Cea mai neînsemnată
durere a degetului tău
cel mic e pentru mine
mai dureroasă decât
moartea a milioane de
oameni.




Am fost aduși la Centrul de pansare, unde murdăria noastră respingătoare și paraziții ce ne colcăiau pe rănile deschise l au făcut pe chirurg să turbeze de furie.
— Nu mi a fost dat în viața mea să văd asemenea porci! exclamă el.
Medicul acesta foarte tânăr, proaspăt ieșit din școala de la Graz nu văzuse, într adevăr, mare lucru în viața lui. Micuțul îl blagoslovi cu o ploaie de înjurături, ceea ce i a sporit și mai mult furia. Se jură pe onoarea lui de soldat că va fi aspru pedepsit, dacă bineînțeles va scăpa cu viață. Până atunci se distră cu delicii auzindu l cum zbiară în timp ce îi scotea schijele de obuz care împănau muntele acesta de carne.
Tânărul medic nu știa altceva, nu era decât un copil care nu avea să mai crească. Fu împușcat trei săptămâni mai târziu, legat de un plop. Operase un general ce fusese mușcat de o viperă și generalul murise sub cuțitul copilului. Chirurgul statului major fiind beat, nu putuse face operația, însă cineva ceruse anchetă, iar chirurgul de la statul major se grăbi să dea vina pe tânărul său coleg. Incompetență și neîndeplinire a datoriei, declarase consiliul de război. Tânărul zbieră necuviincios în timp ce era legat de plop, au trebuit patru oameni să l care și au observat că inima i se zbătea să i spargă pieptul. Soldații l au îmbărbătat spunându i că trebuie să se poarte ca un bărbat. Dar e tare greu să fi bărbat când nu ai decât 23 de ani și iluzia că ești cineva pentru că ai două stele la mânecă.
Cei din pluton au povestit că a fost o execuție urâtă. Erau vechi infanteriști care văzuseră multe! Așii regimentului 94.


TRENUL SPITAL AUXILIAR 877 EST

Gerul tăia în orice materie vie ori moartă, precum o lamă înroșită în foc. În depărtare, se auzea cum trozneau arborii în pădure. Locomotiva, care trăgea lungul tren sanitar, fluiera vaietul ei sfâșietor și până și vaporii albi păreau reci in această zi de iarnă rusească. Mecanicii purtau căciuli grele de blană și scurte îmblănite. Sute de răniți zăceau îngrămădiți în vagoanele de marfă însemnate cu mari cruci roșii, iar zăpada spulberată de pe rambleu de goana trenului pătrundea în vârtejuri prin pereții acoperiți cu promoroacă.
Zăceam în vagonul 48, împreună cu Micuțul și cu Legionarul. Micuțului îi pătrunsese o schijă în spate, iar o mină îi smulsese jumătate din fese. Era culcat pe burtă, în paie.
— Nu crezi că i rost de un chiul zdravăn? Vreau să zic cu fesa asta care i a rămas lui Ivan?
Legionarul, care își privea toată ziua în oglindă nenumăratele, stricăciuni personale, se porni să râdă încetișor.
— Ești mare și prost. În batalioanele disciplinare nu poți chiuli decât atunci când ți ai lăsat și capul. Tu însă te vei întoarce pe front să ți lași jumătatea cealaltă de fund.
Micuțul recăzu pe paie blestemând. Legionarul îl bătu pe umeri.
— Liniștește te, porc mare ce ești, altfel riști să te arunce jos din vagon la următoarea debarcare a eroilor defuncți!
Ceva mai încolo, lângă perete, Huber încetase cu răcnetele.
— Cred că a crăpat, șopti Micuțul.
— Da, și nu va fi singurul, murmură Legionarul, ștergându și fruntea de sudoare.
Avea febră mare și din pansamentul vechi de opt zile, ce nu izbutea să i acopere umărul rănit, îi curgea puroi. Era cea de a 16 a rană a sa. Primele 14 datau din vremea când era în Legiunea Străină, unde servise timp de 12 ani, astfel încât se considera mai mult francez decât neamț, cu obrazul său tăbăcit, cu statura scundă și veșnicul său, chiștoc între buze.
— Apă, pentru Dumnezeu, apă! imploră subofițerul Huhn, care avea pântecul deschis.
Cineva de lângă ușă îl înjură.
— Gura! N avem de băut decât propria urină, și dacă faci una ca asta ticăloșii te pun la zid pentru îmbolnăvire intenționată.
Omul cu pântecul deschis începu să plângă. Un altul, de la celălalt capăt al vagonului, râse răutăcios:
— N ai decât să faci ca noi, linge gheață.
Cel de lângă mine, Feldwebel ul, se ridică pe jumătate, în ciuda durerilor pe care i le pricinuia burta găurită de un glonț de mitralieră.
— Camarazi! Führer ul va avea grijă de noi.
Ridică brațul, salutând țeapăn, și intonă începutul unui marș nazist, însă căzu înapoi pe paie, epuizat. Hohotele celorlalți urcară spre plafonul acoperit cu promoroacă.
— Eroul a obosit, mârâi un glas, iar între timp Adolf se îmbuibă cu de toate.
— Vă trimit în fâța consiliului de război, zbieră Feldwebel ul.
Micuțul îi zvârli în cap o oală cu varză împuțită.
— Tacă ți clanța! Dacă fundul nu mi ar fi în halul ăsta, ți aș scoate ceea ce ți servește drept creier să l trimit partidului tău.
Trenul se opri cu o zguduitură puternică care ne făcu să țipăm de durere. Gerul pătrundea și mai mult, amorțindu ne degetele de la mâini și picioare.
Promoroaca ne crispa nemilos chipurile. Unii se distrau desenând cu vârful baionetei pe pereții înghețați animale mici și nostime, care dispăreau încet, însă un cățeluș, botezat pe loc Oscar, a fost redesenat de nenumărate ori, pentru că începuse să ne fie drag. Atunci când, chinuiți de sete, lingeam peretele înghețat, aveam mare grijă să nu ne atingem de Oscar.
— Unde mergem? întrebă micul infanterist de 17 ani, care avea ambele picioare strivite.
— Acasă, puștiule, îi șopti un subofițer rănit la cap.
— Auzi la el! râse marinarul de la Marea Neagră, cu femurul zdrobit. Ce i aia, casă? Raiul lui Hitler, în care îngerii lui Adolf, cu zvastica pe căpățână, cântă „Horst Wessel"?
Se strâmbă spre stalactitele ce scânteiau rece.
Trenul porni din nou, acest ciudat tren sanitar alcătuit din 86 de vagoane pentru vite, murdare și înghețate, pline cu mizeria umană numită noroi. Eroi care blestemau, înjurau, plângeau, epave înspăimântate zvârcolindu se de durere, acest soi de eroi de care pietrele de mormânt nu pomenesc niciodată.
