Primisem o invitație, nesperată, pentru o expoziție de pictură la Viena. Reușisem cu greu să obțin pașaportul. Aveam pe el o viză doar pentru șapte zile. Deși vernisajul avea loc abia peste o săptămână, am plecat imediat. Mă simțeam ca un fluture prins într-un pumn, căruia i se dăduse drumul, printre două degete groase. Aripile, care și-au pierdut de atâta zbatere mare parte din culoare, îi vor mai putea susține zborul? Dar eu nu mă întrebam; eram prea fericită, de libertate.
Bucurie, speranță, vis; acesta a fost drumul după ce am trecut de vama românească. Eram singură în compartiment, doar eu și gândurile. Un bec chior în plafon era pentru mine o înșiruire de candelabre de cristal. Vizavi, prinsă de perete, o oglindă strâmbă căpătase dimensiuni monumentale, multiplicări în spațiu și ramă aurită. Fotografiile decolorate, expuse pe pereții compartimentului, deveniseră picturi ale căror culori te amețeau. Mă aflam într-o sală de bal, muzica lui Strauss îmi răsuna discret în urechile minții și eu valsam în rochia mea de borangic, țesută de bunica, cu un prinț fermecător: blond și cu ochii albaștri. O scenă roz: noi doi(eu și prințul) printre trandafiri. O scena bleu: tot eu alături de prinț, pe Dunărea albastră. Alte scene multicolore: mi se ofereau, la alegere, ateliere luminoase de pictură. În țară îmi improvizasem atelierul în subsolul igrasios al casei unde locuiam cu părinții. Îmi imaginam cum voi fi rugată să rămân la Viena. Îmi făceam planuri: ce să accept și cum să refuz celelalte oferte, în mod politicos.
Am ajuns la Viena. Primul drum l-am făcut la Ambasada română, condusă de atașatul cultural care mă așteptase și la gară. Aici, în mod surprinzător pentru mine, deși ar fi trebuit să iau în calcul posibilitatea, mi s-a cerut să arăt biletul de întoarcere în țară. Nu aveam. Nu îl cumpărasem. I-am dat biletul folosit.
- Nu se poate așa ceva! – se uimise pițigăiat atașatul cultural. Răsucise biletul de tren, utilizat, pe toate părțile, doar, doar, ar fi găsit ceva pe undeva care să arate că este valabil și pentru întoarcere. Era un simplu bilet București-Viena și nimic altceva. Atașatul se simțea confortabil la Viena. “Mama lor de capitaliști, o duc bine!” Își spunea ades, în sine, cu ciudă. - Nu se poate așa ceva!- repetă încă o dată, din ce în ce mai uimit și cu o furie crescândă. O asemenea problemă putea să iasă rău și pentru el. Putea să fie rechemat în țară.
- Tovarășa ești inconștientă?! Cum adică să nu ai bilet de întoarcere?! La agenția de bilete, de ce nu ai cerut și un bilet de înapoiat! - strigă la mine trecându-și nervos mâna prin păr. Părul se zbârli amenințător ca moțul unui curcan.
- Am cerut doar un bilet de tren. Nu m-am gândit să cer și de « înapoiat ». Am spus eu cu o mutră nevinovată, făcând pe proasta. – Nu mă consideram,.. știți dumneavoastră...
Atașatul nu pricepu:
- Ce nu considerai tovarășa ? Auzi, dacă nu faci rost de bilet până îți expiră viza, trebuie să te trimitem în țară cu ordinul ministrului. Știi ce înseamnă asta?
- Nu! Răspund eu cu o mutră tot mai tâmpă.
- Înseamnă tovarășa că ești o trădătoare. Tonul devenise grav, sacadat, amenințător.- Că ai vrut să fugi, tovarășa. Să trădezi încrederea Partidului. Partidul care a avut încredere în dumneata, chiar... – făcu o pauză; ridică sprâncenele și degetul arătător de la mâna dreaptă, ca într-o poză de-a lui Ceușescu apărută prin ziare: - chiar dacă nu ești membră de partid, tovarășa. Uite: deschizi o expoziție în cadrul schimburilor culturale, Ambasada te sprijină. Unde îți este recunoștința, tovarășa!? - spuse patetic atașatul. Continuă apoi în același ton: - Dumneata faci de râs poporul român. Ești o tră-dă-toa-re, tovarășa!
Mi se dăduse timp până la expirarea sejurului să rezolv problema cu biletul. Nu puteau contramanda expoziția, era oficială. Iar viza mea era legală. O săptămână nu aveau ce să-mi facă. Dar frica îmi pusese din nou inima în cătușe.
M-au îmbarcat în mașina ambasadei și m-au depus la hotel. Asociația de prietenie cu Romania, care-mi făcuse invitația, îmi asigurase cazarea pentru șapte zile la un hotel pentru tineret. Cazarea fusese plătită pentru respectiva săptămână, masa în schimb, mă privea personal. Regretam că nu păstrasem resturile din mâncarea luată de acasă pentru drum. Le aruncasem iresponsabil pe fereastra compartimentului, înainte ca trenul să ajungă în gară la Viena.
La hotel mi se dăduse o cameră pentru o singură persoană, situată la ultimul etaj. Era o cameră excesiv de mică și întunecată. Fereastra avea gratii negre, priveliștea era spre o curte interioară cu ziduri cenușii. Am ieșit să mă plimb. Primul drum a fost la catedrala Sfântul Ștefan; vroiam să mă rog să scap de belele. La intrare, într-un altar lateral, se desfășura o liturghie. Era prima dată când vedeam așa ceva. O liturghie în care preotul înghițise pur și simplu cuvintele. Ar fi trebuit să fie o deplină tăcere; dar bruiajul, ca la postul de radio Europa liberă, funcționa, numai că aici îl produceau turiștii. Câțiva oameni asistau așezați pe scaune. Priveam și eu. Aveam mare nevoie de Dumnezeu, eram singură și speriată. Spaima înmagazinată metodic, exponențial, în țară, lucrase coroziv asupra mea, pe dinăuntru. Trecutul și viitorul deveniseră una în acest prezent, ce-mi părea doar gaura unui mare semn de întrebare. Ce va urma?
Nu aveam bani, doar vreo 500 de lei pe care mi-i cususe mama într-un buzunar interior, să nu fie găsiți la vamă. Suma obținută la casa de schimb fusese mică. Am cumpărat cu ea doar o hartă a orașului. Trebuia urgent să fac rost de bani. Aveam o rochie dintr-un borangic deosebit de fin: rochia ce putea fi ascunsă într-o coaje de nucă, din basmele românești cu zâne; rochia în care mă visasem învolburându-mă în pași de vals, prin săli cu oglinzi aurite. M-am hotărât să o vând. Am găsit un magazin second hand sau mai bine zis un magazin de vechituri. Patronul nu era acolo, doar vânzătoarea, o tânără cu ochii negri înfășurată într-o stofă de culoare închisă. Mi-a oferit pe rochie cât dădusem eu pe o bucată de hârtie, cât mă costase pe mine harta Vienei. Bună afacere pentru ea. Am plecat.
În tren cunoscusem o bătrânică foarte simpatică care se urcase de la Budapesta. Mergea în Austria undeva la băi. Mi-a zis să apelez la Caritas pentru ajutor și mi-a dat adresa. Așa că m-am dus acolo. Un preot cu sutană neagră, mai bătrâior, tocmai prezenta o pereche de țărani maghiari. Stăteau cuminți cu mâinile în poală, în timp ce preotul îi lăuda funcționarelor de la birouri. Buzele funcționarelor zâmbeau amabil. Gura preotului vorbea repede. Fețele țăranilor așteptau. Au fost foarte bine primiți. M-am uitat și eu rugător la preot. Ochii mei spuneau: „prezintă-mă și pe mine părinte și eu sunt credincioasă și merg duminica și de sărbători la biserică! Dacă nu fac rost de bani pentru biletul de întoarcere, voi fi întoarsă în țară cu ordinul ministrului și declarată trădătoare.” Ochii preotului nu m-au băgat în seamă; au trecut mulțumiți pe lângă mine, fără să-mi arunce vreo privire. Eu nu făceam parte din parohia lui. Am zâmbit și eu funcționarelor; o încercare timidă de simpatie politicoasă. Mi s-a răspuns cu o încruntare și o privire plină de stupefacție. Cum era posibilă atâta obrăznicie! Între noi era o mare diferență, nu numai geografică, eu venisem acolo să cerșesc. Au urmat câteva întrebări prin care urmau să verifice dacă eram catolică sau nu. O funcționară plictisită îmi puse o întrebare, retorică, pe un ton amenințător:
- Ai cumva de gând să rămâi în Austria?
Dacă aș fi spus da, poate ar fi fost salvarea. Și aș fi spus da. M-a reținut doar atitudinea lor plină de superioritate și dispreț, ce mă făceau să mă simt cu adevărat o cerșetoare. Un soi de mândrie națională fierbea în mine. Am luat cei 250 de șilingi și am plecat pe jos. Pentru biletul de tren îmi trebuiau mult mai mulți bani. Renunțasem, din prima zi, să îmi mai cumpăr mâncare. M-am oprit pe o bancă în parculețul din fața bisericii Karlskirche. Într-un mic bazin se adunaseră rațe sălbatice; o bătrânică, purtând o pălărie cu pană de cocoș, le arunca de mâncare. Turiști tolăniți la soare ronțăiau sandviciuri. Era plin de magazine ce vindeau sandviciuri și salate și prăjituri... Priveam turiștii care înfulecau, priveam copiii care alergau și se învârteau în cercuri, multe, multe cercuri trasate în viteză de trupurile lor... Bazinul cu rațe era rotund ca o farfurie cu supă, pălăria cu pană de cocoș a doamnei era rotundă și aurie ca o pâine, cupola bisericii era rotundă ca un piept de pui fript,.. foamea mea era rotundă și se învârtea prin stomac chiorăind. Mi se făcuse rău. Nu-mi mai simțeam stomacul, dar îmi tremurau picioarele, foamea se lăsase grea, în ele. În ochi zburau în zigzaguri rapide, zeci de licurici punctiformi. Lângă mine, un copil mânca ciocolată și se hârjonea cu un cățel lățos. O bucată din ciocolată se rupse și căzu sub banca pe care stăteam. După ce a plecat copilul și câinele, m-am aplecat și am ridicat pe furiș ciocolata de jos. Ștergând-o bine cu batista am băgat-o în gură. Mestecam încet, cu salivă multă.

Întâlnisem un român stabilit la Viena; se întâmpla să mai auzi și românește pe stradă. Aflând cu ce mă ocup, m-a invitat la pizzeria lui. Pregătea și servea soția sa. Era o încăpere foarte mică cu doar trei mese. Pereții erau transformați în simeză. A strigat-o pe nevastă:
- Hilde avem musafiri. Domnișoara este din România și e pictoriță.
- Poate i-o fi foame! A zis femeia, destul de plinuță și cu aspect jovial, privindu-mi fața palidă și ascuțită.
- Nu-i e foame! N-a venit aici să mănânce. – i-a răspuns acru soțul, în locul meu. - Avem de discutat afaceri.
Vrea să cumpere vreo lucrare, mi-am zis. Norocul meu că l-am întâlnit.
- Să o servim totuși cu ceva,.. a insistat soția.
M-a servit cu două felii subțiri de brânză telemea și o roșie. Deși eram flămândă nu am vrut să arăt. M-am străduit să mănânc liniștit. L-am rugat să-mi aducă și un pahar cu apă. Apa îmi umplea locul din stomac rămas gol. Și am mai cerut un pahar.
- Mă interesează arta! - a zis serios patronul pizzeriei răsfoind caietul meu cu desene, caiet ce îl purtam mereu la mine. Îmi place cum lucrezi. Am să-ți fac o propunere: aș putea să te găzduiesc aici. Îți instalez un șevalet, cumpăr culori și pânze... Tu trebuie numai să lucrezi.
Inițial mi-a surâs ideea. Dacă aș fi avut unde să stau și să lucrez, ar fi fost excelent.
- Știi, - a continuat el – ți-aș pune un pat pliant în spatele perdelei. Ziua îl strângi ca să poți lucra. Desigur, lucrările mi le dai mie.
Priveam prin încăperea mică să caut perdeaua. În fundul sălii era o perdea de pânză albastră; în spatele ei, întradevăr, un mic spațiu. Spațiul avea doar un metru jumătate adâncime și tot atâta lățime. Un pat pliant ar fi trebuit pus pe diagonală, iar picioarele mi-ar fi ieșit prin perdea, cu siguranță.
- Ai mai ajuta-o puțin și pe soția mea. - a continuat.- Puțină curățenie acolo,.. după ce pleacă clienții.
Am tăcut. Îl priveam: mic, rotund, mâinile cu degete scurte se frecau între ele ca și cum ar fi trebuit să se curețe de ceva. Ochii îi erau ușor exoftalmici. Privirea fără culoare.
- Vă fac un portret, i-am zis. Am lucrat repede. - Păstrați-l, - am continuat, - pentru amabilitate.

A sosit și ziua vernisajului. Ambasada a organizat un bufet cu produse culinare și vinuri românești din cele mai bune. A venit multă lume. Imediat ce s-a încheiat cuvântarea oficială și s-a declarat deschisă expoziția, toată lumea s-a repezit la bufet. Priveam uimită cum totul dispare. Eu trebuia în acest timp să dau tot felul de explicații despre lucrări, unora dintre cei care înghițeau cu plăcere produsele de pe masă și mă aprobau dând din cap, fără să aculte de fapt ce spun. Poate cumpără ceva, speram. Când masa s-a golit, toți s-au pregătit de plecare și s-au urcat în mașinile personale sau oficiale. Eu am rămas. Am rămas cu picioarele mele obosite în pantofii mei “buni” cu toc cui. Drumul pe jos până la hotel era lung. Îmi venea să scot pantofii și să o pornesc în picioarele goale. Dar îmi era rușine. De cine? Nu primisem nici o ofertă de cumpărare a vreunei lucrări. Numai felicitări. Îmi expirase și cazarea plătită. Îmi expirase și timpul oficial de ședere în Viena. Pentru oficialitățile de la București eram de acum o persoană fugară. Ce voi face? - mă întrebam. Teama avea de acum colți de câine și mă mușca de picioare.
Iată-mă din nou la Stephansdom. Oricum era în drumul meu spre hotel, iar picioarele mă dureau teribil. Trebuia neapărat să mă așez jos undeva. Frica tremura în lacrimile ascunse în ochi. Ochii căutau cu disperare o susținere de undeva, chiar și dintr-o liturghie în tăcere. Mă așezasem comod scoțându-mi, discret, călcâiele din pantofi pe sub scaun. Priveam plină de speranță preotul ca și cum el mi-ar fi putut aduce salvarea. Preotul care se îndrepta cu pași mărunți și târșâiți spre altar, era un bătrânel. Un bătrânel cu un surâs împietrit atârnat de obraz, ca un afiș strâmb, prins doar într-un bold, pe un avizier la un cămin de bătrâni. Nu părea să vadă și să audă nimic și pe nimeni. Am plecat. În stradă un individ într-o togă romană, cu o cunună de lauri artificiali pe cap vorbea unor trecători. Puțin mai departe era o fanfară. Muzicanții în costume tradiționale cu pantaloni scurți, cântau un marș suflând în tromboane. Ceva mai la vale, într-un părculeț, se juca un spectacol interactiv, pentru copii.
Am pornit mai departe spre hotel. Nu vroiam să se însereze prea tare. Îmi era teamă de întuneric. Conform educației mele, o fată serioasă nu avea ce să caute, singură, pe străzi după ce se întuneca. În dreptul intrării unui magazin am zărit pe jos trei hârtii de câte 10 șilingi. Puteam să-mi cumpăr pâine pentru 3 zile. Poate și câteva felii de parizer. Cu o zi înainte simțind că leșin de foame, intrasem într-un magazin să-mi iau o chiflă. Vânzătoarea m-a întrebat dacă doresc să-mi facă un sandvici. De rușine am spus da. Am cerut o felie de parizer. Ea mi-a pus trei. Mi-a dat și două banane. Nu a vrut să primească nici un ban. Cred că îi fusese milă de figura mea de câine flămând. Uram statul român care își transformase cetățenii în cerșetori. Scoțând din geantă pachetul cu rochia, il l-am întins. L-a luat. Până să înțeleagă despre ce este vorba, eu ieșisem deja din magazin.
Îmi era rușine să mă aplec să ridic banii! Mă gândeam la un vechi truc dintr-un film cu Chaplin: să scot batista și să mă prefac că mi-a căzut pe jos. Dar tocmai când eram pregătită, altcineva zărise banii și îi ridicase bucuros, fără să-și facă probleme. Ridicasem și eu ochii. Brusc mă cuprinse o stare neplăcută de panică. Întâlnisem privirea, fixă a unui bărbat, ațintită spre mine. Tresărirea mea fusese vizibilă și pentru el. Încercă să facă o mișcare spre mine, ceea ce îmi mări spaima. Aproape că am început să alerg. Nici eu nu eram lămurită ce anume îmi determinase o asemenea reacție. Dar brusc se făcuse noapte ca la București și ochii lui sclipeau ca farurile mașinii negre ce era mereu parcată pe strada mea. Mă străduiam să mă strecor prin mulțimea turiștilor, dar mă tot loveam de ei. Aveam în continuare impresia că privirea întunecată a bărbatului aceluia mi se agățase ca un cârlig de spinare. Desigur, se anunțase deja la București că nu-mi cumpărasem bilet de întoarcere. Dacă individul fusese pus de securitate să mă urmărească fiind considerată trădătoare de țară și dușman al poporului? Felinarele erau aprinse, vitrinele și ele străluceau. Umbrele se jucau cu trecătorii pe asfalt: când lungi, când scurte, când doar o masă compactă. Clădirile deveniseră suprapuneri de proteze dentare, cu șiruri de dinți știrbi, pe ici, pe colo. Oamenii vorbeau o limbă necunoscută mie, creând un zgomot de fond abstract, accentuându-mi starea de spaimă și nesiguranță. Aproape mă ciocni de un tânăr. Mă întreba de o stradă.
- Sunt turistă și nu cunosc bine Viena, – îi răspunsesem grăbită.
Zâmbi amuzat deoarece și el era turist. Și pentru că eram amândoi străini, se prezentă simplu și mă invită la o cafea. L-aș fi refuzat politicos. Era drăguț cu aerul lui deschis, cu ochii luminoși la fel ca și zâmbetul. Nu aș fi putut merge însă la o cafea cu un necunoscut întâlnit întâmplător pe stradă. Principiile bine întărite prin educație, nu-mi permiteau. În clipa aceea întorsei capul: urmăritorul meu era acolo, la un metru de noi. Atunci am acceptat să intrăm în cafeneaua în fața căreia ne aflam.
Stăteam la masă vizavi de tânărul pe care nici nu știam cum îl cheamă. Din cauza emoțiilor nu fusesem în stare să îi rețin numele. Mă uitam la ceașca cu cafea și mă întrebam câți bani or să-mi mai rămână. Nici vorbă să accept să-mi plătească străinul. Nu eram o femeie ușoară. Mă așezasem special cu fața spre fereastră, ca să pot supraveghea ce se întâmplă afară. Personajul era tot acolo și mă fixa prin geam. Străinul din fața mea îmi zâmbea. Avea un zâmbet plăcut care părea sincer. Dar ce căutam eu cu un individ necunoscut, cu atât mai mult care arăta și bine, într-o cafenea? Dacă era înțeles cu primul? Dacă totul fusese un plan al celor doi ca să mă prindă și să mă lichideze? Dunărea nu era departe, afară era întuneric, mașinile treceau în mare viteză... Simțeam panica cum crește, devine lungă și lată întunecând întreaga cafenea. Inima sărea din piept și fugea nebunește să se ascundă în spatele ochilor. Limba înțepenise în spatele dinților strânși, dinții se pitiseră în spatele buzelor livide. Picioarele nu mai erau acolo, se topiseră sub masă. Eram doar eu față în față cu necunoscutul. Tânărul am înțeles, din fragmente de fraze, că venise să asiste la niște conferințe despre protecția speciilor pe cale de dispariție. Printr-o străfulgerare a minții, aproape paralizată de groaza momentelor prin care treceam, l-am întrebat dacă nu cumva vorbește franceza. Răspunsul afirmativ ne-a bucurat pe amândoi. Mi-a spus că este biolog și a călătorit prin jungla amazoniană, prin Africa și Asia. Era fermecător prin modul lui de a povesti, recreând din cuvinte și gesturi o lume fascinantă. Mă făcuse să uit de frică și de ciudatul cu privire neagră care m-ar fi putut pândi afară. Timpul trecuse repede. Se făcuse destul de târziu. S-a oferit să mă conducă la hotel. Pe drum i-am vorbit puțin despre expoziția mea și l-am invitat să o viziteze. A acceptat bucuros, tot nu avea nimic interesant de făcut după conferința la care urma să asiste a doua zi.
Nu știu de ce, dar în noaptea aceea am dormit fără să mai îmi fie teamă. M-am trezit optimistă de dimineață. Aveam o presimțire că totul o să fie bine.
Am mers din nou la Stephansdom. Era o liturghie normală care se oficia la altarul central. Nu înțelegeam mare lucru. Dar câteva cuvinte îmi deschiseseră inima și memoria. Se expunea textul biblic în care Iisus le predica ascultătorilor săi: "și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul său pâine, oare îi va da piatră?" Aceste cuvinte păreau că îmi erau adresate. Dar îmi era frică, totuși, să mă încred în ele.
M-am dus la Galerie unde mă aștepta un client. Un bătrânel însoțit de soția sa cumpărase un peisaj din Sibiu. Ea dorea două lucrări. Dar moșulețul protesta:
- Prea mult! Prea mult! Scump, scump! - Înțelesesem pănă și eu. Soția zâmbea stânjenită uitându-se spre mine. Nu a mai stăruit. Bătrânelul a răsuflat ușurat destinzându-se ca un miriapod, făcut ghem, după ce scăpase de o prezumtivă primejdie.
Lucrarea se vânduse la un preț foarte bun. Așa că problema mea era rezolvată. Aveam bani de bilet și puteam să iau și cadouri. L-am așteptat pe biolog până la închidere. Nu a apărut. M-am întors la hotel. Am plătit anunțând că voi pleca a doua zi. Eram din nou tristă. Nu știu de ce sperasem că va reveni. El avea drumul lui, eu pe al meu. Totul fusese o întâmplare și atât. M-am dus la gară să îmi cumpăr biletul de tren. Trecând pe lângă magazinul unde încercasem să vând rochiile, în prag era un individ. Atunci când a întors capul spre mine, am înțepenit. Era bărbatul care mă urmărise în ajun. Vânzătoarea a ieșit repede afară gesticulând precipitat și strigând după mine... Am grăbit pasul.

De dimineață mi-am luat bagajele. Erau grele și eram la ultimul etaj. Am vrut să iau liftul. Era oprit de o echipă de muncitori care îl verificau. I-am rugat să mă coboare și pe mine. Mi-au făcut semn să cobor un etaj. Au venit și ei. Când să intru în lift, mi-au închis ușa în nas râzând. Glumele proaste sunt peste tot la fel. Am coborât cu geamantanele târâș pe scări. Am rugat portarul să cheme un taxi și am pornit spre gară. La colțul străzii l-am văzut pe biolog îndreptându-se spre hotel. L-am rugat pe taximetrist să oprească puțin și l-am strigat. A fost surprins să mă vadă plecând. Mi-a explicat că fusese invitat după conferință de professor. Au discutat și au făcut planuri până târziu. Se hotărâse plecarea unei echipe în Africa. Mi-a spus că aranjase și pentru mine să îi însoțesc, ca voluntar. Faptul că eram din Est, fusese un avantaj. A fost rândul meu să rămân stupefiată. Nu-mi manifestasem în nici un fel dorința de a pleca voluntar pe undeva. Era adevărat, îmi arătasem admirația față de ceea ce făcea el și afirmasem că mi-ar fi plăcut și mie o asemenea viață. Dar de aici și până la a mă vedea angrenată într-o asemenea aventură era cale lungă. Îmi era frică.
- De ce ți-e frică?- M-a întrebat- intuind că acesta-i motivul. Și… a continuat cu o voce caldă însoțită de zâmbetul lui irezistibil – am fi împreună. Sunt toți de altfel oameni minunați. Mai sunt două fete. Vorbesc franceza.
V-ați putea împrieteni. Ai putea să și pictezi. Ar fi ceva inedit și pentru tine.
- Mulțumesc, mulțumesc! Dar... nu. Nu pot. Nu acum. Nu sunt pregătită pentru așa o aventură... – m-am bâlbâit. Vorbeam automat, fără să gândesc. Intotdeauna când eram pusă în fața unor situații noi, în care trebuia să iau o decizie, mintea mea se bloca. Refuzul îmi venise pe buze fără să îl doresc Eu nu mai eram acolo. Frica mă rosese atâția ani pe dinăuntru că rămăsesem doar o carapace. Mă baricadasem în carapacea mea.
M-a privit dezamăgit. Probabil mă crezuse altfel: mai curajoasă, mai capabilă de a fi liberă. Dar mie îmi era frică! Îmi era frică chiar și de el; în fond îl cunoșteam doar de puține zile.
Ne-am luat la revedere și ne-am urat reciproc succes. Ne-am promis să ne scriem. Nu am primit niciodată de la el vreo scrisoare. Dar nici nu am mai avut voie să părăsesc țara. Cariera mea artistică se terminase.