Între Ruxandra și tatăl ei nu a existat niciodată acea legătură sufletească ce îi leagă pe copii de părinții lor și invers, acea relație dintre tată și fiică. Pentru ea, tatăl său nu însemna nici atât cât însemna oricare dintre vecinii ei care din când în când o mai mângâiaseră pe creștet, ceea ce Ruxandra nu ține minte să fi făcut vreodată tatăl ei. Poate de aceea nu simțea nici o dragoste față de el. Nu i se făcea niciodată dor de el, nici măcar milă, ba din contra existau momente în care pur și simplu îl ura din tot sufletul. Îl ura pentru fratele său Mitruț, pentru moartea acestuia, pentru copilăria neîmplinită... iar moartea mamei sale și încercarea lui de a o vinde ca pe o vită de povară nu au făcut decât să ațâțe acea ură mocnită din sufletul ei. Dar cu toate acestea nu-l putea lăsa de izbeliște tocmai acum când acesta avea piciorul rupt și nu putea să facă mai nimic pe lângă casă.
Ajungând la casa părintească, Ruxandra împreună cu Melinda s-au apucat să deretice odăile. Au scos în curte toate lucrurile, au măturat și au spălat podelele, au schimbat paiele din saltele, iar când au pus totul la loc, odăile bine aerisite, arătau cu totul altfel. Totul era curat și mirosea a proaspăt.
A doua zi Ruxandrei nu-i mai rămăsese mare lucru de făcut. Melinda se duse să spele cergile de lână în râul ce curgea prin satul vecin, deorece în pârâul din Coștiui curgea apă sărată, iar acasă în covată nu se pot spăla cergile. Pe tatăl ei, îl duse cu căruța dis-de- dimineață Stepan Haidamaka la Sighet, la medicul Nistor să-i vadă piciorul. Ruxandra rămasă singură acasă stătea prvind prin fereastră spre pădurile Cornetelor îndepărtate care parcă se uneau cu cerul. Prin ferestrele înalte năvăleau în odaie razele calde ale soarelui de după amiază, iluminând lucrurile dinprejur cu o lumină caldă, plăcută, armonioasă care se potrivea atât de bine cu bucuria izbucnită dintr-o dată în sufletul Ruxandrei. Dincolo de fereastră, printre pomii din livadă se așternea un covor verde țesut din iarba proaspătă a primăverii ce abia sosise în ospeție pe acele meleaguri. Merii din livadă își întindeau crenguțele, parcă împreunate într-o rugă, către cer cu mugurii pe jumătate crăpați de soare. Se apropia înfloritul și pământul parcă respira cu o căldură plăcută.
Din uliță ajunse zgomot de copite. Ruxandra nu apucase să iasă nici până în tindă, când în mijlocul curții se opri căruța tatălui său din care coborî Stepan Haidamaka. Se întorsese din oraș fără tatăl ei.
– Ce s-a întâmplat cu tata?! întrebă mirată Ruxandra sprijininduse de tocul ușii. Părul negru împletit în două cozi îi cădea pe piept, uitase să-și pună baticul cum se cuvenea unei neveste să iasă afară din casă, mai ales că în curte se afla un bărbat străin. Străin doar cu numele, deoarece ceilalți bărbați din viața ei – tatăl ei și Iancu Lupu erau străinii vieții sale, ei erau acei străini nu Stepan Haidamaka – singurul bărbat apropiat și atât de drag sufletului ei zbuciumat.
«Ce frumoasă este!.. Stă rezemată de tocul ușii exact ca în ziua în care vroia să mi se dăruiască», zâmbi trist Stepan.
– Tata nu s-a întors cu tine? repetă întrebarea Ruxandra.
– L-a oprit medicul pentru două zile, vrea să-i facă niște analize, mă duc după el poimâine și-l aduc acasă, răspunse Stepan dezhămând caii.
«Ce chipeș e și câtă siguranță e în toate mișcările sale, iată cât de sigur de sine intră în grajd, parcă ar fi proprietatea lui! Exact așa a intrat și atunci, în ziua în care eu...», gândi Ruxandra și fără să-și dea seama intră după el în grajd.
Stepan de parcă nici nu ar fi observat prezența ei, se ocupa de cai.
După un timp se întoarse spre ea și o întrebă cu voce blândă:
– De ce ai închis ușa?