— Ia spune, arabule, strigă Micuțul, știi care va fi primul lucru pe care l voi face când vom ajunge la afurisitul ăla de spital? Mă voi ghiftui bine și apoi mă voi năpusti peste puicuțe...!
Ochii îi erau strălucitori de dorință. Pentru prima dată în viață se ducea la spital, iar acesta în ochii lui era un fel de bordel, unde clienții se bucurau de servicii complete. Legionarul râse în bătaie de joc.
— Îți va veni ție mintea la cap, băiete. În primul rând vei năduși scoțând fărâme de fler prin toți porii și ți va pieri pofta de crailâc,crede mă!
— Doare rău când măcelarii ăștia îți taie în carne vie? întrebă uriașul speriat.
Legionarul întoarse capul și privi chipul mare și bestial, palid de frică la auzul celor ce l așteptau.
— Cumplit. Îți taie hălci întregi din slănină și nu poți spune nici of!
— Maică Precistă, gemu Micuțul.
Trenul se aplecă scârțâind într o curbă lungă.
— După ce mă vor coase la spital, am gândit eu cu glas tare, îmi voi găsi o amantă, însă una scumpă, cu palton de vizon și meseriașă.
— Pricep cam ce ai vrea, făcu Legionarul plescăind. O bucățică faină!
— Ce i aia o amantă? întrerupse Micuțul.
I am dat lămuriri amănunțite.
— Adică o târfă în afara bordelului! Nu se poate...! Și poți să salți de astea?
Închise ochii și începu să viseze batalioane de fete frumoase care dau din fund.
— Și cam cât costă una? întrebă mijind un ochi.
— Solda pe un an de zile, i am șoptit, uitând de durerea din spate, în timp ce mă gândeam la amanta cu vizon.
— Am avut odată o iubită la Casablanca, visă Legionarul. Asta a fost imediat după ce am fost numit sergent în compania a 3 a. Bună companie, un șef de treabă, nu unul afurisit.
— Dă l dracului de șef, am mârâit eu. Toți șefii sunt afurisiți, mai bine vorbește ne despre puicuța ta.
— Era soția depravată a unui armator putred de bogat. Nu mai avea douăzeci de ani și avea dambla să și plătească amanți, cărora le dădea apoi papucii, unul după altul.
— Și ți a dat și ție plasă? Ca celorlalți?
— Nu, minți Legionarul, eu am șters o. Avea pielea măslinie, părul negru ca zmoala și dessous uri care te amețeau precum un Roederer sec 1926. Dacă ai fi văzut o, măi băiete!
Subofițerul rănit la cap râse încetișor:
— Ești un cunoscător, mi ar plăcea să te văd la treabă.
Legionarul, cu ochii închiși, cu o cutie de mască de gaze sub ceafă, nu l învrednici măcar cu o privire.
— Femeile nu mă interesează, sunt doar amintiri din trecut.
— Ce? făcu subofițerul uluit, ai trecut cumva la inamic?
Râsetele ce izbucniră îl iritară pe Legionar.
— Ce vă privește asta pe voi, pifani nenorociți?
Furios, zvârli o cizmă către subofițer, care se feri. Cizma atinse pe aviatorul muribund, care nici nu observă.
— Bine țintit, rânji celălalt.
Statura uriașă a Micuțului se ridică încet. Nimeni altul, cu asemenea rană, nu ar fi fost in stare de așa ceva. Cu sclipiri de nebunie în priviri, înșfăcă pe subofițerul îngrozit, care ateriză în capătul opus al vagonului, cu zgomot înfundat.
— I au tăiat biluțele nomadului! răcni uriașul. Câinii din lagărul de la Fagen. Dacă mai aud o vorbă despre nomad, vă frâng gâtul! Uite așa!
Rupse patul unei carabine și aruncă bucățile pe pereții vagonului, după care căzu la loc gemând în paie.
Legionarul fredona în surdină „Vino, dulce moarte, vino...".
— Ești cam prost crescut, Micuțule.
Uriașul izbucni în râs.
— Asta mi place. Mai povestește de târfa ta din Casablanca. Ce bordel e și Casablanca asta?
Legionarul își drese glasul.
— Casa nu i un bordel, e un oraș de pe coasta Africii, unde legionarii de mâna a doua învață să și bea sudoarea, să halească nisip și unde, noaptea, te poți căptuși cu un șancru. La Casa până și idioții care și au închipuit că Legiunea înseamnă o viață de aventuri află că nu s decât niște porci, fii de porci ca tine și ca mine, la fel ca în toate armatele din lumea întreagă.
— Ticăloșilor! zbieră Feldwebel ul nazist. Vai vouă atunci când mareșalul von Manstein va trece de Lodz și se va îndrepta spre Moscova!
— Ca prizonier, în drum către Siberia? spuse cineva în bătaie de joc.
— Gura! răcni Micuțul. Mai spune ceva despre Africa.
— Dumnezeule, cât poți fi de prost crescut! Era o fată pe cinste, continuă Legionarul. Allah mi e martor că o iubeam. Se aplecă și șopti:
— Ciudat că dragostea poate să doară atât de tare.
— Îți intrase în suflet? întrebă Micuțul, care își scărpina fundul cu baioneta. Am păduchi în fund, zise în chip de scuză.
— Păduchii au generali isteți, afirmă un ciung, al cărui unic braț era ros de gangrenă. Găsesc întotdeauna locul cel mai potrivit pentru a ataca.
Își mirosi brațul.
— Gangrena însă nu le place, îi face să verse.
— Când voi ieși din spital voi cafti un intendent, mărturisi Micuțul, cu ochii pierduți pe pereții vagonului.
— Ce ai cu intendenții?
— Vite împuțite! N ai observat niciodată că suntem uzi sub impermeabilele noastre? Pricepi cum vine chestia? Intendentul câștigă câte trei mărci la fiecare impermeabil, iar noi renunțăm la unul sau două pentru a găsi ceva mai bun, îți dai seama cu cât se alege?
— Bună afacere, observă Legionarul. Allah! De aș putea deveni intendent.
— Și puicuta ta? gemu Micuțul, uitând de intendent.
Legionarul răspunse ca și cum și ar fi vorbit sieși:
— Doar Allah știe cât o iubeam. De două ori am încercat să mă omor după ce mi a dat papucii.
Acoperind zgomotul trenului până la noi, răzbi un altul. Brusc s a făcut tăcere. Ciuleam urechile asemeni unor animale hăituite.
— Jabos , murmură cineva.
Am început să dârdâim, nu de frig, ci pentru că moartea pătrunsese în vagon. Un avion. Se roti și reveni, zumzetul crescu. Cu motorul urlând zbura în lungul trenului. Steaua roșie țintea neîndurător crucile roșii ce punctau acoperișurile convoiului. Aparatul luă înălțime, apoi coborî în picaj.
— Vino, diavol roșu! urlă Micuțul. Câinele iadului, vino, să se termine o dată!
