pierdut…



S-a trezit urlând, zvârcolindu-se în agonie. Era ud leoarcă și așternuturile erau adunate sub trupul lui. Vic-Tor se ridică în capul oaselor încercând să alunge visul, coșmarul care devenise o parte din el. Era mereu același…
Întotdeauna același mal lovit cu violență de un vânt aspru și rece, aceleași roci ascuțite ce amenințau cerul îmbâcsit, aceeași siluetă palidă apropiindu-se de el. Înainte de a fi atins de ciudata creatură fără chip avea timp să se studieze, era trupul pe care și-l cunoștea, dar oarecum diferit. Palmele-i erau mai uscate, slăbite parcă de timp. Nu se putea privi cum trebuie, dar bănuia că fața lui e în aceași stare. Era mai bătrân în vis. În momentul în care gândurile lui ajungeau în acest punct simțea palmele reci și umede plimbându-se pe fața lui, apoi îmbrățișarea arctică a femeii fără chip îi răpea mințile.

Durerea începea mereu de undeva de sus, parcă la altcineva și creștea ca un bâzâit supărător până când era tot ce putea auzi. Capul îi exploda în valuri. Era ca și cum ar fi fost reținut împotriva voinței lui pe un trup nepotrivit. Silueta cea palidă se transforma într-un fluid și pătrundea în corpul lui. Se trezea țipând ca un copil. Visase. O voce îi striga de fiecare dată că ceva nu era în regulă, că visul lui era mai mult decât o simplă creație a unui subconștient epuizat, că de undeva pândea un pericol. Dar sentimentul trecea într-o clipă, de cum reușea să se ancoreze de realitate și să-și stabilească un reper, presimțirea se estompa, aluneca în tenebrele unde se născuse. Mai treceau câteva fracțiuni până când înțelegea cine și unde era. O privire aruncată în jurul micului pat metalic explica tot. Dormitorul, așa numise el camera în care dormea chiar dacă nu semăna câtuși de puțin cu o asemenea încăpere, era singurul loc al navetei neafectat de incendiu. Întregul schelet exterior al navei SUB-03, la bordul căreia reușise să scape din iadul exploziei, era afumat și slăbit de limbile de foc radioactiv. Cabina de comandă era o ruină dar funcționa. Deocamdată. Avea mari probleme cu aerul și cu instalația de producere a apei. Oxigenul nu-i mai ajungea decât o zi sau poate două. Avea disperată nevoie de un ecosistem potrivit. Iar dacă el ar fi murit obosit cu privirile rătăcite printre stele, cele două ocupante ale paturilor din apropiere ar fi avut vehemente comentarii la adresa abilităților lui de pilot. Erau pe moarte dar nu avea inimă să le spună.

Era pilotul unei nave în agonie și nu putea face nimic pentru a opri inevitabilul sfârșit. Fie Dwarr blestemat de acum și pentru o mie încarnări, înjură printre dinți privind cu coada ochiului spre cele două paturi. Femeile dormeau. Scuturile fonice erau pornite la ambele separeuri. Foarte bine, gândi el amintindu-și câte probleme avusese înainte de a le repara. Văzuse multe creaturi ciudate în cei treizeci de ani dar nimic comparabil cu cele două pasagere pe care le salvase fără tragere de inimă din mijlocul infernului.
La început se înțeleseseră foarte bine. El avea grijă să mențină contactul la minim și să lucreze întotdeauna în acea parte a navetei în care fetele nu se aflau. Ele, la rândul lor, îl evitau prefăcându-se că nu-l văd. Asta până când se terminaseră rezervele principale de apă și fuseseră nevoiți să o raționalizeze. De atunci erau mereu pe capul lui. Lipsa tot mai evidentă a oxigenului va naște cu siguranță un nou război, își spuse trăgând pe el salopeta ușoară de lassey. Era aproape dezbrăcat dar era prea obosit ca să-și mai facă probleme. În plus alte crize mult mai grave se profilau la orizont, fără ca lipsa unei ținute adecvate să fie una dintre ele.