Urma prelinsă dintre cer și speranță se scrie cu vieți, când pe răsărit de stea, când pe apusuri dintre două lumi. Plămada din gânduri, făurită cu chip avid de ispita realizării este doar un vis iar visele nu sunt realizabile. Ele sunt doar vise. Lumini halucinante ivite din neputința împlinirii, ca și naivitatea inventivă a dorinței în care crezi că toți oamenii sunt buni, nasc tipare hidoase, în lumea nebună în care trăim.
Cuvântul uneori nu mai e cuvânt...e doar vânt...
Te amăgești, speri, întinzi mâna mereu să mai primești, fie și firimituri, chiar dacă sunt din ce în ce mai puține. Toți alergăm... alergăm spre nemurire dar nimeni nu a găsit-o.

După câteva zile, Adela se trezi dimineața, devreme, cu Vali în birou, îmbrăcată mai modest dar cu gust, parfumată cu acea dâră de prospețime, care o învăluia mereu.
- Ce-i cu tine așa de dimineață, pe aici, Vali ?
- Sunt cu soacră-mea în piață.
- Ce faci în piață ?
- Vindem legume, răspunse dezinvolt Vali.
- Stai, că n-am înțeles...Cine vinde ?
- Soacră-mea... eu...
- Hai, tu, să fim serioase! Stai tu acolo amestecată cu zarzavragioaicele în piață... ?
- De ce nu ?
- Pentru simplu fapt că ai putea să faci altceva mai bun, cum ar fi croitorie de exemplu, pentru care ai talent...un atelier...Parcă așa spuneai.
- Servește-mă întâi cu o cafea și lasă morala! Asta este în loc de ‘’și eu mă bucur că te văd’’?!
- Desigur că mă bucur, dar îți duc grija.
- Draga mea prietenă, nu va dura mult această situație, doar până la căsătorie. Apoi va schimba Vali foaia, total.
- Numai să mai poți. De domnu' Anton ce mai ști? continuă Adela discuția în timp ce-și servea prietena cu o cafea caldă, pe care tocmai o făcuse cu termoplonjonul.
- Domnu' Anton ? Va trebui să vândă apartamentul, să împărțim banii. Mie îmi trebuie pentru casă.
- Vali...nu-ți face ție răul ăsta. Care casă ? Casa este a lui Aurel, tu nu ai nici un drept acolo. Apoi ziceai că domnu' Anton nu are unde să meargă...
- Domun' Anton are bani, mai face un împrumut și-și va cumpăra o garsonieră. Am vorbit cu el la telefon și i-am spus că indiferent ce se va întâmpla, la el nu mă mai întorc.
- Bine, bine. Dar de ce nu-ți cumperi și tu o garsonieră ? Ce se va întâmpla cu lucrurile de acolo ?
- Domnu' Anton a zis că nu-mi dă nimic, că toate sunt ale lui, inclusiv mașina de cusut și că le păstrează pentru Adrian. Să facă ciorbă din ele, nu-mi trebuie nimic. Îmi fac eu altele, ale mele. Bani...îmi dă. Jumătate din costul apartamentului.
- Of, Vali, nu te văd eu prea bine...
- Tu, veșnic pesimistă.
- Îl iubești pe Aurel ?
- Sigur... Iar după o pauză: tu care mă cunoști puteai să-ți dai seama că eu nu mă prăpădesc iubind bărbații. Ei sunt un rău necesar și pare că o femeie nu se poate descurca fără un bărbat, cel puțin eu, nu. Am mai multă afecțiune pentru tine și pentru Magda, decât pentru toți bărbații la un loc.
De fapt, Adela observase că Vali, cel puțin în prezența ei, nu era afectuoasă nici un pic, cu nici unul dintre bărbații pe care îi văzuse în preajma ei. Nici un fel de apropiere sau tandrețe, nici măcar pentru Aurel că era tânăr și frumos. Bărbații pentru ea erau produsul din completarea Evei.
Vizitele de duminica ale femeilor se întrerupseră. Și distanța între locuințele lor era mai mare și acum Vali avea alte preocupări. Avea prilejul de a-și etala arta culinară. Îl aștepta pe Aurel, care era veșnic plecat, cu tăvi de friptură, garnituri de legume, frumos aranjate și savuros pregătite iar specialitatea ei era pește cu legume, la cuptor. Talentul ei pentru estetic, inventiv, se mută în bucătărie. Întâlnirea cu Adrian era cam la două zile sau mai rar. Copilul, deși era obișnuit fără ea, o dorea. Dorea să-l ia și pe el la casa cea nouă despre care-i povestise și nu înțelegea de ce mama lui amâna mereu acest lucru.
