agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-12 | [This text should be read in romana] |
Soledad Lizalde intră pe poarta mânăstirii în care crescuse încă de când era un bebeluș. Era o tânără plină de viață. Părul ei blond cădea liber, cao draperi pe spate până la șolduri, iar ochii-i căprui spre verde erau neastâmpărați și zâmbitori. Era acel gen de fată pentru care orice tânăr ar putea să nutrească o dragoste platonică, pătimașă.
Rămasă orfană încă de la naștere, cel puțin așa i se spuse de către maica superioară a mânăstirii, dar din câte auzise ea vorbind în cercul maicilor, ar fi fost găsită la poarta mânăstirii într-un coș de către portăreasă, crescuse în mijlocul maicilor. - Solita, te așteaptă maica superioară. - Mă duc acum la ea. Mulțumesc maică Rosa! Tânăra se îndreptă spre biroul maicii Ecaterina ce era superioara mânăstirii. Urcă în viteză cele câteva trepte de piatră de la intrare și după ce străbătu holul întunecos cu miros de mucegai, ajunse în fața ușii grele de stejar. Bătu de două ori, apoi așteptă. - Intră! se auzi din interior. Tânăra împinse ușa ce scoase un sunet straniu. Se trezi în fața unei mese vechi de birou corojită și mâncată de carii. de pe perete străjuia un crucifix mare din lemn de tei și câteva icoane pictate pe lemn ale Fecioarei Maria cu pruncul Iisus. Perți ce cândva fuseseră văruiți în alb, acum căpătaseră o culoare gălbuie de la fumul cadelelor și a lumânărilor. Pe un scaun, în spatele mesei o bătrână o privea pe sub ochelarii de epocă cu rame groase,negre, cu ochii ei mici și calzi. - Ai venit, Soledad? - Da, maică. Mi s-a spus că vreți să vorbiți cu mine. - Așa este fiica mea. Maica se ridică de pe scaun care scârțâi strindent și înconjurând masa se postă în fața lui Soledad privindo blând. - Peste trei luni împlinești optsprezece ani și vei putea decide ce vrei să faci cu viața ta. Maica Ecaterina făcu o pauză și o privi pe tânără în ochi încercând să-i prindă reacția, dar Soledad rămase la fel de distrată cum o știa dintotdeauna. - Ce zici? Nu vrei să îmbraci cinul monahal al Sf. Benedict? continuă ea. Soledad rămase fără cuvinte. Cu toate că știa că acest moment era inevitabil o luase totuși prin surprindere. Nu se aștepta să vină așa curând acest moment. Își întoarse privirea de la cea care avuse grijă de ea toți acești ani. Nu dorea s-o rănească. Fusese foarte bună cu ea și se ocupase nu numai de cele trebuincioase trupului ci și sufletului. Cu toate că nu putu să-i impună acel tipic pe care o prezintă mânăstirea din princină că era o fire rebele și foarte greu de adaptat la anumite reguli, știa că maica superioară și nu numai ea, ci, întreaga obște o iubea, pentrucă în ciuda răzvrătirii ei, era o fată sinceră și iubitoare. Nu vroia să-i dea un răspuns negativ. Cel puțin nu acum. Avea nevoie de chibzuință. De când a început să înțeleagă cum stau lucrurile își dădu seama că Maica Superioară o dorea în rândul obști sale ca câlugăriță, dar ea simțea că nu este potrivită pentru așa ceva. Se întoarse spre maică și zise zâmbind oarecum forțat, încercând să pară veselă: - Nu știu, maică, încă nu m-am gândit la asta. Aș putea să vă dau un răspuns după ce mă voi gândi mai bine? - Sigur, fiica mea, sigur. Nu te grăbi, dar să ști că oricare ar fi răspunsul tău, eu îți voi respecta decizia șinu te voi condamna în nici un fel. Dumnezeu să te înțelepțească și să te îndrume pe calea cea bună a voii sale! - Vă mulțumesc! Maica îi zâmbi cu dragoste. - Poți pleca. - Con permiso! Tânăra ieși din cameră răsuflând ușurată. Îi venise foarte greu să poarte această discuție cu cea care timp de aproape optsprezece ani îi fusese ca o mamă. "Nu pot să iau o astfel de decizie ca semn de recunoștință. Nu este pentru o zi sau două și nici măcar pentru un an-doi ci pentru toată viața și eu nu vreu să rămân o veșnicie închisă între aceste ziduri. În plus greșesc nu numai față de Ma ica Superioară ci față de întreaga biserică Catolică și chiar în fața lui Dumnezeu de voi face acest pas. Îmi place viața din afara mânăstirii și nu să stau o viață și să mă supun unor reguli pe care le detest." își spuse ea în timp ce se îndrepta spre camera ei Intră în camera ei și se aruncă pe pat cu fața în jos. "Trebuie să mâ rog și să gândesc" și chiar asta făcu, în timp ce razele Soarele ce se ducea cu pași repezi spre asfințit, făcu ca părul ei de culoarea spicului copt să strălucească. Simțea nevoia să vorbească cu cineva. Se ridică de pe pat cu gândul de a-l vizita pe pârintele Felipe. El era singurul om căruia putea să-i spună orice. De mică îi povestise cele mai intime gânduri și el era singurul care o cunoștea cel mai bine. Era sigură că acesta îi va putea da un răspuns corect la întrebările sale. - Unde ieși așa târziu? o întrebă maica de la poartă. Fi fără grijă, maică. Mă duc să vorbesc cu părintele Felipe. - Dar ce s-a întâmplat de mergi așa târziu? Maica Superioară nu