Ticuța se apleacă asupra lui Adam plimbându-și pletele peste fața lui. Acesta inspiră adânc și-o strânge mai aproape de-o parte și de alta a lui, începând să se unduiască în ritmul ei pe banca rece. Ticuța își plătea datoriile examenului de oase pe care-l trecuse cu brio iar el savura momentul din plin, cu pleoapele închise. Ticuța îl privește cum respiră sacadat. Nu e prima dată când se urcă în brațele cuiva pe o bancă în parc. De fiecare dată fețele lor o făceau să creadă că să fii femeie e un act divin. Trebuie să fii femeie, trebuie să săruți, trebuie să dezmierzi și să faci chiar mai mult. De-asta avea sâni, de-aia încă-i erau tari. Se apropie de el, de ce și-ar nega situația, de ce și-ar nega genetica. E femeie, asta n-are nimic cu codurile morale. Orice sălbatic știe instinctiv ce să facă atunci când o femeie i se așează în brațe, nu e nimic de condamnat. Așa funcționează lumea. Îl sărută întrebându-se dacă de data asta se va opri sau nu, când în depărtare, pe trotuarul din fața facultății, o siluetă cunoscută îi atrage atenția.

- Aia-i Luiza?
- Ce? Unde? se desprinde cu greu Adam, dar ea face regulile, și dacă voia să discute despre moluște era perfect.
- Acolo.
Face un semn scurt cu capul.
- Da, cred că da...
- Ce face?
- Mnu știu...
- Cu cine vorbește? Tu vezi?
- Nu prea, e întuneric, las-o... și-i caută buzele.
Ticuța se întoarce proaspată și-i aplică sărutul căutat. Când ridică privirea, Luiza calcă rapid în direcția căminului și o pierde printre copacii parcului.
- O fi fost Ștefan! se trezi vorbind cu voce tare Ticuța.
- Ãla din anu` 5?
- Da, de care ți-am zis la anato.
- Da’ știi că ăla nu există? Sau nu în anu`5.
- Ce?
- Păi am întrebat, dacă mi-ai zis de el.
Ticuța îl sărută scurt.
- Esti sigur?
- Oarecum. Nu cred c-au greșit baietii... Da' de ce te interesează atât de mult? E-ndrăgostită?
Ticuța zâmbește, dar nu-i răspunde. Nu-l privește. Ceva se întâmplase totuși, Ticuța simțea. Luiza pășea altfel.
- Hai! Hai să mergem!
- Ce?! ripostează dezamăgit Adam.

Ticuța îi aruncă o privire hotărâtă apoi se strâmbă. Tot drumul către cămin Adam se întreabă dacă s-o țină de mână, dacă să n-o mai țină, la ce distanță de cămin să se prefacă un pic obosit, să ducă mâinile la cap, să se elibereze din legătură. Apoi intervenea Adam îndrăgostitul care s-ar fi întors în parc s-o răsucească pe toate părțile, s-o mângâie, s-o pipăie, să fie mai mult decât ceea ce făcea Ticuța de obicei. Ce sec, ce porc s-a simțit când la intrarea în cămin a pretextat un lapsus, un craniu de luat de la Tiberiu, și dus a fost. Tot drumul și-a spus apoi că e un porc.

***

Luiza intră în camera de cămin, pe care în mod surprinzător o găsește goală. Se așează pe pat, scoate din buzunarul paltonului cu grijă, încet, arcușul și îl așează pe pat. Se dezbracă și se întinde lângă el. Deschide agenda și începe să scrie. Din când în când ridică arcușul, îl privește apoi îl așează la loc, mereu cu aceleași gesturi fine pe care natura i le picurase-n gene.

***

La câteva zile, Ada se întâlnește cu Ticuța pe holul căminului și Ada, înfrângâdu-și o ezitare, într-un sfârșit vorbește.
- Ticuțo!
- Da.
- Stai oleacî, vreau să vorbiesc civa cu tini.
Ticuța se oprește nedumerită, n-o mai auzise pe Ada folosind un ton atât de grav. Gândul că o supărase cu ceva o îngrămădi într-un colț, făcu ochii mari.
- Spune.
- Hai la spălătorii, nu vreau s-audî nimeni.
În spălătorie, Ada închide ușa și se întoarce încet către Ticuța dar nu spune nimic. Prelungește agonic tăcerea iar Ada deja crează scenarii sinistre, înțelesese că era grav, grav rău. Ce a putut să-i facă? se întreba. Știa sigur că nu se apropiase de Viorel, prietenul Adei, niciodată.

