Copilele rămăseseră în grija bunicilor, părinții fiind plecați la serviciu. Bunica le pregăti locul de joacă la umbra unui aguț în așa fel încât să le poată supraveghea cu ușurință din bucătăria de vară unde trebăluia de zor.
Angelina și Cezara erau absorbite de jocul cu păpușile însă Viviana se cam plictisise.Fiind mai mare, curiozitățile ei asupra vieții erau de altă natură. Cu ochi ageri pândi un moment de neatenție al bunicii și se furișă spre cușca lui Ursu, câinele ciobănesc, paznicul curții. Cum o văzu că se apropie, îi ieși în întâmpinare. Pe cât era de rău și de neîndurător cu străinii ce intrau în curte, pe atât de blând și îngăduitor era cu fetița. Viviana se aruncă voinicește în spinarea lui strigându-i:
-Diii! calule, diii! Ursule! Și Ursu porni agale în obișnuita lor plimbare printre acareturile curții.
Dar după un timp, cam obosit, se lăsă cu grijă la pământ ca să-i îngăduie fetiței să coboare în siguranță apoi se furișă în cușcă. Viviana rămase un moment în lipsă de acțiune, dar un gând sclipi deodată în căpșorul ei plin de curiozități. Cam de mult se întreba ea cum o fi în căsuța lui Ursu. Și fără a mai sta pe gânduri se furișă iute în cușcă lângă el. Însă, încăpătoare și confortabilă pentru un dulău ciobănesc, cușca se dovedi a fi prea mică pentru două suflete. Incomodat și puțin alertat de îndrăzneala copilei, dulăul voi să iasă din cușcă, însă deodată cu el făcu și Viviana aceeași încercare, dezamăgită probabil de interiorul căminului câinesc.Neavând loc să iasă, Ursu se retrase în cușcă și Viviana deodată cu el, apoi în același timp au repetat încercarea de a ieși. Simțindu-se captivă în cușca câinelui și neputând să iasă, copila se sperie și începu să plângă, dulăul se sperie și el de întâmplare și amândoi repetau mereu încercarea de a ieși din captivitate, din păcate fără reușită.
Alarmați de plânsul fetiței, bunicii veniră într-un suflet și mare le fu mirarea văzând tandemul celor doi. Dar până să ajungă ei în fața cuștii, câinele-mai înțelept-sau poate intimidat de apariția stăpânilor, se retrase în fundul cuștii lăsând loc Vivianei să iasă din captivitate în momentul în care bunicul ajunse lângă ei. Îngrijorat și furios în același timp, îi spuse cu năduf:
-Focule! Ce-ai căutat acolo, focule?
-Am vrut să văd ce fel de mobilă are Ursu în casa lui, răspunse Viviana printre sughițuri de plâns.
Toată supărarea și furia bunicului se topiseră la auzul unui răspuns atât de inocent. Sărută cu blândețe fruntea copilei și o încredință bunicii care se pricepea atât de bine să astâmpere spaimele copiilor.
Într-un târziu când se liniștise, în timp ce se înfrupta din dulceața de cireșe amare cu care încercase s-o îmbuneze bunica, Viviana cugeta în sinea sa și hotărî că de fapt Ursu nu avea deloc pricepere să-și înfrumusețeze locuința. Prin urmare, nu avea să-l mai viziteze de acum înainte!