(Fragment)


Era dimineța unei zile însorite de toamnă, în anul 1865. Ulița Herăstrăului, viitoare Calea Dorobanților nume primit prin Decret Regal cațiva ani mai târziu în urma Războiului de Independență, era împânzită de olteni zâmbitori, cu coșuri pline de rațe, gâște sau găini vii care țipau nădăjduind la o soartă departe de cuțitul ascuțit (puteau face orice pentru a supraviețui, chiar și ouă), țipetele păsărilor amestecându-se cu freamătele pașilor, chemările și tocmelile comercianților care aduceau și grăunțe pentru ele dar nu se opreau aici. Tot ei vindeau și lapte acru, caș dulce sau sărat, cașcaval de Penteleu presat în roți groase cu trei degete cu frunze de piersic ori de vișin între ele și învelite în foi de vită, unt căpătuit în turte mici cât podul palmei, lapte dulce venind din sate mărginașe în vase de tablă albă puse într-o căruță pe două roți trasă de un cal fie cu cobilița purtate pe umeri, cărbuni de mangal pentru călcatul rufelor. Se opreau din poartă în poartă și nu te lăsau în pace până ce nu cumpărai din produsele lor. Mulți vor fi fost astfel treziți în dimineața aceea de acești negustori. Numai la poarta reședinței industriașului George Assan, aștepta o tânără privind de-a lungul drumului, neavând astâmpăr. Ochii negri îi erau aprinși de nerăbdare si chipul părea al unui copil încordat, fără urmele trecerii anilor. Nu avea mai mult de 17 ani. Își trecea din când în când degetele prin părul negru prins în coc. Venise de la Paris cu un an în urmă, fiind încurajată de domnul Assan să preia postul de guvernantă pentru copiii săi Gheorghe și Basil. Se încadra în toate cerințele unui asemenea post, deși vârsta și originea belgiană ar fi supus contrariului orice crezare: vorbea fluent patru limbi, dintre care franceza îi era limba nativă, studiase științele naturii la Academia de Științe din Paris, era o domnișoară de o inteligență remarcantă și o imaginație debordantă. Numele ei era .
Casa, construită în stilul Ludovic XVI, având piano nobile și sculpturi realizate de artistul Angello Vannelli, freamătă de servitori grăbiți. Au făcut curățenie, au pregătit masa, iar din când în când fiecare servitor își verifică lista sa de îndeletniciri. Copii, se joacă „leapșa”, alergând în mijlocul grădinii generoase. Curând, o berlină de culoare negru-lucios trage în poartă, iar când ușa este deschisă de birjar, din ea coboară doamna Alexandrina Assan trecută de prima tinerețe și soțul acesteia, care cu un gest lent îți scoate dintr-un buzunar un Longines. Katalina îi întâmpină zâmbitoare informându-i pe soți până la intrare, cum au decurs lecțiile de muzică, cum s-au rânduit cele zilnice în toată săptămâna, de la plecarea lor. Cei doi frați sar bucuroși în brațele tatălui lor înșirând toate zeitățile Valhalei pe care le-au învățat de curând, cu speranța că acesta îi va răsplăti cu „ceva bun”.
Femeile s-au așezat la masa în stil florentin decorată și vorbesc despre vreme în timp ce sunt aduse farfuriile cu primul fel de mâncare: borș cu carne de văcuță iar pentru cei mici Kasha. „Este ceva ciudat în zâmbetul doamnei Alexandrina” gândește Katalina care simte că s-a schimbat prea brusc starea de spirit a patroanei, care de mai bine de o lună nu îi vorbea decât rareori și atunci, cu fața întunecată. Au mâncat în liniște ascultând doar bătăile pendulului din hol.

Era atât de fericită! Norii păreau că dansează, iar ea atingea fereastra rece desenând acele contururi de nori. Își dorea atât de mult cândva să părăsească această țară străină, însă acum mai încăpea îndoială, erau meniți, sortiți să trăiască împreună. Doctorul ei drag, logodnicul ei.
S-au cunoscut la puțin timp după ce Basil s-a îmbolnăvit de o gripă severă. În scurtele sale vizite medicale, ea l-a urmărit cu interes cum tratează cu grijă sporită micuțul pacient, iar când nimeni nu a mai fost în jur au schimbat și câteva cuvinte, nestăpânirea pe deplin a limbii franceze și pocirea cuvintelor amuzându-o. I-a trebuit două zile Katalinei să realizeze că s-a îndrăgostit, iar lui Andrei mai bine de jumătate de an să o ceară de soție.
Cei doi micuți hohoteau hoțește când o strigau iar ea nu era prezentă și răspundea precum un ecou, auzindu-și numele. Își arunca privirea departe pe fereastră, în celălalt colț de București, întrebându-se ce face Andrei în acel moment. Își amintea atunci nopțile când așezați pe o bancă, afară, la lumina felinarului își plănuiau viitorul lor, un viitor strălucit, el un doctor cunoscut și apreciat în capitală, ea profesoară la unul din liceele internate.
Astfel se pierdu și acum în multitudinea de vise. Camera găzduia împrăștiate pe mese, hărți ale Europei. Erau la lecția de geografie. Îi urmărise un timp pe copii dar se pierdu în visare curând și atunci îi rugă să caute pe hartă cele mai cunoscute fluvii. Pe neașteptate însă, cât se îndrepta către fereastră, simți cum pieptul se încălzește și ceva uscat o împiedică să respire. Deschise cu ultimele puteri geamurile larg, apoi se prăbuși în țipetele sacadate și sub ochii micuților.
Alexandrina veni prima la auzul țipetelor, se postă preț de câteva secunde cu mâinile în șolduri, în ușă apoi se aruncă zâmbind asupra tinerei aruncându-i apă pe față și pălmuind-o. De cât timp aștepta acest moment. A cerut de la o babă cunoscută pentru „leacurile” îndepărtării oricărei boli, șoricioaică și cu ajutorul uneia din bucătărese, a presărat otrava în farfuria Katalinei. Demult observase cum îi vorbește George acestei fătuce, cum o alintă cumpărându-i rochii ample și elegante, umbrele de soare sau pălării înflorate, dar secvența care a pus capac, a fost cea în care i-a suprins pe amundoi în bibliotecă. El îi mângâia ușor părul și o liniștea că totul va fi bine, că nimic nu se va afla. Ei nu au zărit-o căci se ascunsese după perete, ca mai apoi să se îndepărteze pe vârful degetelor, neagră de furie și gelozie. Ce nu știa însă Alexandrina era faptul că George o iubea pe Katalina, dar iubirea lui era ca pentru o fiică pe care și-a dorit-o dar pe care nu a avut-o. Dialogul lor făcea referire doar la familia tinerei care nu era tocmai una înstărită, ba dimpotrivă, au renegat-o întotdeauna, iar pentru această situație se temea că vestea ar ajunge la urechile logodnicului ei, dar mai important la urechile părinților acestuia. Corpul Katalinei tremura iar ochii i se înroșiseră. În jurul ei toate cuvintele pluteau, își înfipsese unghiile în dantela rochiei și se zvârcolea. Ar fi vrut să-l strige, să-i fie alături, să-i spună cât regretă că nu se vor mai vedea vreodată, căci își simțea sfârșitul. Leșină.
Andrei ajunse într-un târziu și nebun de durere o ridică din patul în care fusese așezată, coborând scările plângând și în insistențele tuturor de a nu o lua, în grabă o așeză în trăsura cu care venise. Avea un prieten, medic și el cunoscut, avea să o consulte să o vindece. El nu ar fi fost în stare. Se simțea inert, amorțit și își repeta deseori că nu poate fi adevărat.
Ajunși la cabinet, o întinseră pe masa de operație, îi verificară pulsul însă era prea târziu. Katalina luase o concentrație mult prea mare, într-atât încât vârfurile degetelor deveniseră aproape uscate. Andrei căzu în genuchi și ca și cum ar fi ținut-o încă pe brațe privi trupul fără viață. Parfum de trandafiri umpleau camera.
Adevărul morții sale a fost păstrat sub tăcere, poate din motivul unui potențial scandal care ar fi izbucnit, scandal care ar fi dus la ruină familia Assan.



Astăzi la mormântul Katalinei străjuiește o statuie în mărime naturală, comandată de Andrei scupltorului Raffaello Romanelli, statuie în jurul căruia s-au țesut numeroase poveși. Una din ele spune că pe la sfârșitul anilor `30 un tânăr care venise la mormântul mamei sale, a zărit statuia privindu-l cu un chip trist mâinile fiindu-i împreunate, așezate ca și cum l-ar fi rugat să o ajute. Tânărul a fost internat o bucată bună de timp într-un spital, dar a declarat că totul a fost real, că un sentiment de părere de rău l-a copleșit în tot acel timp fără să știe de ce și că pe hainele lui de atunci se simte un parfum de trandafiri.