Era o dimineață însorită, decupată de conturul luxuriant al fațadelor baroce din Plaza de Armas, răcorită de briza care mișca penajele tremurătoare ale arborilor de bouganvillea din patio. Sorbi din primul pina colada al zilei, în care crema de cocos, sucul de ananas și romul alb se îmbinau perfect. Strigătele vînzătorilor de fructe, aidoma clevetirilor papagalilor guacamayas cocoțați pe crengile golașe ale unui arbore chinchina, răsunau vesele dinspre Avenida Real, iar miresmele de chirimoya, tortillas și cîrnați veneau dinspre ușile deschise ale locandelor stîrnindu-i apetitul matinal.
Deodată, toată larma veselă a străzii încetă brusc, înghețată de o liniște grea, ireală, în care se auzi preț de cîteva secunde un țiuit prelung, ascuțit care zgîria timpanele cu o tonalitate venită parcă din profunzimile scoarței. Crezu că era un cutremur, dar fructele stivuite în piramide nu se rostogoliră, geamurile întredeschise pentru salutul soarelui nu zăngăniră ca și în timpul unui seism, iar clopotnița catedralei San Francisco rămase verticală. Pe dalele de ceramică verzui ca marea, se tîra un melc fără cochilie, un limax uriaș, lung de o palmă, albicios și pătat cu stropi vineții ca un jaguar de zăpadă.
Bău restul de cocktail și-și trecu mîna prin păr: ce vreme de lenevit! O zi potrivită să meargă pînă la Callao, să se întindă pe nisip și să bea pulche cu gheață și lămîie, lîngă trupul zvelt și bronzat al Manuelitei...Ieși din reverie și se ridică, lăsînd o bacnotă pe masă , sub paharul gol. Limaxul urca pe piciorul mesei, ca un alpinist încercat pe cocoașa lui Chimborazo; de fapt erau doi: unul se lăfăia în scrumieră, adulmecînd aerul pudrat cu auriu, mișcîndu-și cornițele printre resturile trabucului stins. Sub tălpile espadrilelor sale se zvîrcoleau încă trei-patru melci striviți; cînd se îndrepta spre ieșire îl văzu pe proprietarul cafeteriei împingînd cu o mătură un cocoloș gri de moluște lipite.
Pe trotuare, trecătorii alunecau pe sute de limacși storciți, mașinile patinau pe-un polei de mațe și mucus, tamponîndu-se pe străzile înguste, gasteropodele erau pretutindeni, ca un covor mișcător de carne umedă, scîrboasă, urcau, lăsînd dîre de bale lipicioase, peste tot, pe zidurile caselor, pe tarabele cu ponchos în culori vii, pe dughenele cu pulche și fructe proaspete, escaladau stîlpii de curent și copacii, umpleau piața, străzile, trotuarele, mașinile, chiar și statuia de bronz a lui Pizzaro era îmbrăcată într-o platoșă albicioasă, colcăitoare.
O pîclă deasă, cenușie, se lăsă peste oraș, ca și cum o gasteropodă gigantică rodea peisajul, clădirile, oamenii, cu mandibula ei primitivă, zimțată ca o pilă de gheață.

*

Se trezi lent, așa cum se trezea întotdeauna din coșmarul acela repetat, realizînd calm că se găsește pe Miranda-2, că misiunea de teraformare decurge conform planurilor și nu are motive de îngrijorare. Da, chiar ar trebui să fie încîntat, perimetrul de o mie nouă sute șaizeci și doi de kilometri pătrați de sub „Cupolă”, era un ecosistem arboricol perfect echilibrat, iar în zonele limitrofe începea să apară vegetația, e drept, deocamdată doar licheni și alge, dar era neîndoielnic un succes, chiar și pentru scepticii care susțineau că ideea e o utopie. Planetoidul fusese înainte de sosirea misiunii, un conglomerat de stînci granidioritice și dune de praf roșu, iar singurele forme de viață detectate erau microorganismele: bacterii, alge verzi și cîțiva spori ciudați care semănau cu cei ai lichenilor terrieni. Începuse chiar și un circuit primar al apei, catalizat de proiectul atît de simplist dar eficient, de a topi calota glaciară a polilor, iar primele ploi produseră întregii echipe un entuziasm greu descriptibil.
Cu aceste gînduri optimiste se scutură de senzațiile nopții scurte, Miranda executînd o rotație completă de 10 ore, 25 de minute și 12 secunde în jurul propriei axe, ieși pe terasă, respirînd aerul iute, cu arome de ozon, humus umed și vegetație luxuriantă. Sitha, biologul și consilierul psihologic al misiunii, o tipă tînără, arătoasă, genotip eurasiatic, vitalitate debordantă, îl întîmpină cu un surîs larg, arătîndu-i un coș în care adunase mostre din primul rod al arborilor fructiferi de pe Miranda. În timp ce mușca cu poftă dintr-o bacă ciudată, un hibrid dintre un piersic și un mangotier, fata îl întrebă cu o nedisimulată grijă:
„Chief, iar ai avut coșmarul acela cu limacși?”
O aprobă cu o mișcare vioaie din cap, gura îi era plină de aromele mangopiersicii și ieși în grădina imensă, întinsă pe cîteva zeci de hectare în jurul ansamblului de locuit : aproape toate varietățile de plante comestibile cunoscute, plus cîteva sute de hibrizi se răsfățau sub razele portocalii ale Piticului Roșu, ocrotite de „Cupolă”, un scut sofisticat de straturi de ozon și nitrogen, dispuse alternativ pe o rază de 25 de kilometri și la o altitudine de 5 km deasupra locației misiunii. „Cupola” proteja arealul de radiațiile cosmice, amplifica solarizarea micului soare îmbătrînit și genera o atmosferă primitivă, dar respirabilă fără măști filtrante, în majoritatea timpului. Deocamdată, din acest Eden sintetic lipsea regnul animal, deși Sitha încercase să introducă cărăbuși, albine și colibri, dar fără rezultat.
Pășea pe o cărare pardosită cu lespezi sure de granit cînd deodată, zări pe frunza unui smochin o siluetă lunguiață, negricioasă, de mărimea unui deget, care se tîra imperceptibil pe suprafața pețiolului dantelat; întinse mîna și se scutură de scîrbă la atingerea unui corp umed, mucilaginos: nu, nu era o umbră mișcătoare, era un limax viu, care se tîra, fără complexe de adaptare, prin rezervație. Scoase din buzunarul salopetei de poliester mercerizat un flacon și captură fără greutate gasteropodul, apoi făcu un semn prietenos Kyrei, o blondă atrăgătoare, consiliera în probleme meteo și electronistul grupei, care verifica meticuloasă, la cîțiva metri distanță de el, detectoarele atmosferice.
Sitha îi confirmă bănuielile de amator în ale zoologiei: era un limax!
Regnul: animalia ; Phylum: mollusca; Clasa: gasteropoda; Ordin: pulmonata; Familia: limacidae; Genul: limax maximus
Un melc fără cochilie, un banal melc de grădină viu, gri deschis, cu pete de culoarea asfaltului.

**

A urmat pe Miranda-2, ceea ce nici cei mai precauți biologi nu ar fi putut să prevadă: limacșii se înmulțeau cu o repeziciune fantastică, eforturile Sithei de a le stăvili invazia au eșuat. Apelînd la dușmanii naturali ai moluștei, au pierdut timp prețios pînă a sosit transportul de păsări, iar cînd au fost eliberate în rezervație, nu s-au putut adapta și au sucombat toate.
După 30 de zile mirandiene, rezervația arăta ca în urma unei furtuni devastatoare: arborii erau complet desfrunziți, tufele și plantele de cultură distruse, iar în iarba rărită colcăiau de sute de limacși , care rodeau implacabil cu mandibulele lor primitive de edentate tot ce era organic. Kevor, specialistul în probleme de securitate, trecu la măsuri extreme și pulveriză subtanțe toxice neuroparalizante, dar fără alt rezultat decît poluarea atmosferei și așa destul de fragilă. După fiecare tentativă de eliminare, numărul limacșilor sporea într-o progresie alarmantă. Atunci, cineva avu nefericita idee să utilizeze aruncătoarele de flăcări și zile la rînd, în jurul ambientului misiunii, fumegau, emanînd un miros grețos, sufocant, de carne arsă, rămășițele calcinate ale miilor de melci.
Inamicul se regrupă și adoptă o tactică nouă: în loc să se miște haotic în perimetrul delimitat de Cupolă, începu să formeze avanposturi în jurul clădirilor în care erau spațiile de locuit și aparatura. Sursele de apă potabilă fură în curînd contaminate, iar rezervele de alimente epuizate.
În ziua 66 avu loc asediul final. La primele raze ale Piticului Roșu, cohorte compacte de limacși alburii, mișcîndu-se ca solzii unei reptile gigantice, porniră la asalt, escaladînd barierele laser și șanțurile electrificate. Cu mici pocnituri scintilante trupurile fusiforme, tălpile vîscoase explodau, dar le lua locul altele, tot mai multe, într-o curgere neîntreruptă, astfel că în curînd miile de moluște carbonizate se îngrămădiră în hecatombe extinse,blocînd sursele de energie. În ciuda lentorii cu care se deplasau, atacul devenea tot mai eficient, de parcă o inteligență superioară comanda nevraxului lor primitiv cum să acționeze. În cîteva ore ajunseră la zidurile clădirilor, pe care începură să le escaladeze, lăsînd în urmă pîraie groase de bale mucilaginoase, sticlind argintii în penumbra înserării ca și cablurile fosforescente ale unei nave vetuste. După alte trei ore, întreaga clădire era acoperită de o carcasă din carne umedă, fremătînd prin milioane de guri radiculate.
Atunci oamenii s-au îndreptat spre hangarul unde se afla nava de transport, au activat motoarele de decolare și au părăsit planeta.
Prin hublouri au apucat să mai zărească o masă uriașă de melci, care se zvîrcolea spasmodic, acoperind tot ceea ce înainte fusese Rezervația, viitorul verde al acestei lumi complementare. Misiunea de teraformare pe Miranda-2 era compromisă.

***

Se ridică din așternut cu un salt; senzația de sincopă a celui căruia nu-i mai ajunge suficient aer în plămîni. Camera, cu tapetul ei de culoarea lavandei, patul conjugal, larg din lemn de nuc, ramele tablourilor înnegrite de vreme, totul avea un aer familiar, care-l liniști. Dincolo de perdelele viu colorate, un peisaj convențional: o pajiște ireal de verde, coline domoale de culoarea teracotei, arbori învăluiți în pîcla subțire a dimineții.
Fusese bineînțeles un coșmar stupid; ieși voios afară din casă, o cabană confortabilă în care locuiseră pe rînd bunicii și părinții săi. Aerul aspru al dimineții îl făcu să se înfioare, dar era bine, era real, era mirosul familiar al Terrei. Dincolo de gardul viu care înconjura curtea, o zări pe Maya aplecată peste straturile ei de legume. Îl văzu și ea, se îndreptă de șale și îi strigă cu o voce uimitor de clară peste tufele de coacăze înroșite de arsura brumei:
„ Piet, trebuie să faci ceva cu melcii, mi-au năpădit toate lăptucile!”
Ca o confirmare a vorbelor ei, pe o frunză lată dar fragilă, mustind de clorofilă, se tîra lent un limax enorm, gri albicios, cu pete întunecate de culoarea asfaltului.