agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-05 | [This text should be read in romana] | În seara revelionului, Vasile îi invită pe cei doi, pe Sabina și pe Dinu într-o casă destul de arătoasă, în oraș, dar cele patru camere ale casei, erau goale. Nu aveau decât câte o sobă de terecota pe gaz metan, iar în una dintre ele, în cea mai mare, o masă pe care trona un piccup și două boxe. - A cui e casa asta Vasile? întrebă, Sabina. - A mea și dacă vrei a ta, răspunse Vasile zâmbind. Sigur, fata credea că-i o altă glumă de-a lui. Apoi sosiră și ceilalți tineri, iar cheful începu imediat. Ambientul era creat de muzică, caldura plăcută în camerele goale, unde fiecare stătea pe jos, pe unde apuca. Mâncarea era la o bucătărie improvizată, dulciuri și bere pentru băieți, se găseau cu prisosință. În noaptea aceea a revelionului, Vasile fusese mai serios ca de obicei. O invitase pe Sabina în una dintre camere, ce era mai liberă, se așezară pe jos și vorbiră multe și de toate. - Vasile, cine și unde sunt părinții tăi? - Părinții mei sunt în Australia, plecați de cinsprezece ani, iar mie nu-mi dă voie să plec, regimu' ăsta comunist. - Tu ai ramas singur de la cinsprezece ani? mai întrebă fata. - Cu o bunică, care s-a prăpădit de ceva timp, răspunse băiatul, cu ochii în gol. Un sentiment înduioșător o cuprinse pe Sabina pentru bărbatul de lângă ea, pentru care, până atunci nici nu credea că a avut vreodată părinți. Bunică, nici atât. Apoi mai află, că de fapt el este profesor de matematică, dar nu profesase niciodată, deoarece fusese repartizat undeva la țară, unde nu puteai să-ți dai jos cizmele de cauciuc niciodată și a ales să se facă hipiot. Bani, primea de la părinți. - Acum, depinde de tine Sabina... Doar tu poți să mă faci om așezat. Nu am iubit pe nimeni, cum te iubesc pe tine și sunt în stare să fac orice pentru tine. Mărturisirile neașteptate o cam tulburară pe Sabina. Nu mai putea spune, că bărbatul de langă ea îi era indiferent. Se simțea bine alături de el, confortabil, protejată. O dorință fizică se împletea cu nevoia de iubire, iubire ce nu o avusese de la tatăl ei, ceva confuz între dragoste și nevoi. Se convinsese că această casa era a lui, de fapt motocicleta era în curte, sub un acoperiș. - Poți veni aici când dorești sau de tot, spuse Vasile, întinzându-i o legătură de chei. - Doamne ferește, mă omoară mama. - Adu-o și pe ea și pe Dinu și fiți voi familia mea pe care eu nu o am, Sabina. Tentanta propunere o pusese pe gânduri, dar deocamdată era irealizabilă. Oricum legătura lor devenise de alta natură. Vofi se purta tandru, politicos și atent, așa cum îi stătea bine unui băiat, ce curta o fată. Mergeau la cinematograf, la teatru, la concerte, unde Sabina avea abonament de la liceu, în parc, unde Vasile îi șoptea la ureche versuri de Eminescu. Sentimentele Sabinei erau altele, acum era îndrăgostită de el, dar i se părea că totul i se cuvine, toate atențiile și tot ce-i aparținea lui Vofi, inclusiv el. Într-o zi încercă să aducă discuția despre el în casă, în fața mamei. - Mamă, știi că Vasile este profesor? - Nu cred, răspunse mama, un vagabond nu poate fi profesor. - Întreabă-l pe Dinu, încercă fata s-o convingă. - Așa este mamă, replică Dinu. - Nu mă convingeți voi pe mine, mai zise hotărâtă, mama copiilor. Cu timpul însă, o convinseră cei doi frați și chiar acceptă în primavară să stea de vorbă cu Vasile. Acesta se înfățișă în fața femeii, făcu apel la toată educația pe care o avea de la cei dragi, în exprimări alese și decente, pentru a schimba părerea despre el și la toată puterea de convingere pentru a-i cere mâna Sabinei. Mama fetei își dădu seama că-l judecase greșit, pe acest bărbat politicos și spuse: - Dacă Sabina vrea, eu nu mă opun, dar la vară, după ce termină liceul. Până atunci stă aici. Cei doi, Vasile și Sabina erau în culmea fericirii. Până la bacalaureat mai era o lună și jumătate. În acest timp fata învăța, nici nu se gândea să nu meargă la facultate. Și Vofi la fel. El mai pleca la concursuri de moto-cros. - Să mai fac niște bani pisicuțo... ne trebuie pentru nuntă. Vreau să ai cea mai frumoasă rochie de mireasă, din lume. - Când te oprești Vofi? Când nu mai pleci cu săptămânile? întreba mai mult pentru ea, Sabina. - De la toamnă nu mai plec. Îți promit că-mi iau o slujbă în țara asta comunistă. S-o găsi ceva și pentru mine, o liniști Vofi. Sfârșitul anului școlar veni, veni și bacalaureatul. Sabina luă note mulțumitoare, chiar de 8, 9 și 10. Fixară data nunții pe la sfârșitul lui iulie, după examenul de facultate, să poată petrece în casa lor, în curte, fiecare cum dorea și cât dorea. - Și apoi, în sfârșit vei fi a mea, cu sufletul și trupul, glumi Vasile, sau vrei chiar acum... - Nu, nu, după nuntă... Dacă nu mai vrei după aia, glumea și Sabina. Vasile mobilă casa cu strictul necesar, iar fata deretică și aranjă după gustul ei. În săptămâna în care Sabina se pregătea pentru facultate în casa lor, Vofi plecase la un concurs în nordul țării. În fiecare zi trimitea câte o felicitare, cu "Te iubesc, Vofi!", pentru ființa cea mai dragă lui. Deodată, dupa vreo șapte zile, felicitările se opriră. "Ce s-o fi întâmplat?", se întrebă Sabina și tot ea își răspundea: "cine știe pe unde doarme și nu sunt cutii poștale". Trecură cinci zile de când nu mai primi nimic. În ziua aceea veni un prieten de al lui Vofi. Sabina îl întrebă imediat, cu sufletul la gură: - Unde-i Vofi? Acesta se codi, se făcu că nu înțelege întrebarea, își aranja motocicleta, o ștergea de praf. - Unde-i Vofi, mă Sandule? - Păi știi... s-a întamplat ceva mai grav, adică nu prea grav, cum să-ți spun... - Spune mă, odată! Ce s-a întâmplat? ceru cu voce joasă Sabina. - Păi, a dat trenul peste el. - Și unde-i acum? întrebă Sabina, care nu întelegea nimic. Nici nu dorea să înțeleagă, ceea ce voia să spuna acest baiat. - Păi... acolo... a murit. - Nu....nu...nuuuuu, începu să țipe fata prăbușindu-se lângă perete. Vaietul el jalnic răsuna de se auzea pe toată strada. Într-un moment de revenire spuse: - Să mă duci la el, vreau să-l văd. - Păi, nu pot... că l-am incinerat... Ceea ce a rămas din el. Sabina se dusese în casă, distrusă. Nu mai înțelegea nimic: de ce a dat trenul peste el, de ce nu-l mai poate vedea, de ce l-au incinerat acești cretini. Dupa vreo câteva zile, după ce-și mai reveni îi căută pe prietenii lui Vofi, care îi povestiră detaliat. Un semalizator de trecere cu calea ferată nu funcționa, iar Vasile trecu, fără să vadă trenul ce venea de după curbă. Astfel, fusese lovit direct, în plin, trenul târându-l după el vreo jumătate de kilometru, amestecându-l cu șinele și cu motocicleta. După ce bolidul trecu, rămăsese în urma lui împrăștiate bucăți de fier din motocicletă, amestecate cu bucăți de carne din trupul bărbatului, cu resturi din haina de piele, printre care străluceau fâșii albe de dantela, dintr-o rochie de mireasă. - Þi-am adus o părticică din rochie, să vezi și tu cum era, zise Sandu îndurerat, întinzându-i un pachețel și o parte din haina lui Vasile. Și... vezi, caută actele casei. Casa este cumpărată pe numele tău. - De unde știi? întrebă Sabina, impasibilă. - Știam de când a cumpărat-o. Ce folos, acum n-o mai impresiona nimic. I se spulberară toate visele, toate dorințele. Acum nu mai dorea nimic, fără el. Examenul de facultate era ratat. Nu se duse nici la înscriere măcar... sfârșit |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy