Prietenul meu pianistul, care are un humor straniu în felul de a povesti lucrurile, îmi relatează ultima sa aventură:
Am asistat la o discuție despre America, a început prietenul meu. Aceasta s-a petrecut într-un restaurant din Capitală și mărturisesc că m-a interesat în cel mai înalt grad.
Obișnuiesc, a continuat prietenul meu pianistul, să mănânc uneori câte un mușchi în sânge. Sunt seri în care restaurantele cu grătar exercită asupra mea o atracție irezistibilă. De obicei le prefer pe acelea cu aer de cârciumă, în care cântă un lăutar sau doi. Un astfel de local e pe undeva, pe lângă strada Romană. Îi zice "La Chiriac".
În seara despre care e vorba, se nimerise să fiu singurul mușteriu la Chiriac. În afară de mine, nu se mai aflau decât cei doi lăutari, așezați pe estrada din colț. Nu cântau. Ședeau unul lângă altul pe scaune și priveau în gol. Păreau să fie oameni de vreo 40 de ani, corect îmbrăcați și distinși la înfățișare, ceea ce m-a făcut să bănui că fac parte din lăutarii cari au absolvit conservatorul. Aveau acel aer, atât de cunoscut mie, a anumitor domni bucureșteni.
Deodată, a continuat prietenul meu, mi-am dat seama că între cei doi s-a angajat o discuție despre America. Eram aproape și am auzit tot.
- Cică în 1936, America o să se scufunde, a început unul.
- Tț, tț - a plescăit celălalt din limbă - nu mai spune!
- Daa... Scrie la ziar că se scufundă.
- ÃŽn 1936?
- Da, așa cică, în 1936.
- Măi, măi, toată America?
- Păi toată. Se duce dintr-odată.
- Te pomenești. Și tare-i mare.
- Oho! Nici nu se compară.
- Să știi c-atunci dispare și oceanul.
- Care ocean?
- Păi Pacific, eu zic.
- Să știi. O să fie groasă.
- Pân'la noi n-ajunge, în orice caz.
- Noi suntem Europa.
Pauză.
- Da' cu America e sigur?
- Așa e vorba. Cică în 1936. Lăutarul pronunța întreg: o mie nouă sute treizeci și șase.
- Dar de ce naiba s-o fi scufundând?
- Eu știu? O fi ceva.
- La ziar nu scrie?
- Nu. Numai că în 1936 se scufundă.
- Măi, ce-o să mai fie! Eu zic poate că și de casele alea înalte...
- De...
- Prea le-au făcut înalte.
- Prea de tot. Se duce pământul; nu poate să le ție.
- S-au ars americanii.
- O s-o pățească urât.
- Treaba lor.
- Așa e. Treaba lor.
O altă pauză. Pe estradă, cei doi lăutari stau scufundați în gânduri. Pe urmă:
- Măi, scrie la ziar?
- Sigur, în ziar. Că-n 1936.
- Măi, americanii sunt șmecheri.
- Ce-are aface?
- Măi, n-o fi cumva vreo propagandă?
- Ce propagandă?
- Așa, propagandă! Să se sperie toți jidanii de acolo și să fugă în Europa.
- Măi... Ete-te... Să știi c-o fi și una ca asta.
- Să știi c-așa e.
- Atunci e bună.
- Ce?
- Propaganda.
- He, he, americanii...
- Șmecheri, dom'le. Să știi că, cu asta, scapă de jidani.
- Nu ca noi.
- Te pui cu americanii?
Ce să-ți mai spun, a încheiat prietenul meu pianistul. Fusesem cam trist în seara aceea. Dar trebuie să mărturisesc că atâta enormă prostie m-a înveselit. Șefilor, le-am strigat, să știți că mi-ați plăcut. Fac cinste cu un chil de vin.
Izolați pe estradă, într-o splendidă superioritate, ei au primit complimentul, zâmbind condescendenți și gravi.