Ruxandra abia atunci și-a dat seama că intrând în grajd închisese ușa în urma sa. O închisese involuntar, la fel cum involuntar intrase în grajd. Deodată i se făcu rușine, nu atât de Stepan, cât de sine însăși. Primul gând ce-i trecu prin cap a fost să iasă, să fugă afară însă ceva, o forță neînțeleasă ei, o țintuii locului. De parcă o părăsiseră puterile, nu putea nici să-și miște picioarele.
Stepan păși spre ea și se opri atât de aproape, încât îi simți răsuflarea și pentru o clipă i se păru că-i aude bătăile inimi.
«Ce frumoasă este, vreau să o iau în brațe și să o sărut. De ce nu se uită în ochii mei ca atunci?... De ce își ascunde de mine privirea?... Vreau să mă privească în ochi, și mă va asculta fără să-i spun prin cuvinte... Uită-te la mine Ruxandro!... Vreau să te iau în brațe, vreau să te sărut. Ridică-ți privirea Ruxandro!...»
«E o nebunie, curată nebunie? De ce am intrat după el în grajd, ce o să creadă despre mine? Nu am vrut asta, acum nu am vrut Dumnezeu mi-e martor! Am vrut atunci când m-a respins, iar acum la ce mi-ar folosi?! Acuma nu am nevoie el. Totul e o nebunie! Acest bărbat în afară de putere, curaj și frumusețe nu are nimic. Nu este în stare să iubească, nu cunoaște ce înseamnă dragostea după care tânjea atunci sufletul meu tânăr?...»
«Uită-te la mine Ruxandro! Îmi doresc atât de mult să mă privești în ochi... Am nevoie de tine, te iubesc Ruxandro... Te iubesc, mă auzi?! Te iubesc încă de atunci de când ai vrut să fiu primul bărbat din viața ta.»
«Nu este în stare să iubească... în afară de putere și frumusețe nu are nimic...»
«Te iubesc Ruxandro!... Vreau să privești în ochii mei!...»
Ruxandra simți că nu mai e stăpână pe ea și că o forță superioră, poate aceeași care o țintuii locului, acum o sili să privească în ochii lui mari și albaștri, umeziți parcă de roua emoțiilor.
– Astăzi e prima adevărată zi de primăvară, sparse tăcerea Ruxandra. În vocea ei răsună o notă de veselie copilărească.
– Și asta te face să fi fericită? întrebă cu voce tristă Stepan.
– Da, mă simt fericită, zâmbi Ruxandra.
Stepan puse mâna pe umărul ei și aproape șoptind spuse:
– Atunci, exact în acest loc ai vrut să mi te dăruiești.
– Asta a fost atunci, șopti Ruxandra. Dar înainte de a-și lua privirea de la el, Stepan înțelese că ea își dorește și acum același lucru. O luă în brațe și o strânse ușor apropiind-o de pieptul său puternic.
Ruxandra nu se împotrivi, doar șopti după un lung suspin:
– Sunt femeie măritată – nevasta lui Iancu Lupu... și-l cuprinse cu mâinile după gât...
Pe urmă stătea tolănită în brațele lui pe o grămadă de paie, pe care parcă cineva dinadins o pregătise în colțul grajdului.
Ruxandra asculta ciripitul păsărelelor și încerca să ghicescă a ce mirosea părul lui Stepan. «A busuioc. A cai și a busuioc, așa mirosea și atunci...», zâmbi Ruxandra și se cuibări mai bine în brațele lui.

Imediat după ce se întoarse tatăl ei de la spital Ruxandra se întoarse acasă și ea, iar spre sfârșitul acelei frumoase primăveri îi dete lui Iancu vestea cea mult așteptată de el.
– Și totuși, medicul avu dreptate, se bucură nespus de mult Iancu Lupu.
Ruxandra zâmbi amar.
.....................................................................

– Dar de ce s-a îmbătat tata astăzi? întrebă Ionuț întrerupându-și joacă și apropiindu-se de Ruxandra.
Vocea copilului o readuse din amintiri la realitate.
– Așa sunt bărbații, se mai îmbată din când în când.
– Și nenea Stepan se îmbată?...
– Probabil se îmbată și el, oftă Ruxandra îmbrățișându-l pe Ionuț, care nu simți cum două lacrimi fierbinți căzură pe căpșorul lui bălai.