- Cât de des privești cerul cu stele?
Trecuseră câteva minute până să-mi dau seama că întrebarea îmi era adresată. Am tresărit. Trezită parcă dintr-un vis mi-am întors privirea și am văzut că în fața mea stătea un străin cu pelerină neagră, cu mâinile băgate în buzunar și cu fața palidă.
- În fiecare seară! i-am răspuns pierdută în propriile gânduri.
Străinul m-a privit câteva secunde tăcut.
- Ai ochii triști! mi-a zis așezându-se lângă mine pe bancă.
Nu am schițat nici un gest. Am rămas amândoi ca două statui pierdute sub cerul înnoptat.
Era atât de liniște. Abia dacă îi auzeam respirația. Pentru o secundă l-am privit indiferentă. Imaginea contopirii cerului cu marea era mult mai interesantă decât acest străin care îmi vorbea cu glas liniștit.
- Și dacă într-o noapte stelele ar părăsi culcușul lor, alunecând în mare? Cerul va rămâne la fel pentru tine?
Îmi amintesc cum o picătură de sudoare mi-a mângâiat tâmpla, cum inima începuse să-mi bată cu putere și cum gândurile mi se spulberaseră dintr-o dată ca și cum nimic ar fi existat în mintea mea. Toate simțurile mi se concentraseră asupra cuvintelor acelui străin.
- Își cunosc gândurile, a continuat sa-mi vorbească, știu cât de mult suferi! Inima îți este precum cerul..senină și clară..însă unde îți sunt stelele?
Începusem să plâng. O adiere ușoară îmi usca lacrimile.
-Stelele mele?...am răspuns încet.....au murit!
- Privește marea...îmi zise străinul...așa e că arată minunat? Acum privește cerul.Ce vezi? Nu oare marea și cerul se completează reciproc? Nu în mare se oglindește cerul când aceasta este senină si clară, iar noaptea când toate dorm nu vezi cum din adâncurile ei izvorăsc miile de stele?
Liniștea devenise parcă mai apăsătoare. Fiecare cuvând mă lovea puternic peste față. Cine era acel străin care îmi tulburase gândurile? Mi-am întors privirea spre el și urmărit chipul acoperit de umbre argintii.
- Îmi pari atât de cunoscut! i-am zis privindu-l. Ochii tăi albaștri au o privire atât de curată, iar buzele un zâmbet atât de nevinovat....
M-am oprit. Ochii mi s-au îndreptat din nou asupra mării.
-....ști, eu admir cerul, îmi place marea, mă fascineză stelele...însă în toate nu văd decât un singur lucru...suferință. Cerul e trist, rece și etern, stelele se sting una câte una în fiecare noapte, iar marea...marea lovește cu atâta ură stâncile încât le face să urle.
M-am oprit din nou. De data asta nu mai puteam să vorbesc. Mi-am acoperit fața cu mâinile și am început să plîng. Străinul s-a apropiat de mine, mi-a desfacut mâinile, m-a privit și mi-a mângâiat fruntea. L-am privit în ochii pentru ultima oară. Mă simțeam liberă, ușoară, tăcută...o lumina albastră, liniștitoare îmi invadase privirea...


- Elena, vino te rog în cameră! Dimineața e prea răcoare să stai pe terasă. Soarele de abia a răsărit.
Am tresărit. Trecuseră câteva minute până să-mi dau seama că cineva vorbea cu mine. Mi-am întors privirea și cu pași ușori m-am îndepărtat de balustradă. Încă mai simțeam mâna caldă pe frunte și încă mai vedeam acei ochi minunați.
'' Marea...cerul...stelele'' îmi șopteam și trezită parcă din vis am privit banca pe care am stat și trandafirul care tocmai înflorise.
'' Stelele mă cheamă'' mi-am zis intrând în casă și imbrățișându-l pe cel care pentru mine însemna și stele..și mare...și cer!