Ca și cum pilotul l ar fi auzit, gloanțele răpăiră în pereți ieșind pe cealaltă parte. Se auziră țipete, apoi horcăituri. Legionarul fredona „Vino, dulce moarte, vino...". Cineva hohotea, altul gemea ținându se de burtă. Locomotiva șuieră. Intram într o pădure.
Fără îndoială că avionul se mistuise undeva, în cerul acestei dimineți senine și geroase. Roțile răsunau pe șine, frigul cumplit pătrundea prin găurile lăsate de proiectile.
— Alfred!
De mult nu mai pronunțasem prenumele micului legionar. Nici nu știu bine dacă o făcusem vreodată.
— Alfred... poate spun prostii. Nu ți ai dorit niciodată o casă a ta? Cu mobile și așa mai departe?
— Nu, Sven, a trecut vremea aceea, spuse rânjind.
Cât de mult îmi plăcea chipul său smead.
— Am peste treizeci de ani.La 16 am intrat în Legiune, adăugându mi doi. Sunt de prea multa vreme un porc. Gunoiul este elementul meu. Camera împuțită de la Sidj bel Abbes va rămâne ultima.
— Și asta nu te necăjește?
— Nimic nu trebuie să te necăjească. Viața e frumoasă, vremea e frumoasă.
— E atât de frig, Alfred.
— Și frigul e bun. Orice vreme e bună, atâta timp cât ești în viață. Până și o pușcărie e bună, atunci când încă mai trăiești și nu te gândești la ce ar fi putut fi dacă... Acest „dacă" îi supără pe oameni.
— Nu ți e frică de o rană la gât? întrebă cel cu gangrena. Poate va trebui să porți un colier de fier.
— Ei și! Când toate se vor sfârși, îmi voi găsi o slujbă într un depozit al Legiunii. În fiecare seară o sticlă, apoi și bursa neagră cu materialele. Și nu mă gândesc la ziua de mâine; la moscheie de două ori pe zi. De rest, puțin îmi pasă.
— Eu, spuse stegarul, după ce va fi dat jos Hitler, mă voi duce la Veneția. Am locuit acolo timp de doisprezece ani, împreună cu babacul. Frumos oraș. Cine cunoaște Veneția?
— Eu, rosti un glas stins într un colț.
Era aviatorul pe moarte. Am încremenit. Uleiul încins îi arsese obrazul, ochii nu mai erau decât două pete roșii într o masă cenușie, cu reflexe vineții.
Infanteristului îi curgeau balele; fără să privească spre muribund, întrebă:
— Ai fost deci la Veneția?
O tăcere lungă, pe care nimeni nu cuteză s o întrerupă. Se întâmpla rar ca un om pe moarte să vorbească despre un oraș.
— Canalul cel mare e mai frumos în lumina serii. Gondolele seamănă cu diamantele lăsând în urma lor jerbe de perle... Este cel mai frumos oraș din lume, în care mi ar fi plăcut să mor, spuse cel aproape mort, știind bine că va muri într un vagon de vite, undeva pe lângă Brest Litovsk.
— Un soldat bătrân este întotdeauna mulțumit, visă mai departe Legionarul, pentru că trăiește și știe ce înseamnă asta. Numai că nu sunt prea mulți soldați bătrâni. Cea cu coasa nici nu i știe.
Trenul frână scrâșnind. Înaintă în scuturături scurte, apoi frână din nou. Se opri cu un urlet prelung și locomotiva se îndepărtă să se alimenteze cu toate câte trebuiau unei locomotive.
Ne aflam într o gară. Zgomot de cizme, strigăte, comenzi. Se auziră râsete, mai ales un râs autoritar, de gradat, un amărât de trupete nu putea râde în felul ăsta.
— Unde suntem? întrebă pionierul.
— În Rusia, idiotule.
Cineva deschise ușa vagonului și apăru fața nătângă a unui subofițer sanitar.
— Heil, camarazi! necheză el.
— Apă! se auzi un geamăt ce ieșea dintre paiele soioase.
— Puțină răbdare, veți primi apă și supă. Aveți grav răniți aici?
— Te ții de bancuri! Suntem proaspeți ca țiparii, hohoti stegarul. Tocmai ne întoarcem de la un meci de fotbal.
Subofițerul dispăru în grabă. Trecu o vreme, apoi se iviră câțiva prizonieri de război, păziți de un ostaș teritorial, care duceau o găleată cu supă călduță. O turnară în gamelele noastre dezgustătoare. Am mâncat o și ni se făcu și mai foame. Ostașul ne făgădui să ne mai aducă, dar nu făcu nimic, în schimb sosiră alți prizonieri să dea jos cadavrele. Paisprezece cadavre, din care nouă în urma atacului aerian. Au vrut să l ia și pe aviator, dar acesta izbuti să i convingă că încă mai trăia.
Ceva mai târziu sosi un medic tânăr, însoțit de câțiva subofițeri sanitari. Aruncă ici și colo o privire și de fiecare dată spuse același lucru: „Trece, nu i nimic grav." Când ajunse lângă Micuțul, izbucni furtuna.
— Lepădătură de târfă! Mi au smuls jumătate de cur, însă nu i nimic grav, ai? Culcă te aici, fachirule, să ți smulg pe al tău și să mi spui dacă i de râs!
Îl apucă de gleznă pe medic, care se lungi în paiele puturoase.
— Bravo! se bucură gangrenosul și începu să l lovească pe medic peste față cu brațul său putred, din pansamentul căruia se scurgea sânge și puroi.
Medicul fu tras afară de doi subofițeri în ultima clipă, plin de puroi și cumplit la vedere.
— Nu i nimic grav! zbiera Micuțul. Nătărăule!
— Asta te va costa scump! amenință medicul furios.
— Du te dracului!
Cei trei au sărit jos și au tras ușa glisantă. Trenul a pornit mai departe a doua zi dimineața, dar au uitat să ne mai aducă micul dejun.
Aviatorul încă mai trăia, un altul murise în timpul nopții și doi dintre noi se luară la bătaie pentru cizmele sale. Cizme frumoase și moi, care meritau să te bați pentru ele, fiind făcute cu siguranță înainte de război, căptușite cu piele de culoare deschisă. Le dobândi un Feldwebel artilerist. Pumnul său pocni bărbia subofițerului de vânători, făcându l să uite câtvatimp de cizme.
— Ce cizme grozave! exclamă Feldwebel ul, strălucind de bucurie.
Scuipă pe ele și le lustrui cu mâneca.
— Mai bine ai da mortului pe ale tale, îl preveni cineva, altfel s ar putea să le pierzi pe cele noi foarte curind.
— Să îndrăznească cineva! strigă Feldwebel ul, ca un câine care își apără osul.
— Jefuirea și despuierea cadavrelor, asta înseamnă Consiliul de război, să știi!
Subofițerul trase o înjurătură, dar își scoase cizmele, cu care încălță mortul. După o oră, nici cadavrul nu și ar mai fi recunoscut propriul echipament, până la cel mai neînsemnat articol.
