Toamnă.Un autocar rula pe o șosea udă. O șosea ce străbătea o câmpie și un anotimp. Ceața înghesuia imaginea câmpiei pe lângă marginile șoselei. Ferestrele reci ale autocarului erau albe și mătuite de abur. Aburului îi plăcea să devină stăpân peste ferestre și ștergea imaginea câmpiei de pe geam. Degetele subțiri ale Anei desenau profilul unui bărbat. Aburul șterse și chipul lui. Îi scrise atunci numele: Dan. Numele lui se descompuse în litere curgătoare. Închise ochii obosiți de curgerea gândurilor. Literele se multiplicară în particulele de ceață și îi bătură în geam.
- Dormi? – o întrebară.
- Nu știu! – răspunse. - Poate.
Un apartament tern, înnegrit ca după un incendiu i se arătă sub pleoape. În vis știa că era al lor, deși nu semăna cu cel real. O singură cameră se decupa în negrul intens, inform, dar aerul i se pierduse prin întuneric. Căută fereastra ce trebuia să fie undeva în apropiere. O deschise; în fața ei crescuse însă un zid. O asamblare de pături de nori își vânturau consistența înainte și înapoi. Și din nou înainte și înapoi... Dansau o gavotă. Mișcarea ritmică era menită să ascundă prezența zidului. În cameră erau doar ei doi: Ana și Dan. Acele unui ceasornic. El, minutarul grăbit, ea, ora ce rămânea dependentă de drumul minutarului. Îl aștepta să revină. Fiecare revenire însemna și o nouă plecare. Acum, erau împreună. Ca de fiecare dată Ana se bucura.
- Ai venit! Nu credeam. Am așteptat atât. Ai venit! Mai pleci? - Cuvinte banale risipite prin încăpere ce încercau să-i umple doar golul, cu sunete.
Lumina se strângea ca o armonică, sunetele se transformaseră în beznă. Bezna se așezase între ei. L-a văzut pe Dan alergând spre ceea ce credea el a fi o lumină. Pentru ea, Dan dispăruse doar în întuneric, dincolo de zidul crescut în fereastră..

Dan era la spital de o lună. O chemase. O voce tristă în receptor. Încercase să glumească așa cum făcea altădată:
- Io eram! Þi-a fost dor de mine? Dacă ți-a fost dor vino să mă vezi.
- Unde ești? În țară? - îl întrebase cuprinsă de bucurie.
- La țară în niciun caz. Știi că nu-mi place decât civilizația. Din păcate sunt la odihnă și tratament. O prostie; sunt la spital pentru niște analize.
Apoi, operația. Și speranța. Timpul trecea. Zilele se strângeau în perfuzii, se numărau în ticăirile aparatelor de monitorizare, se scădeau cu numărul tuburilor de dren. Paisprezece zile trecuseră, cu speranță și nerăbdare. În a cinsprezecea zi și-a făcut apariția febra: puternică, rebelă, amenințătoare. Întrebările se adunaseră ghem și zburau de la o gură la alta. Buzele nu găseau răspuns, umerii se ridicau neștiutori.
Zilele se încurcau printre dureri, calmante și presupuneri încurajatoare. O gripă ar fi fost dragă tuturor; dar nu era gripă. Ana aștepta să se producă un miracol! Vroia să creadă în existența miracolelor. Nu putea să nu spere. Nu putea să conceapă că dorința ei nu va fi luată în seamă de Dumnezeu. „Facă-se voia Ta” e greu să spui. Îi promitea viața în numele Domnului. Cine era ea să promită viață în numele Domnului? El nu o credea. Se simțea prea rău ca să o creadă. Nu înțelegea de ce trebuie să sufere atât.
Boală lungă, boală lungă,.. proverb obsesiv și necruțător.
În spital moartea era stăpână. O vedea sub diferite forme: un bătrân, o bătrână, o femeie sau un bărbat, un tânăr sau un copil, mureau sau plângeau moartea cuiva drag.

Se târa printr-o galerie de cârtiță. Se simțea obosită; în vis dorea să doarmă. Se oprise undeva în fața unei porți de fier forjat vopsită în albastru. O jumătate de poartă era deschisă. Se vedea o masă întinsă pentru o petrecere sau poate pentru un parastas. Intră în incinta cu poartă albastră și rămase lângă intrare. Nu era nimeni acolo, doar masa. Cerul, un capac de lut galben aproape că o strivea. Lumina slabă avea o culoare gălbui-pământie. Undeva în fundal, îmbrăcat și el în albastru, Dan privea. Ana ar fi vrut să ajungă la el însă nu se putea mișca; devenise o figurină din lut. A vrut să îl strige, dar buzele ei nu se puteau deschide. Dan desfăcu aripi albastre și zbură spre întunericul dinăuntrul visului.
S-a trezit pe jumătate cu o stare de sufocație și rău. Era amețită. Avea probabil pulsul ridicat. Își simțea inima ca după o alergare. Apoi alunecă pe un perete de gheață. Încercă disperat să se agațe de ceva. Orice asperitate de care se prindea îi rănea degetele până la sângerare și se sfărâma sau se topea sub căldura mâinii. Căderea continua. Până când și unde avea să ajungă?
O melodie duioasă, nostalgică, frânturi de sunete cu timbru cald, plăcut, îi răsunară în minte. Nu își amintea cuvintele și nici nu conta. Nu știa cine a cântat-o și din nou nu avea nicio importanță. Numai strângerea dureroasă a inimii da. Era melodia pe care au dansat ei prima dată. Cântecul se stinse, muri,.. moartea nu este cântec.

Operație. Din nou operație. O îngrozea cuvântul acesta. Nu putea să facă nimic decât să spere. Încerca să-și gonească presimțirile, rugându-se.
- E grav! - spusese doctorul.
- Dar poate există o șansă. Trebuie să fie! - replicase ea. Nu putea să accepte că Dan nu se va vindeca. Era imposibil. El era viu și va rămâne așa. Ea s-a rugat. Și s-a rugat și el în sufletul lui. Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor.
Porumbelul pe care îl găsise cândva pe marginea ferestrei de la bucătărie, fusese pe moarte. Lacrimile ei plouau peste el. Și a trăit! Și într-o zi și-a luat zborul în lumea lui de păsări.
Dorința de a-l salva pe Dan o simțea fizic. Þâșnea din inima ei, îl învăluia cu o curgere de unde nevăzute, cu fiecare lacrimă. Va trăi, își repeta fie și pentru că ea dorea să trăiască! Și totuși în inima ei presimțirea rodea molcom. De ce se îndoia? De ce s-a îndoit mereu. Credința ei se înclina după suflarea în cerc a vântului?
„Linu-i lin și iară lin, bate vântul cât de lin...” un colind popular își suna clopoțeii. Venea Crăciunul. Gândurile, gândurile... I se părea că fusese trădată. De ce?! De ce rugăciunile ei ridicate printre lacrimi rămăseseră doar cuvinte? Atât doar, cuvinte. De ce fusese nevoie de o nouă operație?
Așteptarea încremenise timpul înțepenindu-l în colțurile pereților. Cuie lungi se intersectau în ochii ei pironind-o în fotoliul pe care sta. Aștepta să se anunțe că operația s-a sfârșit, că totul a decurs bine, că a fost salvat. Privea ceasul rotund agățat deasupra ușii. Se simțea în mijlocul timpului: nemișcată. Ceasul aduna orele în jurul ei în cercuri. Așteptarea îi releva inutilul, nimicurile pe care le crezuse importante. Tot ce gândise până atunci, tot ce crezuse, se prăbușise ca o schelă prost ridicată. Ce mai era acum valabil în afară de neputință? Se putea ține apa în pumn mai mult decât să bei din ea doar o gură?
Până să ajungă la prezentul acelei clipe, de câte ori nu ratase șansa de a fi fericită. Avea sentimentul că timpul așteaptă, că îl poți opri la comandă. Că te poți juca cu el precum un copil cu o jucărie mecanică: o pornești și o oprești după plac. Până când? Până unde?
În clipele acelea de așteptare simțea cum timpul întins pe masa de operație se va rupe ca orice fir tensionat. Dar continua să spere... miracolul.
O fetiță sărea coarda și număra. Număra până când? Până când va obosi. Până când picioarele ei se vor încurca în sfoara corzii, și numerele la fel. De ce? Un joc când ești singur, mai apoi un joc în doi. Unul așteaptă. Ce? Jocul continuă... Acum trebuie să uiți că exiști și tu și ceilalți. Important este să numeri. Să numeri mai departe. Să nu te oprești. Nu, nu trebuie să te oprești. Trebuie să speri.
Și totuși, în ciuda tuturor speranțelor, el...
Gândurile erau ca vântul... Vântul spulbera praful. Cuvintele erau ca praful risipit de vânt. Dacă ar fi vrut să se mai roage trebuia să le caute. Să le adune împreună. Atunci cuvintele ar fi devenit ca grindina. Rotunde, ovale sau colțuroase, prea grele pentru a se ridica spre cer. Grindina se prăvălește din cer și se topește pe pământ. Acolo unde cade lasă semn. A bătut piatra.

Pelerinaj, drum, monotonie, somn și veghe, ploaie. Ploaia spăla acoperișul autocarului de urmele trecutului. Îl pregătea pentru viitor. Ploaia voia să spele și gândurile. Picăturile alunecau pe geam. Picăturile desenau un copil. Un copil de apă. Copilul dorea să se joace. Forma lui curgea. Uite-o, nu e. Ana îl privea.
- Hai să ne jucăm.- Spuse copilul de apă de pe geam.
- Cum?
- Să desenăm, să cântăm, să spunem povești,.. mai ales povești. Hai!
- Plouă!
- Mai târziu poate va fi soare.
- Crezi?
- Sigur. Apare soarele dacă îl aștepți.
- Uneori poate să dureze mult...
- Ce contează. Dar dacă apare soarele nu o să te mai poți juca cu mine. Eu mă voi face abur și mă voi ridica spre cer. Așa că spune-mi acum, o poveste!
- Bine! A fost odată...
... Au fost o dată doi tineri, un băiat și o fată. A fost și marea care avea culoarea soarelui. Au mai fost și banale plimbări pe nisipul decorat cu spumă albă și alge. Au fost odată o Ana și un Dan... în căutarea visului. Pare un romantism desuet și lacrimogen. Mare, lună, plajă, doi îndrăgostiți ținându-se de mână... și iubire...

- Ce dor mi-a fost de tine dragul meu! Ce dor... șoptea Ana.
Dan era îmbrăcat cu tricoul pe care îl purtase când s-au întâlnit prima dată. Acela albastru cu răscroiala tivită cu alb. Ana avea rochia albă de șifon.
Ana a început să plângă, l-a luat în brațe. Simțea un gol în dreptul inimii, era locul lui.
- Îmi lipsești, îmi lipsești! - șoptea printre lacrimi.
Plângea și îl strângea puternic încercând parcă să îl indroducă în scobitura pe care o avea în partea stângă a pieptului. Dansau, dansau, rotindu-se strâns îmbrățișați. Marea și nisipul rămâneau tot mai jos, tot mai departe. Sentimentul de iubire intensă îi învăluia pe amândoi. Se roteau ca o galaxie în jurul sufletului lor, în urmă rămânea doar o coadă de cometă. Pluteau în univers. Sărmană stea stinsă!

- Își revine... - se auzi o voce.
- Da, da! - confirmă alta.
- Doamnă, mă auziți?
Da, auzea, dar nu putea să vadă nimic. A deschis ochii și a văzut ghidul aplecat deasupra ei și lângă el un domn care era medic.
- Haideți doamnă că am ajuns! Ce s-a întâmplat? Probabil nu ați mîncat nimic și nu ați băut nici apă... – îi spuse domnul care era medic.
- Da, știu eu: în autocar te stresează problema cu mersul la toaletă. Nici eu nu beau nimic din același motiv. Dar nici așa ca dânsa... Măcar acolo o gură, două de apă plată,- vorbi vecina de lângă ea.
- Nu s-a întâmplat nimic - le răspunse – cred că am adormit! Nu trebuia să mă treziți.
- Dar am ajuns!
- Da?!
Totul era verde. Aerul venea ca valurile mării aducând miros de brad și cântece de păsări. Mânăstirea își strecura turlele printre copaci. Apunea soarele. Cerul se desfășura imens, albastru și purpuriu și galben de lumină. Norii aveau contururi de foc, chiar dacă frământările vântului le modificau formele. Ana se gândea la patul alb ce o aștepta în chilie. Spera că liniștea se va așterne peste sufletul ei, liniștea aceea ce-i va aduce uitarea. Vroia să doarmă. Care este diferența dintre răsăritul și apusul soarelui? Se întreba.
În vis încerca să zboare. De atât de multe ori visase că zboară, o frunză rătăcită pe farfuria întoarsă a unui cer, dintr-un vis de noapte. Visul ei avea aceeași locație ca și în alte vise. Un deal, o pădure, vechiul ei cartier demolat. O vedere aeriană; trecea întotdeauna pe deasupra. Acum, un hățiș de cabluri, relee de tramvaie și troleibuze, o rețea ca o plasă de pescuit întinsă peste o apă tulbure și mohorâtă îi oprea înălțarea. Glasul dogit al unei forme doar picioare, ce o însoțea consecvent în orice coșmar, îi spunea:
- Pe aici nu vei mai putea să te ridici. Îți vei frânge zborul fetițo. Locul tău este pe pământ.
Pivnița vechii sale case era foarte spațioasă. Acolo fusese o masă enormă, stil florentin, de la bunici, dar în vis dispăruse. Pivnița era plină cu butoaie de lemn cenușii prinse în cercuri de metal negre. Din unele ieșeau pe ici, colo, niște zdrențe răsucite și năclăite într-un soi de petrol, mai mult păcură.
- Ce sunt acestea? - Întrebă, fără să-și audă vocea.
- Nu știi? Sunt visele neîmplinite. Vise puse la murat. Uite-le capetele. Ce a rămas din ele. Încearcă să iasă. Dar nu se mai poate. Trențe!
Și forma doar picioare începu să danseze țopăind pe butoaie. Picioarele în pantofi cu toc cui și ciorapi negri de mătase, băteau step, băteau violent. Picioarele pendulau pe zgomotul gemut al butoaielor. Undeva din umbră privea trist Dan. Știa că este el după negrul de noapte topit, adunat în migdala ochiului. Iubirea,.. iubirea nu se uită, iubirea așteaptă.
Liniștea este o pânză fragilă țesută din cuvinte. Se poate sfâșia ușor. Sunt suficiente doar bătăile inimii.