Într-o seară Aurel se întoarse cam supărat acasă.
- Ce ai Aurel? îl întrebă Vali. De ce ești supărat ?
- Aproape nimic. M-am despărțit de orchestră. Nu mă mai înțeleg cu ei, în special cu deșteptul ăla de baterist.
- Și... ? Asta ce înseamnă ?
- Să vină să-și ia instrumentele de aici, inclusiv orga.
- Orga nu e a ta ?
- Nu. Este a lor.
- Și tu ce-o să faci ?
- Va trebui să-mi cumpăr orgă și o să-mi fac o orchestră a mea.
- Ai bani pentru orgă ?
- Ce tu nu știi ce bani am eu ? Nu, nu am bani. Mai durează până primești banii de la apartament ?
- Probabil...mai durează. Domnu' Anton a zis că nu-l vinde, până nu obține un preț bun pe el.
- Și tu n-ai nici un cuvânt ?
- Ce cuvânt să am, dacă am plecat...
Astfel de ciorovăieli începuseră să fie frecvente în paradisul din Stefănești.
Toamna își intrase total în drepturi. Era pe la sfârșitul lui octombrie.
Situația de tranziție din țară își arăta colții peste tot, inclusiv pe la firma la care era angajată Adela. SRL-urile se înregistrau la Camera de Comerț, cu coadă. Tot românul dorea să fie privatizat. Din ce în ce mai mulți întreprinzători apăreau, se deschideau firme, falimentau firme. Școlile de șoferi se înmulțiseră ca ciupercile după ploaie. Chiar alături de firma Adelei, se înființase o alta, concurentă, care avea mai multe mașini, mai arătoase, patronul investise mai mulți bani. Clienții se împuținaseră și prin plecarea studenților prin alte orașe, la facultăți. Afacerea firmei începu să scadă simțitor. Patronul se gândea serios să se reprofileze. Dar, ca toți patronii, cu spirit mercantil, hotărârile le lua singur și doar în folosul său. Adela presimțea că ceva nu era în regulă, doar din privirea misterioasă a acestuia.
- Nu mai am bani deloc Adela, îi spuse într-o zi acesta. Dacă nu te căznești să faci rost de clienți, nu știu de unde o să-ți dau salariu.
- De unde, domnul Nedelcu, să fac rost de clienți ? Să mă duc să-i iau de pe stradă ?
- Păi ăștia de lângă noi de unde au ?
- Probabil își fac reclamă, cumva. Putem face și noi reclamă, măcar câteva anunțuri prin ziar sau la radio local care s-a înființat. Dar trebuie ceva bani.
- Nu am bani...de unde bani... Nu știi că am cumpărat casa aia ?
Patronii nou înființați doreau doar câștig imediat și doar pentru ei, fără a mai investi în alte probleme ale firmei.
Adela se simțea serios amenințată.
Într-o seară la birou se bucură de o altă vizită a celor doi, Vali și Aurel. Se vedea de la o poștă că erau abătuți, gânditori, mai ales Vali, contrar felului ei de a fi când intra pe ușă, zâmbitoare și expansivă.
- Ce vânt vă aduce pe la mine ?
- Am venit să te vedem, spuse Vali destul de tristă.
- Vânt de pace și de prosperitate, doamnă Adela, rosti repede Aurel, afișând un râs forțat.
- Ce mai faceți voi ? Bine ?
- Nu chiar așa de bine, mormăi Vali cu voce joasă și privirea în podea.
- De ce ?
- Nu mai am eu orgă... rosti Aurel, părând că glumește. Și sâmbătă trebuie să cânt la o nuntă.
- Unde este orga ta, Aurel ?
- Nu era a mea, era a orchestrei, de care tocmai m-am despărțit. Mi-am încropit o altă orchestră, dar n-am orgă.
- Și ce-i de făcut, întebă Adela inocent.
- Să ne împrumuți tu niște bani, rosti Vali, cu aceeași voce stinsă.
Ochii lui Aurel se fixară direct și insistent pe chipul Adelei, care părea vădit surprinsă.
- Nu știu ce să spun...îngână aceasta.
- Vă rugăm, doamnă Adela, doar până duminică. După ce încasez banii, vine Vali și vi-i aduce, imediat.
După o mică pauză Adela întrebă :
- Și cam de ce sumă aveți nevoie ?
- 5000...
- Oho...dar e o sumă considerabilă...
- S-au scumpit tare în ultima vreme. Se caută. E sezon de nunți, încercă Aurel să justifice suma.