- Auzi, tu-ai obsiervat civa ciudat la Luiza-n ultima vriemi?
- Ce?... și răsuflă ușurată, păi, ea-i ciudată de felul ei, doar o cunoști. Ai mai văzut tu o ființă atât de frumoasă să stea închisă în casă, cu System of a Down în urechi scriind în loc să facă ravagii-n discoteci, la dracu’, în biblioteci măcar!
- Nu, măi... Di curând mai ciudată. Civa... Altciva, înțelegi?
Ticuța se opri un pic și privirea îi alunecă în gol, spre chiuvetele murdare.
- Tu ce-ai văzut?
Ada se codi.
- Ieri vorbia singură-n bucătării... Am văzut-o cu ochii mei și știi ca io nu vorbiesc prostii.
Ticuța tace în golul ei. Îi povestise și Marga că o auzise vorbind singură prin ușa de la cameră, iar când a intrat i-a spus că fusese radioul.
- Hai, măi... Toți mai vorbim singuri. E sesiune, ce naiba, spune Ticuța sfârșit, neconvingător, doar ca s-o spună, apoi își pune mâinile în cap, le coboară pe față, își freacă ochii până i se înroșesc și cu greu, continuă: Ok... Știi ce face? Așează ceva pe pat, se uită la ceva-ul ăla și tot scrie. Adițo, da’ nu-i nimic acolo. Nimic! Și zâmbește. Ai văzut-o zâmbind vreodată? E ca o pictură. E-un om fericit care vorbește singur, nu-i așa groaznic, nu?!

Ada o privește fix dar nu mai spune nimic. Discuția rămâne așa, suspendată. Ada iese îndreptându-se spre 209, îngrijorată, iar Ticuța intră în cameră.

La masa de lângă ușă Luiza scrie cocoșată, cu căștile țipând în urechi. Nici nu tresare la intrarea Ticuței. Marga stă pe pat și-i face semne agitată din spate, să vină la geam. Pe fereastră Luiza desenase un portativ pe care lipise țigări. Ticuța și Marga privesc uimite o vreme ciudățenia în tăcere, în fundal se aude System of a Down, răsunând tocmai din căștile Luizei. Încet se apropie de ea încercând să privească peste umărul ei, printre pletele căzute peste agendă, însă înainte să vadă ce scrie, Luiza s-a întors spre ele ca o felină.
- Nu, Ticuțo! Pe-ăsta nu-l poți avea! Ãsta-i doar al meu, ai înțeles??
Ticuța și Marga fac câțiva pași în spate perplexe și se opresc lângă geam. Luiza închide furioasă agenda, ia ceva de pe pat, dar ele nu văd ce, nimic-ul acela pe care-l tot plimba atunci când scria și iese din cameră val-vârtej fără să mai spună nimic.

***

A doua zi, venind de la cursuri, Ticuța, Ada și Marga o găsesc desenând cu markerul pe geam, cu volumul căștilor dat la maxim din nou. Din timp în timp se oprește, reglează volumul, ia ceva-ul de pe pat și desenează forme geometrice în aer. Dirijează pe ritm vorbind de una singură:
- Așa-i că mă iubești? Așa-i... Nu mai pleci, nu? Cum aș putea. Vrei o țigară? cu un gest amplu, grațios, îi întinde Ticuței mâna.
Ticuța o privește tâmpită.
- Luiza!
- Luiza nu-i aici. Ba e. Nu e, și râde zgomotos, puternic, zguduindu-se, se apropie de Ticuța îi prinde o suviță de păr și i-o întoarce pe degete.
Ticuța se retrage îngrozită.
- Luiza, ce-i cu tine?
- Ți-am spus, nu sunt Luiza, îi spune și-o privește profund înclinând capul cu o privire fixă care o îmobilizează.
Marga și Ada se retrag încet până în dreptul ușii, lipindu-se cu spatele de ea.
- Ticuțo! țipă Ada.
Ticuța înțelege, țâșnește către ușă, Marga iese după ea și o încuie. Luiza, de cealaltă parte a ușii, lovește cu pumnii zbierând multe, de-a valma, una după alta, lucruri fără sens. Panicate se lipesc de peretele opus al coridorului. Pe la uși începură să se ivească unele capete, să iasă fetele pe coridor. Luiza continua să țipe fără noimă și să lovească în ușă. Ada fu prima care vorbi:
- Tre` să facim civa... Cari-i din anu` șasi?
Nimic. Tăcere.
- Alo!! Anu` șasi!
Din partea cealaltă a coridorului auzi un târșâit timid de picioare. O gâlmă cu ochelari se orientă pe centrul coridorului.
- Eu.
- Voi faciți psihiatrii, nu?

***

- va urma -