agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2184 .



Fals tratat de sufocare
prose [ ]
.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [emmagreceanu ]

2009-08-22  | [This text should be read in romana]    | 



Stăteam aplecată, nemișcată peste buchetul de flori cu aparatul pregătit să surprind momentul în care albina se va așeza pe una din acele flori micuțe și gingașe care se încăpățânau să se foiască întruna, în bătaia vântului, am vrut doar să mă ridic să-mi îndrept spatele, simțeam că mi-amorțise până după cap. Priveam zările alea colorate, moleșită de zăpușeala aerului stătut cu miros de fân uscat, adulmecând vântul, vântul care bătea încins de parcă ieșea dintr-un cuptor unde se coceau suflete, stăteam așa suspendată cu aparatul în aer abia respirând, transpirată și moleșită, cum spuneam mai devreme și deodată am simțit cum ceva îmi urcă din stomac direct spre creier, un soi de furie cauzată poate de atâta caldură, creieri încinși de arșiță, sau de insolație nici nu mai știu, cert e că m-am trezit de parcă cineva mă adusese în somn acolo și mă abandonase aiurea.
Alergasem toată dimineața după flori și fluturi, eu și vântul, el mai rapid ca mine îmi punea piedică îmi agăța rochia în scaieți, și ce mulți scaieți și ce ascuțiți!
Și miriștea care mi-a împuns ciudoasă sandalele mele cu talpă de plută cumpărate cu o groază de bani din mall-ul ăla, când cumnată-mea făcea fețe, fețe
„Troppo ragazza, troppo costo”...și uite-le franjuri sunt!
Ce tâmpenie!
Cobor dealul în fugă, nu mai văd nimic, nervii devin prieteni cu gropile drumului, te fac să sari nefiresc , să vibrezi ca un arc.
Nu reușesc să ajung până-n sat, uitasem că acolo nu e semnal, înjur în gura mare în dreptul acelei case părăsite și pornesc înapoi gâfâind, cu telefonul deschis.
Nu e...nici aici, nici colo, fac pași înapoi, timp pierdut, simt cum fiecare secundă care urmează să treacă mă va îmbătrâni subit.
Sună! slavă cerului ăsta albastru și clar din lumea asta pustie și închisă!
- Cel târziu în două zile vii și mă iei, auzi?
M-am săturat de boem, de liniște, de rustic și de experimente asupra sensului, nu există sens, totul e un mare rahat, așa că vii și mă iei.

În sat mă feresc de găinile rupte de cald, cu cozile lăsate cu aripile desfăcute, de țăranii care trec agale ca niște zombi contaminați de arșița verii, târându-și gumarii, Sfinte Dumezeule! încă mai îngădui să existe gumari târâiți prin praful drumului alb care arde, arde, simt și eu când mi se afundă picioarele cu tot cu sandalele mele de firmă, găurite de miriștea aia din acest spațiu boem și liniștit de care fug acum, fug de-mi sfârâie călcâiele.
Și ce caraghioasă mă simt deodată încercând să împing poarta grea de fier. A închis-o, mereu face așa, o închide și tre’ să merg prin spate să sar gardul, eu în rochie ușoară de vară, care cu nici o jumate de oră mai înainte mă simțeam personaj de videoclip...
„ și ieri l-ai sărit, sprintenă ca o căprioară” mă ia peste picior propria-mi rațiune.
„ieri-ieri...ieri eram încă o mare toantă...nu mai vreau, m-am schimbat”

Bat cu pumnii, câțiva copii râd la fântână.
„deschide tată dracului poarta asta, te-ai baricadat cine te fură oare?”
Lui nu-i place să drăcuiesc așa că mă calmez, pe el nu vreau să-l supăr, doar pe el, oricum e bătrân și înțelept, nu-i pasă nici cât negru sub unghie nici de mine, nici de lumea asta agitată, el așteaptă de nu știu cât timp să moară, să se ducă lângă femeia lui, deși e puțin dificil, a fost căsătorit de trei ori, nu știu lângă care din ele va ajunge, dacă nu cumva în cer, acolo, e valabil haremul.

Sar gardul, ce pot să fac? Copiii au mers după mine și-acum mă privesc râzând, glasurile lor se amestecă cu cel al curcanilor care leorbăie și-i zarvă, despre ce liniște vorbeam până ieri?
Și e cald, e atât de cald azi, ce bine că m-au pornit nervii, ce bine! Doamne! unde ești, ce mi se năzărise mie Doamne, să vreau singură să-mi fie rău.
Două- trei cuvinte aruncate în pripă, sigur, sigur mai nebună ca anul ăsta nu am fost și nu voi fi mai niciodată. Probabil vârsta asta de care vorbea Balzac atât de bine, cine nu a împlinit treizeci de ani nu știe, cele care deja au, pot să confirme, o iei razna asta e cert.
Îți promit Dumnezeul meu că nu mai fug nicăieri, nicăieri, uite rochia mea ruptă în gard, sandalele zdrențe, părul îmbâcsit și decolorat de soare, mintea rătăcită aiurea pe dealuri pentru el, nu există nimeni să merite așa umilință, promit să nu mai caut nimic, oricum e degeaba, căutarea asta e ca un labirint, mereu zici că ai ajuns la un capăt, mereu te afunzi însă mai adânc, devii sclav fără să-ți dai seama începi cu un gând și sfârșești nebun de gânduri.
Mă împiedic de un ciot uitat în curte, cu ochii căutând spre prispă, ca atunci când plecasem de acasă înaintea furtunii și alegasem nebună pe cărarea aia de munte să ajung acolo unde știam că mama și tata mergeau să facă plajă. Și mă prinsese furtuna și mi-a făcut cucuie ploaia cu gheață, m-a mai smucit bine de cozi și mama și tot așa bucuroasă eram, că reușisem să-i găsesc.
Acum m-am găsit pe mine, de aia spun că e la fel.
- Tată plec, mâine sau luni cel târziu dispar de aici, vii cu mine?
Știu că nu vine, îmi bat gura de pomană, aproape că nici nu mă gândesc la vreo schimbare, spun așa de formă, știu că nu pleacă nicăieri de acasă.
De ce râzi tată, de ce te uiți așa la mine, ce am?
- Mă uit că ți-a venit mintea la cap.
Mi-a venit tată, mi-a venit.

Și-mi luasem și serviciu, auzi!
Lucram la o firmă în oraș, stăteam în acea casă, pe care am descris-o și-am descris-o, de mi s-au strepezit dinții repetând cuvintele în timp ce scriam înfrigurată, cu genunchii la gură, cu sufletul strâns, de unde atâta răbdare și totuși atâta furtună în mine?
Ce ridicol!

E a mea da, dar n-o mai vreau, mi se năzărise doar că acolo...
o s-o vând, uite! o idee super, o s-o vând dar asta presupune să mai întârzii și nu mai stau, nu mai vreau să stau nici o secundă.

Făceam naveta uneori cu trenul pentru că voiam să surprind acele amănunte din viața asta nemernică pe care unii oameni se încăpățânează să o ducă, fără să-și dea măcar seama că dincolo de strada lor, de casele lor, lumea e deschisă, e caldă, e mereu în schimbare, mă amestecam cu ei și scriam pe furiș, să nu uit dialoguri și gesturi și câte pagini și câte cuvinte!

În avion e nasol. Simt mereu că mă sufoc, când decolează îmi țin cu o mână stomacul strâns și cu cealaltă inima, mai ales inima să nu-mi iasă pe gât, s-o pierd prin bagajele oamenilor.
Cum ar fi să se trezească acasă cu o inimă nebună...
tre’ să mă stăpânesc.
Râd, râd dar nu de asta neapărat ci pentru că Dino „din greșeală” și-a scăpat o mână pe genunchii mei și uită să și-o mai ia.
Cunosc mâinile lui și ele mă cunosc pe mine, de ce voiam oare să le uit?

„Dino, Dino, ce ochi frumoși ai, dar cum crezi că pot să uit acea zi când tu o călăreai pe Ginuța noastră, fata pe care o adusesem noi să ne ajute cu fiul nostru? Cum se zbătea aia și gemea, cum își trecea mâinile prin păr ca-n filmele alea porcoase și dădea din cap și din toate dădea, curva dracului și tu acum...”
E un rahat și dragostea ca toate celelalte, nu mai exista monogamie asta e sigur, ideea de veșnicie în doi e primitivă, acum lumea nu trebuie să se mai înmulțească, suntem de ajuns.

Îl încurajez din priviri la urma urmei sunt om și eu, nu am mai făcut dragoste de câteva luni bune.
Uit de vertij cu mâna lui care încurajată urcă, coboară, alunecă.
„E un șarpe mâna ta Dino”, îmi vine să-i spun. Ce curaj are!
- Dino, e lume lângă noi, un pic de răbdare, ti prego!

Diseară voi scrie despre asta, auzi?
O să scriu și scriu și scriu!
Îți spun râzând, fără urmă de tristețe sau mai știu eu ce...

Uite! de pe terasa asta, de unde dacă sar, ajung direct în mare, ei, nu chiar! dar pe aproape, cu laptopul așezat comod pe masa, făcând din mână Elenei care-și trage mâțele de pe terasa noastră, să le dea de mâncare, cu un pahar de vin înainte, că deh! Dino e la duș, glasul lui dărâmă arcadele casei, cântă bine, toți bărbații cântă bine uneori, poate să falseze nu e problemă, glasul lor e puternic, veselia lor e molipsitoare.
Intru la dus, la urma urmei mai captivant e un bărbat gol pușcă, cântând fals, îmbătat de dorința de a te avea, iau aparatul și fac poză după poză, relaxată de această dată, până când Dino...

n-o să te uit niciodată să știi...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!