- Nu știu dacă am suma asta disponibilă...Să vorbesc cu soțul meu...Dar nu v-o trece prin cap că am să iau de la firmă...
- I-am spus eu lui Aurel, că nu faci tu așa ceva.
- E vorba de câteva zile, doamnă Adela.
- Nici vorbă, răspunse Adela foarte hotărât, încât Aurel ridică privirea speriat. Poate fi vorba și de câteva ore, eu nu fac asta. Pentru mine aceștia nici nu sunt bani, sunt doar niște hârtii. Diseară, după ce vorbesc cu soțul meu, vă spun prin telefon cât vă pot da.
- Nici dacă o să vă dau o sumă...în plus....o mică dobândă ? încercă Aurel marea cu degetul.
- Dacă mai rostești un cuvânt de acest gen, nu-ți mai dau deloc, nici din banii mei, rosti Adela, pe un tot cam usturător.
- E bine...și așa...murmură Aurel, desumflat.
- Mulțumesc Adela ! E bine oricât.
Vali știa că acasă Adela era veriga puternică a familiei și că tot ea coordona cheltuielie, dar oricum nu-și permitea să înstrăineze sume așa mari fără știrea soțului. Ei aveau bani aproape tot timpul în casă, deși nu erau timpuri de ținut bani la ciorap, deoarece peste șase luni, cu banii pe care ai fi luat un frigider, luai două pâini. Având acest aspect în considerare își convinse soțul, care nu o refuza niciodată, să-i ajute pe tineri, dacă tot se putea. Astfel, a doua zi luă 4000 lei și îi chemă să le dea suma. Foarte bucuroși se înființară. Zâmbetul li se mai estompă puțin, se așteptau la suma întreagă dar până la urmă se mulțumiră și plecară să-și cumpere Aurel orgă.
Duminica veni dar banii înapoi,nu. Printr-un telefon Vali începu să-l scuze pe Aurel că nu a primit cât credea, cât trebuia și că o roagă să mai aștepte până duminica următoare. Însă, mai trecură vreo două duminici și nimic, nici la telefon nu mai răspundea nimeni. Speriată, Adela se urcă în mașină și plecă la Ștefănești. Acolo, liniște totală. Nu era nimeni acasă, poarta încuiată, nimeni nu răspundea. Dând târcoale pe lângă casă,atrase atenția unei vecine dornică de conversație pe care Adela o întrebă dacă nu știe cumva de această pereche, Vali și Aurel.
- Ba da, știu. Vali este cu soacră-sa la Călinești să vândă varză și Aurel dacă nu doarme, o fi prin oraș. Cine îl vede pe băiatul ăsta...începu discuția femeia amabilă.
- Știți când se întorc ?
- Peste vreo săptămână... când vând varza...spuse femeia gesticulând la fiecare cuvânt, sau poate și mai mult...
- Sunteți sigură că în Călinești ?
- Sigur, sigur. Doar am vorbit cu Vali. Noi mai stăm de vorbă, așa ca între vecine. E fată bună Vali...dar Aurel... și dădu cu mâna în semn de lehamite.
Adela plecă mirată. Nu-i venea a crede ce auzise și totuși putea fi adevărat.
Călineștiul nu era departe dar nu putea să meargă imediat. Și așa se abătu din drumul spre bancă. Dar dădu o fugă până la Călinești a doua zi. Într-adevăr o găsi pe Vali pe grămada de varză, gătită destul de deochiat, având în vedere munca pe care o presta. Adela s-a oprit o clipă pentru a vedea ce face prietena ei. Ce să facă ?...vindea varză: alegea căpățânile după dorința clientului, se târguia, vorbea tare, zâmbea. Însă de această dată, Vali nu se mai asorta cu grămada de varză. Banii intrau în borseta unei femei mai în vârstă, tipul perfect de precupeață, mama lui Aurel. Adela se apropie și-i făcu un semn discret cu mâna. Aceasta tresări vizibil, pe față îi apărură niște grimase. Nu se aștepta la așa ceva. Coborî de pe grămada de varză, îi spuse femeii cu care era ceva pe șușotite, drept pentru care aceasta întoarse privirea spre Adela, apoi veni la ea.
- Adela...ce-i cu tine aici ?
- Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed.
- Ai dreptate...spuse Vali încurcată. Hai să bem o cafea la un bar.
Peste stradă era un bar destul de oribil și mai ales plin de priviri lascive masculine. Dar ele se priveau una pe alta și discutau.
- Ce mai faci Vali ? Văd că te-ai apucat serios de comerț.
- Ce să fac ? Nu știi, că ți-am spus...recolta, casa, bani...
- De ce tu și nu Aurel ? El unde este ?
- El are probleme cu orchestra...trebuie să facă repetiții...și... Þi-a adus bani, da ?
- Nu mi-a adus nici un ban.
- Cum ? Mi-a spus că ți-a dat banii de două săptămâni.
- Să fim serioase, Vali ! Nu mi-a dat nici un ban. Nu l-am mai văzut de atunci, nici pe el și nici pe tine.
- Eu, uite sunt mai ocupată. În acest timp am fost mult plecată de acasă.
- Dar un telefon...
- Nu știu ce are telefonul...nu mai are ton.
- Poate nu l-ați achitat.
- Aurel a spus că a plătit factura.
Vali răspundea din ce în ce mai încurcată. Fața ei trăda minciună, teamă, regret, se străduia să pară că totul este bine. Moda și cochetăria erau lăsate mai la o parte de data aceasta. De fapt asta cereau și împrejurările. Părul ei buclat era strâns neglijent la spate. Diminețile fiind reci, Vali purta două pulovăre, unul peste altul. Cearcăne grele îi umbreau ochii ei albaștri cu gene dese și întoarse.
- Pari cam obosită, făcu remarca Adela. Unde dormi ?
- Avem o camera la hotelul pieții, dar dormim pe rând, eu cu soacră-mea, pentru că ne fură varza.
- Of, Vali ! Sper să nu fie în zadar aceste sacrificii ale tale.
- Mușcă-ți limba, pesimisto, încercă Vali o glumă. Să vezi tu când o fi gata casa și ne vom lăfăi, tu cu mine, la umbra gutuilor pe care tocmai i-am plantat cu Aurel.
- Abia aștept. Dar până atunci mai ai grijă și de tine. Pe la Adrian ai mai fost ?
- Acum de când sunt în Călinești cu varză, nu. Dar cum ajung acasă la el merg întâi.
Se despărțiră destul de triste amândouă. Consumația, câte o cafea și câte un sandwich, o plăti Adela.
- Să mă suni când ajungi acasă, Vali.
- Negreșit și am să vorbesc și cu Aurel despre banii ce ți-i datorăm.
- Neapărat, am nevoie de ei.
Târziul toamnei își intrase în drepturi. Doar tristețe și nostalgie răspândea în jur. Castanii goliți de frunze, tremurau în vântul rece iar ploaia mohorâtă biciuia cu răutate în geamuri. Părea că e stăpână peste tot. Lovea cu stropi grei câte o frunză ce mai atârna dezolant, întârziată, pe vreun ram mai tânăr.
Școala de șoferi era mai goală și mai tristă decât sfârșitul de toamnă. Patronul Adelei se uita chiorâș la ea de câte ori intra în birou. I se părea că o plătește de pomană și cumva era adevărat. Prin lipsa clienților, toată activitatea scădea. Adela avea din ce în ce mai mult timp liber. Șomajul se întrevedea destul de aproape. Se gândea serios ce va putea face altceva, ea care lucrase la birou toată viața. Coșmarul șomajului era cumplit.
Valentina nu se mai arăta deloc, nici în vreo vizită, nici la telefon nu mai răspundea nimeni. Datoria rămase în fază de datorie.
Și totuși...înainte de Crăciun cu câteva zile, primi un telefon :
- Alo, Adela ?
- Da Vali ! Þi-ai amintit că mai exist ?
- Nu mă mai supăra și tu. Vino până la noi, acum dacă poți. Te rog... !
- Bine, am să vin... acum.
Adela se urcă în mașină și plecă la Ștefănești. Surpriza îi fu enormă când găsi în casa celor doi, o femeie în jur de 25 de ani, cu un copil mic, exagerat de mic, în brațe. De fapt o păpușă mișcătoare, îmbrăcată într-un costumaș tricotat anume pentru talia ei, deoarece nu existau hăinuțe de această mărime, și care mai și scâncea.
- Uite Adela ploconul !
- Care plocon, întrebă aceasta nedumerită.
- Fata asta zice că are un copil, ăsta pe care-l ține în brațe, cu Aurel.
- Ãsta e copil ? fu prima reacție de care era în stare, Adela.
- Sigur că e copil...sări arsă, foarte țâfnoasă tânăra blondă care era extrem de slabă. E născut la șapte luni. Tot așa am născut și prima fetiță și acum e mare, sănătoasă și frumoasă...
- Tot cu... Aurel ? întrebă Adela.
- Nu. Cu altul, răspunse la fel de țâfnoasă, blonda. Am fost căsătorită și sunt divorțată. Cu Aurel sunt de astă vară.
Deci acolo lipsea Aurel când nu-l găseai niciodată acasă și înțelesese din discuțiile cu această fată, că cheltuise mult cu ea, cu nașterea, în urmă cu vreo lună. Femeia era depresivă. Avea multe probleme: fetița care era la părinții ei și pentru care nu primea pensie alimentară, nu avea unde să meargă cu acest copil deoarece părinții i-au spus că n-o primesc acasă cu încă un copil iar Aurel care a încurajat-o să-i dea naștere acestui băiețel, nu mai dorea să se căsătorească cu ea, așa cum îi promisese. Amândouă, Vali și ea, Nina, erau într-o situație ingrată. Vali era distrusă, părea că nu mai poate scoate nici un cuvânt.
- Eu am fost la poliție cu copilul în brațe și mi-au spus să vin aici, la Aurel, dacă este al lui copilul.
- Ce spui Adela ? întrebă transfigurată Vali.
- Ce să spun eu ? Aurel ce spune ?
- Nu era acasă când a venit ființa asta și cred că se întoarce destul de târziu. E joi azi și caută contracte pentru orchestră, pentru după Crăciun. Ce să fac eu cu fata asta ?
- Mama lui știe ?
- Știe de mine și nu mă vrea, că mai am un copil. Eu știu că și tu ai și că mama lui Aurel nu știe...Când o afla...
- Niciodată n-am înțeles pentru ce este atât de important ca mama lui Aurel să-i aleagă soția.
- Pentru că tot ce este aici este pe numele ei, nu pe al lui Aurel și fără ea nu se face nimic, răspunse Nina, parcă victorioasă. Dacă nu ai știut, afli acum. Dar eu oricum nu plec de aici.
- Am știut ființă nenorocită, ce ești... bufni Vali.
- ÃŽn acest caz, cam are dreptate.
- Ba o să pleci, că o să te iau pe sus și te dau afară din curte, se burzului Vali la intrusă.
- Cu copilu' în brațe ? Mă duc înapoi la poliție. Sau plec și-ți las ție copilu'. Pe mine cine mă mai ia cu doi copii ? și începu să plângă isteric.
Pe Adela o dezarmă total iar pe chipul Valentinei se observa clar tristețea dar și compătimirea pentru această ființă măruntă, care nu cântărea mai mult de 40 kg cu copil cu tot.
- Atunci plec eu, spuse Vali și fugi la cuier de unde-și luă o haină groasă și geanta. Se simțea depășită de situație.
- Hai Adela !
Aceasta o urmă. Plecară și o lăsară pe femeia cu copil, în bucătărie. În mașină, pe Vali o podidiră lacrimile. Plângea cu furie, plângea de se zdruncina mașina, cum nu o văzuse Adela niciodată. O lăsă cât crezu ea că s-a mai descărcat de câteva necazuri ale vieții, cât de cât, apoi începu s-o consoleze.
- Lasă Vali...că ieși tu și din asta...ieșim noi.
- Am pus atâta suflet, se căznea Vali să vorbească printre sughițuri și lacrimi. Am muncit cât am putut. Mi-am făcut vise și mi-am cheltuit toți bani.
- Care bani ? întrebă Adela, arsă .
- Banii din apartament. Nu ți-am spus, că i-am luat de la domnu' Anton și i-am dat lui Aurel să cumpere materiale pentru casă.
- Bravo, Vali ! răspunse Adela perplexă.Și banii mei unde sunt ? Bani cu care și-a cumpărat orgă.
- Tot la el, la nemernic. Îmi tot promitea că o să-i scoată de undeva și o să ți-i dea. Și uite ce făcea el cu banii...mai avea o femeie, pe care o întreținea.
Simțea cum Vali se sufoca în plâns. Puse capul pe umărul Adelei și plângea ca un copil necăjit, ca și cum abia acum începea să simtă povara vieții, căutând mângâiere și o rază de speranță, pe umărul prietenei ei.
- Hai lasă...nu mai plânge, că vedem noi cum o scoatem la capăt...zise aceasta, mângâindu-i brațul de lângă ea și fruntea. Þi-am spus că de după anul nou, nu o să mai am servici ?
Vali ridică capul și întoarse o privire speriată către Adela.
- Nu. Cum așa ? De ce ?
În fața suferinței altuia, a ta se diminuează, se pare că ai împărțit din ea, prin suferința celuilalt.
Adela porni mașina și plecară din fața porții lui Aurel. Pe Vali o duse la mama ei iar ea se întoarse la birou.

va continua