuseseră curățate, cosmetizate medical. “Pot oare ochii să exprime uneori ceea ce un torent de cuvinte nu ar reuși să o facă?” se întreba Antonia, privindu-l pe Felecan. Își dădu seama din modul în care el îi strângea acum mâna că a înțeles-o, și că nu e nevoie întotdeauna de prea multe cuvinte pentru ca între doi oameni să se împletească acel fir nevăzut al afinitităților elective. Se simțea însă din ce în ce mai departe de Felecan și de camera ce începuse să danseze iar cu ea. Anestezicul, analgezicele, își făceau din plin efectul și Antonia adormi cu mâna în palma tremurândă a lui Felecan, mai auzind doar atât: “Când veți reveni la facultate, vitrina aceea va fi tot acolo...Știu ce valoare intelectuală și sentimentală avea pentru dumneavoastră...O voi reface cu gândul că este un dar cu care vă așteptăm toți cei ce vă iubim...Toți...Căci cine v-a cunoscut o dată sufletul, nu se mai poate împiedica de lucruri minore pentru a vă putea iubi...
Acel “iubi” flutura pe cerul de vis al Antoniei ca o stea dintr-o galaxie descoperită în chiar acea clipă din observatorul dezafectat până atunci al inimii ei. Era primul “iubi” rostit de un bărbat. Un bărbat care pentru ea nu existase niciodată. Dar care avusese puterea sau compasiunea de a rosti acel cuvânt nou acum. În aceste clipe de deznădejde pentru ființa ei torsionată de imaginile terifiante de monștri desprinse din romanele citite, din pânzele de pictură admirate în marile muzee. Știa însă că și un monstru poate fi uneori iubit. Fiindcă și el are un suflet.
A doua zi, când se trezise, se simțea mai în putere. Raționă la rece de data asta, și analiză oportunitățile pe care viața i le va pune în față. I se făcură multe analize în vederea operației, iar spre seară tatăl Laurei, însoțit de un domn mult mai în vârstă, cu o barbă îngrijită, tunsă scurt, se apropiară de patul ei.
- Antonia, ți-l prezint pe doctorul Lambert, cel alături de care te voi opera mâine. Vreau să te pregătesc în primul rând emoțional, psihic. Este lucrul cel mai important în astfel de cazuri. Nu ai de ce să te temi! Nu vei rămâne un monstru, cum am citit în disperarea din ochii tăi când ne-am întâlnit acum două zile. Va fi o operație grea și noi vom face totul pentru ca știința și îndemânarea noastră să concure la reușita operației. Vreau să știi că doctorul Lambert nu a venit singur din Anglia. A adus cu el țesut epitelial artificial. Þesut care în Anglia se obține din mostre de piele prin multiplicare în laborator. Mostre ce se află într-o bancă de piele. Așa cum avem o bancă de sânge, de celule stem, de embrioni, de spermă...Înțelegi?
Antonia îl privi cu o undă de speranță în ochi și doctorul Despot continuă.
- În acel laborator de culturi celulare se înmulțesc ceea ce noi numim culturile de keratocine prelevate din celule stem epidermiale. Ele se pot folosi în cazuri extreme, ca cel al tău. Poate sună cumva fantezist, dar în Anglia sute de bolnavi arși, electrocutați, răniți în accidente grave ca cel al tău, au fost salvați. Deci, trebuie să fii alături de noi. Cu gândul. Cu deplina-ți voință. Cu dorința trupului tău de a lupta. Numai împreună vom putea face asta! Mâine dimineață, la ora 9, intrăm în sala de operație. Vreau să te odihnești bine în noaptea asta. Să nu te mai gândești decât la faptul că viața te așteaptă să te ia la plimbare din nou, mâine. Și tu trebuie să-i întinzi o mână sigură, optimistă, hotărâtă..!

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!