va fi prea încântată. - Nu s-a întâmplat nimic, dar am de dat niște răspunsuri și trbuie să mă consult cu părintele. Vreau să știu și ce are el de spus. Mă întorc repede. Promit! - Bine, Solita, dar să nu întârzii prea mult, da! - Nu-ți fă probleme, maică. Tânăra ieși și se pierdu în mulțimea de pe stradă. Cum mergea ea cufundată în gânduri, simți cum este izbită de ceva tare și apoi prinsă cu putere de braț. - Domnișoară, dormi mergând pe stradă? auzi o voce de bărbat care o aduse cu picioarele pe pământ. Își ridică privirea și îl privi pe cel de care se lovise ascultându-l cum îi făcea morală. Era un bărbat înalt, tânăr și cu niște ochi negri care o zăpăci pe fată. O durere îi străpunse brațul. - Mă doare, spuse ea. - Iartă-mă! spuse acesta dându-i drumul la mână. Soledad între timp își reveni. - Îmi pare rău, domnule! Bărbatul o privi în ochi. - Ai cui sunt ochii ăștia, ai mamei sau ai tatălui tău? - Nu știu. Ai mei... cred. - Bun răspuns, spuse el zâmbind. Eu sunt Roberto, tu? Simți că se topește sub privirea lui. Ochii lui păreau mai pătrunzători decât ai oricărui bărbat pe care-l întâlnise. Avea o privire pătrunzătoare care o năucea, dar o și incita. - Soledad. - Încântat, spuse el întinzândui mâna pe care tânăra i-o apucă făsticită. - Te pot conduce undeva anume? - Da! Roberto o prinse de braț și o trase după el. - Unde? - La părintele Felipe. Soledad nu știa ce o apucase să-l lase pe acest bărbat s-o conducă. Parcă s-ar fi interpus o vrajă între ei și acceptase așa ușor compania lui. Tot drumul vorbiră de parcă s-ar fi cunoscut de când e lumea. Nu aveau nici un fel de rețineri unul față de altul. Ajunși în fața casei părintelui Felipe, Soledad se opri și se întoarse spre însoțitorul ei. - Îți mulțumesc că m-ai condus, dar de aici cred că mă descurc singură. - Aș putea să intru și eu cu tine. - Nu este nevoie și nici nu prea vreau ca părintele să ne vadă împreună. - Bine. O să ne mai vedem? - Poate. Nu știu. - Atunci pe curând! - Adios! Soledad se despărți de Roberto și se îndreptă spre ușa casei parohiale. Bătu. Părintele Felipe fu cel ce-i deschise ușa. - Ce s-a întâmplat, draga mea? o întrebă acesta ușor surprins de prezența ei la acea oră acolo. - Părinte, vreau să vorbesc cu sfinția voastră, dacă aveți timp. - Pentru tine să nu am timp! Oricând. Intră, copila mea, intră!... Stai jos. Servețti ceva? - Nu, mulțumesc! - Bine. Cum vrei. Se așeză pe un jilț înalt din lemn de stejar ce părea vechi de când lumea, apoi continuă: - Ce s-a întâmplat? - Maica Superioară m-a întrebat dacă nu vreau să rămân definitiv în mânăstire, spuse tânăra cuprinsă de emoție. - Și tu ce i-ai răspuns? - Încă nu i-am dat un răspuns concret. De fapt i-am cerut un răgaz de gândire. Ce să fac părinte? - Tu ce vrei să faci de fap? - Nu sunt sigură părinte. Îmi place la mânăstire, dar nu mă pot adapta la regulile impuse de viața monahală după cum știți și sfinția voastră. Sunt derutată. - Orice vei decide, gândește-te bine înainte. - Asta am și făcut. - Și!? Tânăra trase adânc aer în piept, otând. - Mi-e frică să nu o fac pe Maica Superioară să sufere. Știu că ea ține foarte mult la mine și îmi este greu săți dau un răspuns negativ, dar nici să accept nu pot, deoarece simt că nu sunt făcută pentru o viață monotonă de mânăstire. Eu vreau acțiune și nu cred că Domnezeu s-ar simți înșelat de alegerea mea. Bătrânul preot o privi cu o dragoste profundă în ochi. Își dădu seama că în sufletul acelei fete se dădea o adevărată luptă. O cunoștea încă de la naștere și știa prea bine că nu va rezista ca novice într-o mânăstire, cu toate că a crescut în una și era oarecum obișnuită cu tipicul monahal. La fel de bine știa că Maica Superioară va fi dezamăgită de un eventual refuz, dar se decise săți vorbească și să o determine să-i respecte voința acestei fete pe care el o respecta pentru faptul de a fi foarte chibzuită în a lua o decizie și de felul în care punea toate posibilitățile în față. - Știi ce cred eu că e bine? urmă preotul. Să stai liniștită și să iei decizia corectă pentru viața ta fără a te gândi la altcineva. Ceea ce contează este să simți că ceea ce faci este bine și să nu dai înapoi. Să fii ferm hotărâtă că aceasta este voința ta și să simți că nu greșești. - Și cum să-mi dau seama că decizia mea este corectă? - Starea de pace și liniște din suflet; lipsa reproșurilor din conștiință; siguranța că orice s-ar întâmpla nu-ți va părea rău niciodată, sunt cea mai sigură confirmare a corctitudinii deciziei tale. - Îți muțumesc, părinte. Se ridică. - Trebuie să plec. Se face târziu. - Mergi cu bine, fata mea și Dumnezeu să te binecuvinteze. - La revedere! - Cu bine, copila mea, cu bine! Tânăra ieși și se îndreptă cu pași repezi spre mânăstire. Întunericul începu să se lase și timpul se mai răcorise, dar nu îndeajuns de tare încât să alunge nădușeala de peste zi. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy