Îmaginea tulbure a femeii moartă pe șine, o bântuia pe Ana. Forma încețoșată prezentată la știri se așternea în orbitele ochilor închiși și rămânea o vreme acolo, chiar și după ce, speriată, Ana deschidea ochii. Părea că se lipise de ei. Nu putea să nu se frământe. Dacă totuși era Anica? Asemănarea șalului de la televizor, cu cel pe care i-l dăduse ea Anicăi, era frapantă. Se hotărî să se ducă la Poliție. Numai așa s-ar fi putut liniști.
Aici i s-a arătat de către un ofițer șalul cu pricina. L-a recunoscut imediat. Avea la unul din capete trei franjuri împletite strâns între ele printr-un mic ineluș de argint. Din inel nu se vedeau decât sclipiri. Părea un fel de podoabă, dar era și un semn inconfundabil. Simți că i se face rău și se așeză pe scaun. Anica! Nefericita de ea! De ce? Anica fusese o femeie plină de viață. Nu și-o putea imagina moartă. Ofițerul i-a adus și niște fotografii. După ce le-a privit bine, Ana s-a liniștit. Nu, nu era Anica ci o altă femeie. Dar nici figura acesteia nu îi era complet necunoscută. Se uită mai atent la fotografii, reținându-și oroarea. Încerca să privească doar chipul. Îi părea foarte, foarte cunoscut. Cine naiba putea să fie? Apoi, dintr-odată, și-a amintit...
După ce plecase Dan, dorința aceea nebună de a fi cu el, dorința aceea disperată de a fi din nou ei doi, o scosese din minți. Ajunsese să invidieze tot ce constituia un cuplu. Se uita urât până și la păsările cărora le punea de obicei mâncare pe pervazul ferestrei. În fiecare zi le vedea cum se giugiulesc fericite sub nasul ei. O perioadă nu le-a mai pus nimic. Dar ele tot veneau să-și manifeste aceeași tandrețe reciprocă și să se acupleze. Până și niște oameni ai străzii reușiseră să o enerveze, prin simplul fapt că îi întâlnea, mereu împreună. Un bărbat, o femeie și un copil: o familie. Colindau străzile din cartierul ei. Nu aveau nimic decât niște boccele cu trențe și pomană, dar se aveau pe ei. Îi privea lăcrimând, pentru ea însăși. Ea era singură, ei erau mereu împreună. Pentru cât timp? Cât va dura?- se întreba malițioasă. Spera să se destrame și fericirea lor cât mai repede. Era o sfidare la adresa nefericirii ei. Până și niște cerșetori aveau ce nu avea ea: iubirea.
În general, o frică instinctivă de oamenii străzii o făcea să îi ocolească. Frica ei ascundea mai curând mila dar și sila față de mizeria lumii. Neputința în fața unei nedreptăți sociale perpetuată. Adevărul despre neputința totală în fața sorții. Oameni care își cară destinul cu ei în boccele murdare, îndesate cu lucruri nefuncționale, absurde îngrămădiri de gunoaie; speranțe ale unei utilități iluzorii. Melci care își duc casa concrescută în trup, condamnați să meargă. Să meargă fără a avea unde să se oprească și fără să conteze aceasta, nici pentru ei și mai ales, nici pentru ceilalți. Mai ales pentru nepăsarea celorlalți. Îi era frică de destinul lor ca de o boală contagioasă; acel ciudat destin care te condamnă a fi victimă.
Acești oameni pripășiți aici, pe strada ei, nu aveau aspectul de mizerie totală. Nu deveniseră trupuri transformate în pubele de gunoi umblătoare. Sau cel puțin, nu încă. Aveau hainele relativ curate și acceptabile, iar în ceea ce o privea pe femeie, era chiar cochetă. Probabil că locuiseră totuși într-o casă undeva, într-un trecut ce încă nu fusese uitat. El era un bărbat înalt, destul de masiv. În altă situație și conjunctură, ar fi putut fi considerat un bărbat bine, cu aspectul lui de viking cu barbă blondă și ochi albaștri. Ea, de asemeni înaltă, zveltă, avea o ținută dreaptă și un mers de manechin. I se părea că aducea puțin cu imaginea unei fete care o impresionase în adolescență. Fata căreia îi aparținuse șalul vișiniu. Femeia avea un soi de frumusețe săpată în oasele craniului, care reușea să străbată prin toate măștile puse de vreme și mizerie peste el. Ochii îi erau stinși, cu priviri inexpresive. Doar vederea unei sticle cu votcă își mai putea oglindi focul în ei. Un rest de zâmbet strecurat uneori, îi înflorea obrazul ofilit.
Copilul era foarte politicos pentru un copil de condiția lui. În fiecare dimineață stătea în fața ușii magazinului alimentar din colțul străzii, la cerșit. Duminica dimineața se muta în fața bisericuței dintre blocuri. Haina și tunsoarea lui erau băiețești. Impresia generală era de copil cuminte și respectuos, drept care stârnea o mare simpatie. Ochii lui de cățel încrezător îți trezeau impulsul de a-l lua de mână și a intra cu el în magazin, îndemnându-l să-și aleagă ce vrea. Te simțeai responsabil de soarta lui. Poate ai fi vrut chiar să îl iei acasă, dacă nu te-ar fi îngrozit perspectiva de a te procopsi și cu părinții săi. Vorbind mai mult cu el, copilul i-a mărturisit Anei că, de fapt, este fată. Aspectul de băiat considerase maică-sa că-i este necesar pe stradă atât pentru cerșit, cât și din motive de securitate personală. Poate că au avut cândva o viață normală, bucurându-se și de o oarecare educație, se gândea Ana. Cum de au ajuns în stradă? Întrebată despre situația familiei ei, fetița reproducea de fiecare dată identic povestea lor. Mima modul afectat de a vorbi al mamei sale, ca o lecție învățată pe de rost:
- Am avut și noi casă, masă,.. daa... Casa era casă, masa era masă... Dar după moartea bunicii, bunicul a vândut casa, a dat banii pe băutură și pe noi ne-a gonit.
O întrebase pe mama copilului, când i-a dat niște bani de pomană, de ce ei nu caută să se angajeze ca îngrijitori pe la vreo scară de bloc.
- A, nu! Nu am găsit. Am încercat, dar nu ne-a vrut nimeni, i-a răspuns evaziv femeia. Poate așa era…Sau poate le convenea mai mult faptul că, în timp ce copilul cerșea, ei stăteau la taclale cu alți cerșetori în părculețul de vizavi de magazin. Aveau la ei permanent o sticlă cu băutură, care efectua cercuri complete și repetate de la unul la altul, până la deplina golire.
Părculețul devenise un fel de cartier general al cerșetorilor din zonă. Nu mai îndrăznea nimeni să mai treacă pe acolo. Ana era curioasă, văzându-i veseli și plini de chef de vorbă, să știe cam ce ar putea discuta. Încerca uneori pe cât era posibil să treacă prin apropiere. Surprindea frânturi de fraze, din care, ca un adevărat arheolog ce se străduie cu cioburile unei oale să o reconstruiască, încerca și ea să refacă câte ceva din conținutul sporovăielii lor. Erau în general amintiri de altă dată, din „vremurile bune”. Unii discutau despre diferite moduri de a impresiona. Oricum, considerau că pe aici cerșetoria nu prea mai era eficientă. De abia dacă scoteai de băutură. Fericiți cei care reușiseră să plece în afară. Acolo da, viață!... „Cerșetorii ei” nu vorbeau însă despre așa ceva. Declarau că lor le ajunge copilul și că nu trebuie să mai facă nimic. Discuțiile erau înțesate cu trivialități și cuvinte excesiv de grosolane. Se râdea și se bea mult. Păreau liniștiți, circumscriși în soarta lor. Planete moarte rotindu-se în jurul unui soare mort. Ce inerție îi lipise de pânza de sac cenușie și soioasă a orizontului lor? Oare viața le mai dăduse vreun drept? Sau doar le luase, încă dinainte de a se naște, orice speranță?
Se aciuiseră pe un maidan: o fostă curte care mai păstra un rest de gard de beton. Nu știa nimeni de unde au venit. Au apărut pur și simplu într-o dimineață. Adăpostul lor era improvizat dintr-un maldăr de lucruri aruncate: resturi de covoare, bucăți de mobilă și scânduri, cutii de carton. Erau adunate acolo bidoane și folii de plastic, unele încercând să formeze un acoperiș, altele atârnate lateral de niște stinghii, drept pereți. Un adăpost mizer și stupid încropit. O îngrămădire de lucruri fără rost chiar și pentru ei, justificând mai curând tendința umană de a aduna ce îi este inutil, doar din nevoia inconștientă de a poseda. Pentru iluzia siguranței pe care ți-o conferă cuvântul, am, posed. În mijlocul spațiului astfel delimitat trona un fotoliu vechi pe care el, bărbatul, stătea picior peste picior într-o poză degajată de domn. O fotografie care ar fi putut lua premiu la vreun salon de artă contemporană. Pentru locatarii din împrejurimi, un maldăr de gunoaie, un focar de infecție și insecuritate.
Ana și-a bătut capul multă vreme cum l-ar fi putut ajuta pe copil. Se gândea să le cumpere un cort. Dar tot ea socotea că probabil le-ar fi fost dificil să-l monteze, având în vedere că nici ea nu se pricepea. Cum bani niciodată nu avea suficienți, a rămas numai la stadiul de proiect. Prea multe lucruri i-au rămas numai în faza de intenții bune. Și aici își amintea de cățelușa aceea maidaneză, atât de deșteaptă, cu ochi cafenii și catifelați. Deși îi fusese milă, nu a fost în stare să adopte câinele. Așa cum nu a fost în stare să facă ceva, nici pentru copil.
În nopțile de iarnă care au urmat a fost frig. Foarte de frig! Ei erau acolo. Vedea de la fereastră flăcările focului făcut de ei. Flacăra tremurândă părea o lumânare pe imensul fundal al unei nopți preistorice, spre care se întindeau mâini înghețate să-i prindă căldura în palmă. Acea căldură absorbită de ger, înainte de a le dezmorți degetele. Și totuși, scântei de speranțe adormeau temerile pentru ziua de mâine. Întunericul dizolva formele în interiorul lui, clădindu-și din sine același aspect invariabil de infinit. Focul și adăpostul îl păzeau cu rândul de frica de a nu fi jefuiți. Doar Primăria avea grijă să îi jefuiască periodic, alungându-i și curățind locul. Reușea pentru o vreme, pentru că ei apăreau din nou, cu tenacitate. Oameni și cartoane, un maldăr îngrămădit lângă gardul de beton.
Îi era milă de copil. Era iarnă, era ger și de câteva zile nu îl văzuse la cerșit. A întrebat femeia. I-a răspuns că este bolnav și l-au lăsat acasă. „Acasă”, acest cuvânt îi răsunase în urechi ca un dangăt de clopot de cimitir. Se frământa. Avea remușcări: copilul putea să moară. Se simțea vinovată. A sunat la „Protecția copilului” să le expună cazul. Inițial nu au vrut să o ia în seamă. Era vineri seară și începuse week-endul. La finalul convorbirii, au promis că vor interveni…
S-a întâlnit cu cerșetorii duminică în fața bisericii. I-a întrebat de copil. I-au răspuns că l-au dus la spital. Măcar nu mai era afară în ger și avea parte cât de cât de îngrijire.
Peste o lună copilul a apărut din nou la cerșit.
- Ce-i cu tine? L-a întrebat.
- A venit mama și m-a luat de la spital. Acolo nu te țin mai mult de o lună. Au nevoie de pat…
A mai încercat să stea de vorbă cu fetița, dar era din ce în ce mai greu. Părea tot mai puțin interesată să asculte ce i se vorbește. Nu reacționa decât pentru cuvinte ca: îți dau, sau altceva de genul acesta. Doar atunci deschidea ochii, din întunericul în care îi ascunsese. Altfel repeta doar că trebuie să păzească mâncarea. Să păzească, să păzească, trebuie să păzească să nu fie furați. La un moment, dat părea că vedea ceva în fața ei de care se temea și strângea maldărul de boarfe cu disperare în brațe.
- Cine, cine vrea să vă jefuiască? O întrebase Ana.
- Ei, aurolacii. Vin noaptea în blocul părăsit de vizavi. Acolo stau. Nu poți să te bați cu ei, sunt mulți și iuți. Nici măcar tata nu poate. Unul i-a înfipt un cuțit în spate. Tata este de atunci bolnav. Trebuie să le dai tot sau să te ascunzi acolo unde nu te pot găsi. Dar ei știu toate locurile.
În vară a văzut-o și pe ea cu punga de aurolac pe maidan în tovărășia altor aurolaci. Aceia de care îi fusese frică? Posibil. Mai rar venea acum la cerșit. Oricum mai crescuse, dar din păcate oamenii sunt sensibili la copiii mici. Ana nu a mai îndrăznit să treacă pe lângă blocul părăsit. Se uita de la distanță. Fata era acum cu ei. Sufla în punga murdară și la fel de murdară era și ea. Avea privirea goală, absentă la tot ce exista în jur.
De ceva vreme familia de cerșetori nu mai avea adăpostul de noapte acolo. Primăria curățase locul și dărâmase restul de gard de beton. Nu știa unde mai înnoptează acum. Nici copilul nu mai era cu ei. Ce se întâmplase cu el? Cei doi erau prezenți în fiecare duminică în fața bisericuței dintre blocuri. Nu mai căpătau mare lucru. Concurența era mare. Și ei arătau altfel: îmbătrâniți, foarte murdari, cu fețele înnegrite și ochii tulburi de băutură. Se pierdeau în mulțimea altor cerșetori anonimi și identici. I-a întrebat ce s-a întâmplat cu copilul?! Fără să pară afectați, i-au răspuns că l-au dat la Casa de copii. Oare? Ar fi vrut să creadă că este așa, pentru conștiința ei. Privirea catifelată de cățel ce-și dorește un cămin, a fetiței aceleia ce se prezenta drept băiat, o urmărea strecurându-se printre gânduri. Avea ochii cățelului pe care, cumva, îl lăsase să moară. Un vecin, un „bun” vecin îl otrăvise.
A trecut timpul... Afară, la poarta bisericii, alături de alți cerșetori, a mai venit doar femeia. A întrebat-o despre fată. I-a răspuns fugitiv:
- E bine, e bine…
Și nimic mai mult.
Uneori o vedea la biserică aprinzând o lumânare în locul destinat morților. Pentru cine?..
De la o vreme, nu a mai apărut. A revăzut-o pe stradă. Arăta ceva mai bine, mai îngrijită și părea destul de optimistă. Era cu un alt bărbat, mergea alături de el fumând. A mai văzut-o și cu un altul și altul... Bețivi. Uneori o mai vedea în părculeț, singură pe câte o bancă, răsfoind vreun ziar, ca și cum ar fi căutat ceva. Poate un loc de muncă, cine știe? Deși nimeni nu ar fi angajat un om al străzii… Apoi nu s-au mai întâlnit pe drumurile din cartier. Nu știa ce s-a mai întâmplat cu ea. Se simțea vinovată pentru că a gelozit-o cândva. Cu ce era ea mai fericită, când și familia lor s-a destrămat? Îi rămăsese în minte numele ei: Eva.
Iat-o acum, aici, în aceste imagini de coșmar din fotografiile pe care i le-a arătat Poliția. Chipul unei femei care a murit sfâșiată de roțile trenului. Și totuși, figura ei părea destinsă. Oare moartea descătușează? Așa să fie? Părea că o frumusețe trecută își așternuse umbra peste obrazul Evei. Ce mult semăna cu fata aceea întâlnită demult, atunci când de fapt îl cunoscuse și pe Dan. Cum de ajunsese aici, în acest loc pierdut de pe hartă, nu era de mirare pentru acești oameni mereu rătăcitori. Dar de ce își găsise moartea aici? Ana avea șalul vișiniu în mâini și privindu-l, pentru prima dată i-a trecut prin minte să desfacă inelul legat între franjuri. Inelul îi strălucea în palmă. Observă că pe partea interioară avea ceva gravat. Își puse ochelarii și citi: Dan Ca...
Este șalul ei, le-a spus apoi polițiștilor. Îi aparține. Și încet, și-a strecurat inelul de argint în buzunar…