* * *

Plecând în lumea celor drepți, cel mai bun plutaș de pe Tisa, Ion Kocerha, lăsă în urmă doi orfani – pe Ionică și pe soră-sa Mărioara în vârstă de numai trei ani.
Pentru mama lor, sosiră vremuri grele. Deși harnică și strângătoare ca o furnică, Maria Kocerha, de data aceasta nu mai știa cum s-o scoată la capăt.
– De unde să mai fac rost de bani?... De unde?... Cum poate câștiga o biată muiere bani, cum?... se întreba deseori Maria, și după o tăcere lungă își răspundea: Nicicum!
– O să-ți aduc eu bani, o grămadă uite așa de mare! arăta cu mânuța Ionică. Numai să cresc un picuț mai mare și mă fac plutaș.
Dar până să ajungă plutaș Ionică mai avea mult, în schimb chiar în acea primăvară, ajunse ciobănaș la mieii lui Arcadie Boiko. Așa se înțelesese mama lui cu Arcadie: Ionică o să-i pască mieii până la toamnă, iar el, Arcadie, o să-i are ogorul și o să-i aducă fânul din Poiana Surdului, ca să aibă ce mânca văcuța lor Zoreana, pe care Maria o iubea și o alinta ca pe un copil.
– Vaca e cea mai bună mamă pentru copii! spunea Maria.
Ogorul îl arase Arcadie, însă fânul din poiana Surdului nu-i mai aduse, deoarece «blestematul de diavol mi-a spart toate ulcioarele, a turnat afară din bărbânțe tot laptele și a răsturnat la gunoi putina cu brânză, ba mi-a bătut pe deasupra și flăcăii, de le-a dat sângele pe nas și pe urmă a fugit la dracu-n praznic», mai că plângea Arcadie Boiko.
– Cu ce-s eu de vină, de parcă-s bucuroasă că mi-a dispărut copilul? plângea mama lui Ionică.
– Nu-l mai boci femeie, că drac mort și rață înecată nu a văzut nimeni, deși mai bine l-ar lua dracul câtă pagubă mi-a făcut! Iar eu ți-am arat și ogorul...

* * *

Pentru paguba lui Arcadie și ogorul arat, două luni a trudit Maria pe pământurile lui.
Biata femeia ar fi trudit și doi-trei ani și nu s-ar fi plâns de nimic, numai să i se întoarcă băiatul acasă, însă...
Cu fiecare zi ce trecea, nădejdea bietei mame se stingea ca flacăra unei lumânări. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu a auzit nimic despre el, de parcă intrase în pământ, sau căzuse în apă.
A trecut mai mult de jumătate de an de când Ionică dispăruse fără nici o veste. Maria se obișnuise cu durerea din suflet și nu-l mai aștepta.
– De un singur lucru îmi pare rău, povestea vecinilor. Că nu are și el bietul, un mormânt unde aș putea merge să-i aprind o lumânare, să fac un parastas, să merg să-mi vărs lacrimile...



* * *
Toamna târziu, într-o dimineață, în fața porții lui Maria Kocerha, opri un călăreț între două vârste, cu plete lungi, albite de vreme, cu un chip poate prea aspru, dar plăcut. Nu-l cunoștea nimeni, nu-l mai văzuse nimeni prin satul lor, de aceea toți se mirau când acesta întreba prin sat unde stă văduva Maria Kocerha?
– Îsta vrea s-o pețească pe Maria, de unde o fi aflat despre ea? – una-două, au tras concluzia cumetrele satului și vestea se duse, din gură-n gură, din poartă-n poartă, până străbătu întreg satul.
– Neața bună nevastă! o salută călărețul.
– Bună să fie și pentru dumneata! răspunse Maria.
– Dumneata ești văduva plutașului Kocerha?
Maria îl măsură din ochi și răspunse:
– Eu sunt! A vrut să-l întrebe ce treabă are cu ea, dar s-a răzgândit. Dacă acesta venise până-n satul lor s-o caute, atunci cu siguranță îi va spune și pentru ce o caută. Și așa a și fost, după o scurtă clipă de tăcere călărețul spuse:
– Eu sunt din Tribușani, Iarema Koțor e numele meu, m-a rugat băiatu dumitale să-ți aduc...
– Doamne! apucă să strige Maria și se prăvăli leșinată în mijlocul curții.
Până o treziră din leșin vecinele curioase ce se adunaseră să-l vadă pe «pețitor», vestea că nichipercea lui Maria Kocerha trăiște și e «mulțam’ fain» peste Tisa în Tribușani, ocoli din nou satul.
După ce se liniști un pic Maria, spre nemulțumirea vecinilor, îl invită pe Iarema Koțor în casă și-l rugă să-i povestească despre băiat.
– A venit la mine prin mijlocul lui april și m-a rugat să-i dau ceva de lucru. E un copil foarte cuminte, ascultător și harnic, sunt mulțumit de el. Păcat că nu am avut parte de un asemenea fiu.
Maria nu-și putea crede urechilor că băiatul ei trăiește, ba pe deasupra acest om îl și laudă că-i harnic, cuminte și ascultător...
Iarema scoase din buzunar un șomoiog de bani și-l întinse Mariei.
– Aici ai sâmbria lui pe o jumătate de an. M-a rugat să ți-o aduc, că vine iarna și ai nevoie de bani.
– Nu, nu-mi trebuie bani de la dumneata, nu-mi trebuie nimic! Bine că trăiește și că l-ai hrănit și îmbrăcat, cu ochii plini de lacrimi spuse Maria.
– Banii nu sunt de la mine femeie! spuse convingător Iarema. Sunt banii câștigați de fiul tău. Ia-i o să-ți trebuiască... acuș vine iarna!
Luându-și rămas bun de la ea, Iarema plecă spunându-i că de sărbători o așteaptă să vină împreună cu micuța Mărioara la Tribușani și că o să trimită pe cineva după ele.
– Băiatul meu!... Băiatul meu scump!... plângea de bucurie Maria strângând banii la piept.

* * *

– Știu eu cine-i acest Koțor, n-o să-l învețe la fapte bune pe fiul tău!... începuse s-o povățuiască Arcadie Boiko întâlnind-o pe Maria, care încerca să-l ocolească, nerăspunzându-i nimic.
– Iarema e cel mai mare hoț de cai din câți s-au pomenit vreodată, încerca s-o convingă Arcadie.
– Ce treabă am eu cu acest Iarema?! răspunse supărată Maria văzându-și de drum. Nu-i venea să creadă că un om bun ca Iarema, care-i aduse bani și-l lăudase pe băiatul ei să fie «cel mai mare hoț de cai din câți s-au pomenit vreodată». Și până la urmă ce-i trebuie lui Arcadie?... Nu i-a ajuns că i-a lucrat două luni pentru oalele sparte?...