Calendarul de perete arăta fără resentimente scurgerea reală a timpului, prima duminică a lunii noiembrie. Deși era răcoare afară a ieșit în ținuta de casă pe balconul apartamentului. Situat la ultimul etaj al unui bloc cu patru nivele construit într-o zona mai degajată a orașului, oferea în zilele frumoase de primăvară-vară o priveliște minunată. Avea în față la o distanță nu prea mare, doar câțiva kilometri, dealurile înverzite. Acestea nu erau foarte înalte și nici plantate în totalitate, de aici și frumusețea lor, ofereau privirii întreaga paletă a tonurilor de verde. Pe aceeași direcție se afla și aeroportul. Din păcate, memorabila încercare a lui Icar s-a transformat doar într-o veritabilă industrie, din ce în ce mai des, diverse tipuri de aeronave, unele mai mici, altele mai mari decolau și aterizau marcând evenimentele prin zumzetul motoarelor. Alteori cerul se păta de culorile parașutelor dar și trepida nervos sub forțajul puternicelor motoare ale avioanelor de luptă militare. Îi era dragă zona, se obișnuise cu ea, așa cum dragi îi erau și plopii și aleile și vecinii și tot ceea ce compunea tabloul pe care zilnic îl contempla în micile lui modificări. Dar era singură, mereu singură. Privea în zare, verdele pălise în fața timpului și a cețurilor albicioase ce furnicau în depărtare, acoperind vremelnic conturul binecunoscut al dealurilor. Chipul în întregul lui răspândea o undă de tristețe profundă. Șuvițele de păr roșcat tresăreau sub presiunea curentului de aer rebel creat de un mic turbion. Era o femeie frumoasă, de statură și constituție potrivită. Părul tuns scurt, încadra perfect chipul plăcut. Ochii de culoarea smaraldului, ușor pigmentați aveau o strălucire aparte, nefirească, tulburătoare.
O veste tristă îi reamintise de mai vechea ei durere, pierderea mamei. Aceasta se suprapuse peste nemulțumirea permanentă indusă de neșansa ei în aș găsi jumătatea potrivită. Simțea că timpul trece, aparent nu-și etala nemulțumirea, în sinea ei însă își dorea cu ardoare o familie, își dorea bărbatul ei cu care să se mândrească și desigur copilașii, gândul și simbolul eternității, al nemuririi și al împlinirii ei ca femeie. A avut în trecut câțiva prieteni, unii chiar destul de apropiați dar mereu s-a întâmplat ceva peste care nu s-a mai putut trece. Astfel singurul bărbat statornic din viața ei a rămas tatăl cu care dealtfel locuia în același apartament.
Urmărea zborul unei păsări, o uimea perseverența acesteia. Încerca probabil să revină la un cuib, sau la un adăpost știut numai de ea la care putea ajunge doar învingând curentul de aer neuniform ca intensitate și direcție. În cele din urmă a observat pasărea cum cade primejdios apoi cum își redresează planarea și intră într-o nișă creată la îmbinarea dintre blocurile vecine. Pentru câteva momente a lăsat vederii doar vârful cozii apoi a disparut în totalitate, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Pe aleea din fața blocului puținii trecători mergeau grăbiți împinși parcă de vremea urâtă, prevestitoare a iarnă. Nu a văzut pe nimeni să privească către ea, la fel cum nici de la blocurile din față nu o salută nimeni. Trăia într-un oraș viu între zeci de oameni, singură. Măcar de aș fi fost o rea sau o hâdă, iși spunea. De ce nu o dorea nimeni? Lacrimile i-au invadat obrajii, de ce, de ce, unde este greșeala, care o fi hiba?
Se îndepărtă de balustradă și se cuibări în fotoliul din nuiele instalat într-un colț al balconului. Pentru a nu mai simți răceala podelei la picioare și le strânse sub ea. Ghemuită toată, înfrigurată, era asemeni unei școlărițe, doar codițele și uniforma în pătrățele îi lipseau pentru a întregi analogia. Măcar aici, deși era la fel de rece, nu mai era curent. Norii traversau grăbiți orașul, păreau nesfârșiți ca întindere și groși, cu nuanțe dure de gri. Vâturile îi împingeau când înainte, când înapoi apoi îi roteau modelându-i permanent în forme fabuloase, gigantice. Cu mâneca flanelei și-a șters lacrimile de pe obrajii înghețați. Își amintea de acel ultim prieten, deși nu ar fi vrut sau oricât a evitat a sfârșit prin a se îndrăgosti de el. Amintirea acestei scurte întâmplări se rezuma la o poveste, o insignă militară și o mică piramidă, simbol al stabilității, armoniei și structurii perfecte. Trecuse ceva timp de la despărțire, cu toate astea încă îl mai visa uneori iar atunci când avea de luat o decizie într-o situație mai dificilă, gândea, oare el cum ar fi procedat, ce ar fi spus? Își amintea de momentul final când, față de el a mimat fermitatea, în fapt ar fi dorit ca el să insiste să-i spună din nou cât de mult o iubește și să încerce să mențină relația. Se pare că nici atunci nu a avut noroc sau poate a greșit, oricum, ce importanță mai are, despre aceasta se poate vorbi deja la timpul trecut?
Înfrigurată, a intrat în casă. Și-a observat tatăl care moțăia în fotoliul din fața televizorului și s-a apropiat de geamul în preajma căreia înființase mica ei seră cu flori. Avea o preferință, cactusul, floarea aceea ciudată pe care doar puțini o acceptă cu drag. Simbolistic acesta semnifică norocul, puterea și căldura, dar și suferința. Cu câteva zile în urmă înflorise și etalase o frumusețe albă, magnifică ce a înseninat întreaga încăpere și odată cu ea și sufletul ei. Era topită după acea floare, de dragă ce-i era se pozaseră împreună, atunci, dacă ar fi avut puteri magice ar fi însuflețit-o și ar fi transformat-o într-o mică surioară. Până la apusul soarelui însă floarea s-a ofilit, a putut oferi bucurie doar pentru o zi și nici aceea plină. Totuși, mulțumită acesteia, reușise să fie fericită pentru o zi.