Subofițerul Huhn, cel cu burta deschisă, cerea întruna apă. Legionarul îi aruncă o bucată de gheață s o sugă. Mie au început să mi ardă picioarele și întreg trupul îmi era străbătut de împunsături, oasele mele păreau cuprinse de flăcări. Știam despre ce e vorba: la început sunt dureri, care apoi se liniștesc. Urmează flăcările, până ce picioarele devin insensibile. Aceasta e gangrena și picioarele mor, atunci durerile urcă și mai sus. La spital se taie capătul cuprins de gangrenă. Mă înfior... Amputarea... Numai asta nu! I am șoptit groaza mea. Legionarului, care mă privi:
— Pentru tine asta ar însemna sfârșitul războiului. Mai bine îți pierzi un picior decât capul...
Da, războiul ar lua sfârșit. Am încercat să mă consolez în timp ce panica mă gâtuia. Picioarele, firește... Cu mâinile ar fi mai rău. Spaima mă făcea să mă cutremur. Nu, nu, fără cârje! Nu vreau să fiu invalid...
— Ce te a apucat? mă întrebă Legionarul uluit.
Strigasem „invalid!" fără să mi dau seama. Am adormit din nou. M au trezit durerile, însă eram mulțumit; picioarele mă dureau, prin urmare încă mai trăiau. Mai aveam picioare bune. Au urmat încă două opriri. De fiecare dată l am auzit spunând:
— Nu i grav.
— Pe barba Profetului, ce e grav atunci? Legionarul îl arătă pe aviator, care tocmai murise. Dar el, nici el nu i grav?
Nu a răspuns nimeni. Ciudatul tren sanitar auxiliar își urma drumul spre vest. După douăsprezece zile de călătorie, la Craiova, 62% dintre răniți au fost descărcați sub formă de cadavre.




— Șleahtă de smiorcăiti, bombăni preotul. Îi cereți lui Dumnezeu să vă ajute, ce are însă Dumnezeu de a face cu niște tâlhari ca voi?
Chemă infirmierele să ia doi morți.
În după amiaza aceea, preotul căzu pe scări și își rupse brațul în trei locuri.
— Geme cât voi toți la un loc! ne spuse infirmiera râzând.
Infirmiera aceasta avea nevoie de două împerecheri pe zi pentru a și păstra buna dispoziție.
— Ce oameni ciudați! murmură micuțul Legionar.
Se întoarse cu fața spre noi și ne povesti despre un sihastru care se retrăsese în deșertul Riful ui.


MAGAZIA MORÞII

În fostul seminar din Cracovia, care purta acum numele de „Spitalul auxiliar nr.3", medicii operau în tăcere. Biroul starețului servea drept sală de operație. Nicicând bunul părinte nu și ar fi putut închipui că aici vor muri atâția oameni.
Eram întins pe o targă, tare ca tabla ondulată, și așteptam să fie operat un rănit la cap. Omul muri. Veni apoi rândul unui vânător, rănit la burta. Muri și el. După el au mai murit încă trei, după aceea doi au fost scoși afară încă în viață. Îmi venise rândul.
— Păstrați mi picioarele! au fost ultimele cuvinte pe care le am rostit înainte de anestezie.
Chirurgul tăcea.
M am trezit într o cameră și mai aveam picioare. Primele ore au fost destul de plăcute, apoi au început însă suferințele. Dureri atroce, suferințe cumplite atât pentru mine cât și pentru ceilalți. În odaia ce puțea a iod și fenol se înălțau neîntrerupt gemete, în timp ce întunericul protector se lăsa încet asupra paturilor.
O infirmieră se plecă deasupa mea, îmi luă pulsul și își văzu de drum mai departe. Febra creștea, chinurile morții se târau în jurul nostru, mă încolăceau ca șerpii. Într un colț al încăperii pândea Femeia cu coasa. Femeia cenușie, învăluită în negru, avea mult de lucru.
— Faină pradă, mortăciune, nu i așa? Pradă faină... Dar nu cred că mi e frică...
Tremuram de frică.
— Pleacă de aici, putoare a fenolului! Așteaptă tu puțin, să vină rușii, îți vor arăta ei ție, mic burgheză nemțoaică!
Femeia cu coasa râse răgușit, tremurând de nerăbdare. Era la capătul răbdării. Legionarul fredona într una „Vino, dulce moarte, vino...".
Mi am acoperit urechile cu palmele să nu mai aud cântecul ăsta blestemat, dar mii de glasuri intonau în cor: „Vino, dulce moarte, vino...". Femeia cenușie ridică încântată privirile și încercă tăișul coasei, o coasă strălucitoare. La fel de tăioasă ca ghilotina de la Plotzensee sau de la Lengries. Cu toate că Ursulei capul i a fost tăiat cu o bardă, la Kolima ...
— Ce tot îndrugi, nătărăule? Doar știi bine că iubita ta era la Berlin și se culca cu SS iștii, să mai treacă timpul... Minunată fată! Nu te mai smiorcăi, cretinule... Era o vreme când mai erai un soldat adevărat și acum tremuri de spaimă înaintea Femeii cu coasa! Bate călcâiele, stai drepți, și ia ți rămas bun. Cum vei trece pragul, toți te vor uita. Vino, vulturule, vino și ia mă! Crezi... că mi e teamă de tine?
Femeia cenușie se ridică. Învăluită în mantia ei neagră, se apropie de patul meu... Încet... Am scos un răcnet. Infirmiera a venit în fugă să mi șteargă fruntea. Doamne, ce mângâiere răcoroasă... Ploua. Picăturile monotone îmi potoleau nervii. Femeia cu coasa dispăruse, luând cu ea pe doi dintre noi.
După o săptămână am fost mutat în alt salon, unde i am întâlnit pe Micuțul și pe Legionar. Micuțul se alesese cu șapte zile de carceră, la ieșire, pentru că strigase „Ura! Au venit târfele! Repede în scutece, camarazi!" la apariția infirmierei șefe, care era însoțită de ajutoarele ei. A urmat un scandal monstru și bineînțeles sancțiuni din partea medicului șef. Nefericitul nostru prieten nu mai pricepea nimic. Încă nu înțelesese diferența între un spital și un bordel.
— Ciudate lucruri mai vezi pe aici! făcu Legionarul în bătaie de joc. Unele dintre infirmiere sunt rele de muscă. Am prins toate ponturile de la Hansen, care i aici de 17 luni. Uite, de pildă, sora Lise, a încercat un regiment întreg nădăjduind să facă un băiat. Degeaba. Dar continuă. Zice că i o datorie patriotică!


Într o zi cu vreme frumoasă am fost instalați, înfofoliți în pături, pe o terasă de unde puteam vedea Elba sclipind și șlepurile trase împotriva curentului. În fața acestei priveliști, orele se scurgeau molcom, în zgomotul ritmic al ciocanelor de nituit din uzina de la Stulpen.
Picioarele mele înțepenite trebuiau reeducate. Ultima schijă de obuz, pe care o luasem pe când mă cățăram pe faleză, atinsese coloana vertebrală. O infirmieră mă învăța să merg. Am suferit cumplit, însă, încetul cu încetul, răbdarea acestei femei urâte și devotate a făcut minuni. Numele ei? L am uitat. Numele prietenilor îl uiți, pe al dușmanilor niciodată.
Micuțul își preveni tovarășii săi de salon:
— E mai bine să știți dinainte. Dacă dă dracu să mă lăsați fără bere, vă puteți număra morții!


DICTATURA MICUÞULUI

Rusia, sau mai exact ceea ce cunoșteam noi din Rusia, adică frontul de est, părea departe. Numele acesta rămăsese pentru noi simbolul iadului, însă un iad ale cărui grozăvii depășeau în sadism tot ce născociseră religiile pentru a i înspăimânta pe păcătoși. Într adevăr, eram departe, însă eram răniți, bolnavi, desfrânați, îmbătați de viață și de dorința de a uita. Ne băteam joc de toate, deoarece mâine vom muri.
Hamburg. Un spital bun, câțiva medici buni, alții mai puțin buni, infirmiere de toate felurile. Pretutindeni pe unde fusesem ne au măcelărit, dar acum se terminase. Eram pe picioare, aveam dreptul să ieșim, bordeluri, încăierări și toate câte ne lipsiseră. Ne împerecheam cu orice femeie întâlneam, excepție făcând desigur Legionarul, care nu mai era în stare, de când fusese mutilat de SS istul din lagărul de la Fagen. Alfred Kalb se distra însă altfel: bea. Când spuneam „nomadul se ține bine" însemna că era într atât de beat încât alții în locul lui ar fi fost morți.
Foarte curând, în trei cârciumi din oraș, ni s a dat în mod politicos a înțelege că prezența noastră era nedorită. Politețe care îi displăcu Micuțului și costă pe autori două comoții cerebrale, un nas rupt și câteva fracturi de mică importanță. După care namila se prăbuși în propria i vărsătură, în spatele statuii lui Bismark, de unde fu ridicat de patru haidamaci din Poliția militară. Medicul șef hotărî că i ar trebui puțin repaus. Zece zile în camera de izolare, zece zile care l au doborât. În fiecare zi spălături stomacale, în fiecare zi clismă, la fiecare două zile test amibian, plus două injecții împotriva „boții portului", cu urmarea că sărmanul Micuțul blestema toate femeile, din lume.
Dr. Hahler nu punea niciodată pe cineva în carceră. Nu, camera de izolare era suficientă; făcea de zece ori mai mult decât orice măsură disciplinară.
Ne aflam toți la spital din cauza febrei, febra mlaștinii, malarie, tifoidă, spaniolă sau mai știu eu care. Muream de febră ca muștele.
— E o chestiune de inimă, spunea dr, Hahler, care își împodobea întotdeauna frazele cu „well" sau „OK", așa cum Legionarul spunea „bon". Unul trăise multă vreme printre englezi, celălalt printre francezi. Maniile astea străine îi enervau pe unii, altora însă le inspira încredere. Nici medicul și nici nomadul nu erau de ai noștri.
Dr. Hahler nu purta nici una din numeroasele sale distincții, și ele toate străine, acordate de dușmanii celui de al III lea Reich. Decorații glorioase și umane, rău văzute în domnia brutelor. După 20 iulie, 1944 au încercat să l spânzure pe dr. Hahler, norocul însă l a ajutat și lucrează și acum în acest spital de febrili, în care atâta lume îi datorează viața.
În spital găsești de toate, de la cele mai bune la cele mai rele: studenți la medicină naziști, incapabili, formați în grabă, și medici lipsiți de inimă, care nu cunosc decât un singur lucru, regulamentul.
— Să trecem în biroul meu, spunea dr. Hahler, de fiecare dată când se petrecea vreo dandana.
După o jumătate de oră îl vedeai pe împricinat ieșind roșu la față și rușinat.
— Secături! rezumă Hahler.
Era un conducător pedant, înțelegător, invizibil și omniprezent. Toată lumea știa aceasta, începând cu ticălosul doctor Frankendorf, medic de stat major, până la soldatul Georg Freytag din salonul nostru.
Georg avea o boală ciudată care nu putea fi identificată. I se luau mereu probe de sânge, dar fără nici un rezultat. Când părea că totul merge spre bine, febra începea din nou să urce.
Controlau, căutau, bănuind că simulează, însă febra era autentică. Se făceau razii fulger, la ordinul banditului de Frankendorf, pentru a descoperi zahărul cu benzină, ori alt mijloc de provocat temperatura. Frankendorf conducea personal operațiile, măgulea, amenința, dar era nevoit să se retragă învins. Georg avea febră.
Micuțul și a pierdut o după amiază întreagă făgăduindu i munți de minunății ca preț al secretului, dar Georg clătina din cap:
— Febra mea e adevărată, poți să mă crezi, camarade.
Un tip ciudat, nu bea, nu jucă, nu l preocupau fetele. Se plimba întotdeauna singur. Era băiat frumos, un băiat bun pe care toată lumea îl adora, mai puțin Frankendorf, care începuse a l uri pe ostașul acesta de 24 de ani.
Ocupam camera 72, cu vedere spre Reepersbahn și Palatul Justiției, de la capătul bulevardului. Legionarul scoase la iveală de sub saltea o sticlă de bere. De fapt era o sticlă mare de Kümmel , care trecu din mână în mână. Heinz Bauer se și îmbătase.
— Ați văzut fetele care au fost răcite? Afurisit de nostime! spuse Stein, aducând vorba de o serie de crime comise recent. Povesti că fetele fuseseră violate, apoi de fiecare dată sugrumate cu un ciorap ori altă piesă din lenjeria lor intimă, după care tăiate cu cuțitul pe burtă. Fără îndoială, opera unui sadic. Poliția era la capătul răbdării.
— Poate că i Frankendorf, emise Micuțul. Ce baftă am avea dacă l am putea turna!
— Toate astea vor sfârși rău, strigă sudetul Mouritz, un voluntar pe care nu l puteam suferi. Voi care vă pierdeți vremea cu târfele! Vă bălăciți în noroi! Mi e scârbă de voi toți!
Tipul era cam puritan.
— Tu vorbești? făcu Micuțul amenințător. Ești un Iuda vândut lui Adolf!
Mesteca un boț de slănină, din care zvârli o bucată în mutra cehului care păli și se îndreptă spre el.
Cu un răcnet de groază, Mouritz se strecură sub pat, pe care Micuțul se tolăni așa încălțat cum era, trăgând de slănina pe care nu izbutea s o rupă cu dinții. În clipa aceea, o infirmieră întredeschise ușa, nu văzu altceva decât pe uriașul încălțat pe pat și alergă cu ochii ieșindu i din cap s o cheme pe sora șefă. Aceasta veni în trap. Priveliștea namilei care se lăfăia cu slănina într o mână și cu sticla în cealaltă îi tăie răsuflarea.
— Ai înebunit?
Micuțul scoase sticla de la gură și scuipă pe deasupra patului drept în scuipătoarea de lângă ușă. Infirmiera se feri la timp. Trase cu putere aer în piept adulmecând.
— Ce vrei, sperietoare bătrână?
Ne țineam respirația. Era beat și în stare de orice. De curând se încăierase cu o fată, într o cameră de la etajul 3. Fata avusese pretenția să facă baie înainte de a se culca cu ea. În chip de protest, aruncase cada pe fereastră și zgomotul i a făcut pe toți să se repeadă în pivniță crezând că e bombardament.
Ochii infirmierei șefe, poreclită „Bilă de seu" dispăruseră de pe fața ei ca o lună plină.
— Îndrăznești? șuieră ea, și se aplecă asupra uriașului, culcat foarte liniștit pe pat.
— Ridică te, porcule! dacă nu vrei să faci cunoștință cu mine.
— Păstrează ți muniția, graso. Te știu eu. Te cheamă „Bilă de seu", dar eu îți zic „Grămadă de slănină". Haide, întinde o!
Chipul femeii se înroși.
— Sus, vită!
Îl înșfăcă pe Micuțul, îl ridică, spre uluirea noastră, și l aruncă pe podea, unde ateriză zgomotos. Total vrăjit, se așeză și o privi fără o vorbă. Bilă de seu întinse cearceaful, aruncă slănina și rachiul în cutia cu gunoi și ieși fără a mai spune ceva.
— Sfântă Născătoare, articulă bruta, ce m aș bate cu ea! Ce cafteală ar ieși, vă puteți închipui, băieți?
— Te ar strivi ca pe un pui de găină, fu de părere Bauer.
— Ce aș mai viola o pe sperietoarea asta, ah! Ce i aș face!
Ușa se deschise și Bilă de seu obtură deschizătura.
— Ai zbierat destul, bestie. Mai sunt și bolnavi. Dacă nu te potolești, ai de a face cu mine.
Trânti ușa fără să se sinchisească de bolnavi.
— Ce femeie! spuse Micuțul vesel.
Se duse să pescuiască sticla din coșul de gunoi și o goli dintr o sorbitură.
— Într o bună zi îți vei frânge gâtul, de prost crescut ce ești, îi spuse cu blândețe Legionarul, de pe patul său de la perete. Era cel mai bun pat din sajon și îl ocupase din prima clipă când sosise. Patul era al cehului Mouritz, care protestase timid. Legionarul îl privise de sus, fără a i răspunde. Cum Mouritz se încăpățâna, Kalb dădu ziarul de o parte și se ridică încet.
— Rahat, camarade!
— Ce ai zis? făcu Mouritz., părind că nu e înțeles.
Simțeam că urmează caftul. Micuțul veni mai aproape, ca un urs ce simte mierea, Mouritz nu văzu furtuna apropiindu se, dar se simți apucat de gheare de oțel și azvârlit pe cel mai rău pat, cel de lângă ușă. Cel care îl ocupa era veșnic trezit de ceilalți, care aprindeau ori stingeau lumina.
— Ești doar un porc, spuse încetișor uriașul, și ai cerut patul ăsta, nu i așa?
— Da, capitulă Mouritz.
Micuțul ridică o sprinceană.
— Domnule reangajat clasa I, se grăbi să adauge cehul.
— Bun, spuse celălalt, mulțumit.
Îl sili pe Mouritz să cânte un psalm de 9 versete despre mântuirea lumii, după care îi porunci să meargă la culcare. În schimb el se porni să zbiere un cântec care l ar fi putut duce la ștreang, pentru înaltă trădare, apoi aruncă sticla pe fereastra deschisă; de jos se auziră proteste vehemente. Era din ce în ce mai beat. În cele din urmă, un pumn bine țintit îl ameți și în salon se lăsă liniștea.




Tanti Dora nu se gândea decât la bani. Trăia în spatele tejghelei, chiar sub peștele spadă împăiat și sorbea cât e ziua de lungă aquavit cu angustura, nelăsând nimic să i scape din cele ce se petreceau în local.
Micul Legionar ședea în fața ei și bea pernod.
— O născocire a diavolului, spunea el, dar nu ți dai seama decât la al optulea pahar.
Râse și îl dădu fetei pe al nouălea. Aceasta se dezbrăcă într una din nișele înguste. Avea lenjeria neagră ca noaptea și transparentă. Doar chiloții erau roșii, de un roșu corai. Dar numai Stein și Ewald i au văzut.


TANTI DORA

Ne petreceam timpul la „Vindstyrke II , o bombă din spatele gării. Tanti Dora, patroana acestei cârciumi de lux, era o femeie dură și urâtă pentru care nu conta nimic altceva decât banii. Noi, craii morții, nu puteam decât să i dăm dreptate: „Cu bani îți poți cumpăra viața veșnică lângă Allah, în văile albastre", spunea Legionarul, aplecându și fruntea către sud est.
— Cu bani poți veni la Tanti Dora, am spus eu, trimițându i bezele din vârful degetelor.
Eram plini de bani, iar bursa neagră din Hamburg era cel mai bun vad din lume. Puteai cumpăra aici tot ce ți doreai, până și un cadavru.
La Tanti Dora lumina era roșie, difuză și se dansa, cu toate că era interzis și poliția își făcea apariția destul de des. Dar gazda noastră era un diavol cu fustă, iar ginitorii nu observau niciodată nimic. Pe fișa stabilimentului era scris: „Local special, neinteresant politic", însă nu era loc unde să se petreacă mai multe lucruri interzise ca la „Vindstyrke II".
Veneau aici dame în căutare de experiențe prohibite, care șovăiau, emoționate, să treacă pragul, ori oameni care se îmbătau înainte ca o mână misterioasă să le taie beregata. Cadavrul era găsit apoi în Elba, iar vama îl depunea în antrepozitul de lângă Langenbrücke.
O fată cu rochia până la genunchi îl întrebă pe Legionar dacă dansează. Nu i acordă nici măcar o privire.
— Dansăm, micule? insistă fata, privind cu interes mutra brutală, străbătută de o cicatrice lungă, de un roșu aprins.
— Du te dracului, stricato! mârâi Legionarul.
Fata începu să țipe furioasă. Un bărbat tânăr înaintă pe la spate spre scaunul Legionarului și își îndreptă mâinile către gâtul lui, dar în aceeași clipă o lovitură între picioare și alta în mărul lui Adam îl culcară la pământ. Legionarul se așeză la loc și mai ceru o votcă. Tanti Dora făcu semn portarului, un belgian solid, care ridică trupul neînsuflețit și l aruncă în spatele unei uși, de unde alții îl transportară într un loc depărtat. Fata s a ales cu o scărmăneala bună, într o cămăruță de lângă bucătărie. Nu strigă, fiind pe jumătate sufocată sub o pernă murdară ce înăbușise multe alte țipete. Un fost proxenet și a asumat sarcina s o pedepsească cu un bici scurt căzăcesc, primit cândva de la un SS ist. Acesta avea două: unul cumpărat de la Ewald, călăul de la Tanti Dora, celălalt de la un agent de poliție judiciară, care îl socotise numai bun pentru a stoarce mărturisiri cu el.
Într adevăr, biciul acesta contribuise la avansarea sa, deoarece într o dictatură trebuie să dai randament. SS istul căzu prizonier lângă Shitomir și a fost spânzurat deasupra focului. Nu a mărturisit mare lucru, căci oamenii de la GPU întinseseră puțin prea tare plopul. Nu i au trebuit decât două minute să moară.
Ewald o biciui pe fată de două ori, după care se culcă cu ea, așa cum obișnuia. În ziua următoare, fata fu văzută din nou la Tanti Dora primind ca de obicei 35% din încasări, nu i mai ceru niciodată Legionarului să danseze eu ea.
Într o seară, două dame bine au luat loc lângă Legionar. Nu erau târfe, una dintre ele își aruncă privirea asupra camaradului nostru și se instală picior peste picior ridicându și fusta. Se vedea colțul unui jupon alb, scrobit, și lenjeria parfumată. Legionarul își aprinse o nouă țigară de la veșnicul chiștoc pe care îl ținea între buze și se uită chioriș la șampania lor.
— Châteauneuf? E cu adevărat cea mai bună?
Damele se făcură că nu au auzit. Legionarul chicoti aplecându se spre brunetă, pe care prietena ei o numea Gisele.
— Vreți să ne jucăm împreună pe o sută de mărci?
Dama nu răspunse, dar roși și Legionarul izbucni în râs. Tanti Dora, care urmărea manejul printr o oglindă, se porni și ea să râdă.
— Dacă am urca împreună, ți aș da două sute de mărci și o pereche de chiloți noi, șopti prietenul nostru.
Tanti Dora se înecă cu biterul ei, un amestec de rachiu danez cu angustura. Asta cică ar curăța sufletul de păcate, spunea ea, dar un preot îi zisese că sufletul ei era cam greu de curățat.
— Ar trebui să ți fie rușine!
Lisa îl respingea pe Legionar. Își golise paharul dintr o singură sorbitură, în timp ce prietena ei abia se atinsese de al său.
Legionarul râse pe sub mustață și făcu semn chelneriței care o ajuta pe Tanti Dora la bar, arătându i paharul gol. În paharul Lisei au fost turnate imediat câteva picături dintr o sticlă al cărei conținut era secretul patroanei. Rezultatul era întotdeauna mulțumitor. Tanti Dora murmură în timp ce umplea paharul Legionarului:
— Ești un porc, dar să fie într un ceas bun; porcărioarele sunt rentabile, băiete.
Legionarul râse din nou.
— Doamnă, patru sute de mărci și lenjerie nouă de la Paris? îi propuse scoțând rotocoale de fum.
Trude suflă pe un pahar foarte curat și începu să l șteargă cu îndârjire. Știa la fel de bine ca noi că Legionarul nu putea avea legături cu o femeie. Tanti Dora scoase o țigară lungă.
— Dă mi un foc, bastard african.
Legionarul se execută și se trase de nas.
— După tine, cam cât ar trebui să dau doamnei pentru o raită prin pat?
Se întoarse spre Lisa:
— Ai picioare frumoase, doamnă, ai picioare foarte frumoase. Mi ar plăcea să te dezbrac. Șase sute de mărci pentru a te dezbrăca, înainte însă ai vrea să dansezi cu mine, doamnă?
— Nu! Lasă mă în pace, nu sunt ceea ce crezi.
Ridică dintr o sprânceană.
— Adevărat? Mare păcat. Zâmbi politicos. Dar nu ne puteți părăsi în felul acesta, doamnă.
Gisele nu bea, în schimb fumă și îi era cald. Luă loc lângă mine și o întrebai într o doară dacă vrea să se culce cu mine. Eram și eu beat, îmi dam seama că sunt bădăran, dar puțin îmi păsa. Gisele clătină din cap în timp ce își balansa piciorul încălțat cu pantof de seară, din mătase roz. „Trebuie că e bogată", mi am zis.
— Culcă te cu mine.
Se prefăcu că nu aude și, profitând de o nouă încăierare a Micuțului, dispăru, uitându și însă poșeta. În ea era o carte de identitate împreună cu adresa ei și bani, din care Legionarul luă o sută de mărci.
— Ãsta i prețul experienței, spuse el și comandă cel de al optsprezecelea pahar. Va veni singură după acte, nu trebuie să i le duci, urmă el, ca și cum mi ar fi ghicit gândurile.
Lisa avea un nume cu von și locuia nu departe de Elba, era fără îndoială o femeie bogată.
— Trebuie că i plină de biștari, făcu Ewald, lingându se pe bot.
— Dacă te atingi de ea..., începu în șoaptă Legionarul, în timp ce se juca cu șișul.
Ewald se scutură ca de un fior și râse galben, ochii săi oribili de pește i se roteau în cap. L am văzut pe Micuțul cum se ridică și aruncă cuțitul, care se înfipse între degetele lui Ewald, fără să l rănească.
— Ce ești tu?
— Un câine puturos, bâlbâi Ewald, privind ca hipnotizat cuțitul.
Acesta aparținuse unui om din îndepărtata Siberie, un om pe care îl omorisem cu lovituri de cizmă, lângă Cerkasy, pentru că scosese un ochi locotenentului de vânători din regimentul 104. Micuțul luase cuțitul din cizma tipului și se folosea de el cu măiestrie. Într o zi, pe frontul de răsărit, am plecat în recunoaștere peste un pod ce părea vechi, nefiind nimeni care să l întrețină, era un pod din fier și din lemn. Am trecut podul în grabă, cizmele noastre răsunau pe metal, printre traverse, râul rânjea răutăcios, deoarece, știa ceea ce noi nici nu bănuiam, bucuria pe care ne o pregătea Ivan.
Mergeam pălăvrăgind ca de obicei, iar Micuțul venea din urmă. Era foarte prost dispus căci de trei zile nu mai fusesem aprovizionați și mai ales pentru că Bătrânul îi interzisese să violeze una dintre femeile în uniformă, ce căzuseră prizoniere noaptea trecută.
— Te omor ca pe un câine dacă te atingi de ea, mârâise amenințător Bătrânul.
Prin urmare, Micuțul rămăsese în urmă, îmbufnat și frământat de gânduri ucigașe. Patrula se mistuise în ceața din care mai răzbătea doar zvonul glasurilor. Brusc, se opri. Ieșind din pâcla groasă, o umbră tăcută încălecase parapetul și aluneca după noi cu pași de pisică. Într o clipă, Micuțul deveni un altul, cizmele sale încetară să scârțâie și gorila, preschimbată în panteră neagră, dispăru în spatele omului, prin aburii cenușii.
Un țipăt răgușit. Patrula amuți deodată, tresărind ca un singur om. Se auziră gemete, apoi pași grei răsunând pe fier. Luasem automatele în mână. Bătrânul clipea, des, Porta pregătea o grenadă, iar Stege tremura, ca de fiecare dată când se întâmpla ceva.
Din neguri apăru Micuțul, trăgând de picior o formă lipsită de viață. O aruncă în fața noastră rânjind.
— L ați văzut pe ăsta?
Gâtul siberianului era deschis, roșu precum urechile unui pește mare, iar sângele se scurgea pe pod.
Micuțul își șterse sângele întunecat de pe obraz.
— Porcul m a murdărit tot când l am ucis.
Bătrânul trase adânc aer în piept.
— Unde ai dat de el?
— Ieșea din râu, în spatele vostru, dar l am crestat puțin pe stalinistul ăsta.
— Ne ai salvat, zise Bătrânul, și ne arătă încărcătura de explozibil de sub haina mortului.
— Vânător sinucigaș, bâlbâi Stege cutremurându se.
Porta șuieră lung.
— Micuțule, mai spuse Bătrânul, ne ai salvat viața.Individul ăsta ne ar fi transformat în rachete.
Uriașul se foi jenat, nefiind obișnuit să fie lăudat.
— Ești iute de cuțit, zise Legionarul cu mândrie, fiindcă îi fusese profesor Micuțului.
Namila se umflă în pene de plăcere, privi spre Bătrânul implorându l:
— Atunci pot s o iau pe aia cu fundul mare?
Bătrânul făcu nu din cap, își aruncă automatul pe umăr și porni din nou la drum. Îl urmam în tăcere. Micuțul țipa și glasul său puternic trebuie că se auzea până la ruși, pe partea cealaltă a riului. Bătrânul se opri și puse arma sub nasul uriașului:
— Þine te departe de soldățoaică, ori te duci drept în iad și mi ar părea rău. Nu glumesc, Micuțule!
Acesta ținu seama de amenințare, dar se perfecționă și mai mult în mânuirea cuțitului, spre marea mulțumire a Legionarului.
Ewald știa toate acestea și el însuși mânuia cu destulă îndemânare șișul său cu arc, luat cândva unui marinar portughez. Marinarul era beat și din cauza lui Ewald se alesese cu cea de a doua condamnare. O poveste urâtă. Ewald scăpase de lagărul de exterminare a criminalilor profesioniști, nu se știa bine cum, arătându se foarte discret în această privință. Secretarul secției judiciare, Nauer, din postul de poliție din strada Stadthausbrücke 8, îi smulsese o ureche lui Ewald și îi zdrobise degetele de la picioare unul câte unul. Nu pentru asasinarea marinarului, nu, în vremurile acestea lucrul era de mică importanță. Erau uciși atâția marinari! Cât timp cadavrele stau la coadă, de ce să stârnești atâta zarvă pentru mai nimic? Dar Herr Nauer credea că Ewald știa ceva despre activitatea „Capelei roșii" și dorea cu înfocare să treacă la secțiunea anticomunistă a poliției secrete, la inspectorul Kraus, cel mai mare asasin pe care l a răbdat vreodată pământul, însă un politician abil, conform normelor celui de al III lea Reich.
Kraus a fost spânzurat în 1946, într o zi ploioasă, într o celulă de la Fuhlsbüttel. Era într adevăr o zi mohorâtă. Kraus țipa ca un șoarece care se îneacă și semăna realmente cu acești rozători. A trebuit să fie dus pe sus până sub lațul nou, ce mirosea plăcut a nou, pentru cei cărora le place mirosul de funie. Doi tineri îl susțineau pe scăunel în timp ce el țopăia smiorcăindu se, apoi cineva lovi cu piciorul scaunul răsturnându l. Gâlgii puțin, gâtul i se lungi, ochii îi ieșiră în afară în mod ciudat. Unul dintre tineri spuse:
— Damnit! și plecă.
Celălalt mai rămase pentru a face o fotografie, la repezeală, deoarece era interzis.
— A damnet good souvenir! îi spuse el prietenei sale din Hamburg, o fată frumoasă care adora genul acesta de fotografii. Tatăl ei fusese ucis de curând undeva în răsărit, împușcat în ceafă, cu un Nagan, pentru nimic, acum însă când războiul se încheiase Ivan trebuia să mai ucidă câțiva cu Naganul în ceafă. Fata încă nu aflase; în fotografie se vedea limba mare a lui Kraus. Tânărul râse.
— Scoate limba la noi!
Nici el nu știa că „Kriminalrat"* Kraus, din biroul 60 al secției anticomuniste a Gestapo ului, și ar fi vândut mamă, tată și copii pentru a intra în serviciile secrete ale țării tânărulii. Se oferise voluntar și dase informații timp de un an întreg, acum însă scotea limba, așa cum fac toți șerpii.
Ewald, peștele, sadicul și afemeiatul, izbuti să scape din postul de poliție fără a fi făcut cunoștință cu Kraus. Se zvonea că spusese multe, amestecând adevărul cu minciuna.
Tanti Dora trase din trabuc și zise:
— Astea nu mă privesc, dacă însă porcul scapă o vorbă care m ar face să ajung la mâna „Marelui Nauer", ei bine, atunci...
Zâmbi și făcu cu ochiul. Oare din pricina fumului din veșnicul ei trabuc, sau era un semn către cineva care era așezat lângă nișele cele mici? Nimeni nu o putea spune, dar Ewald ieși de a ndaratelea, ca un măscărici huiduit.
Atunci când am apărut noi la Tanti Dora toate acestea erau de domeniul trecutului și în clipa aceasta Ewald era blocat între două scaune înalte din fața barului, tremurând ca un șacal ce era.
Micuțul râdea și se jucă voios cu șișul de la care Ewald nu și putea desprinde privirea. Tanti Dora se scobea în dinți cu o furculiță și se uita când la, unul când la celălalt.
— Fără bătaie, băieți. Dacă aveți de gând să l împușcați pe câinele, ăsta scoateți l naibii afară, dar fără bătăi pe aici.
Ewald încercă să scape, dar o piedică îl făcu să se lungească pe parchet. Când se ridică, un cuțit îi șuieră pe la ureche și se înfipse în ușa camerei în care obișnuia să biciuiască fetele. Se opri brusc și șopti răgușit:
— Doar nu v am făcut nimic!
Stein se prefăcu că îl ajută, dar Ewald, care tremura, fu aruncat în sus printr o priză de judo și căzu greoi la pământ, unde rămase nemișcat. În clipa de încheiere, Micuțul se aplecă asupra trupului chircit și îi arse una cu piciorul, după care am părăsit „Vindstyrke II", foarte mulțumiți de noi.




— Voi, evreii din lagărele lui Himmler, sunteți marfă de preț. Obiecte, și nu altceva, asta sunteți, spuse Brand, camionagiul.
— Nu i adevărat! strigă bătrânul evreu în uniformă vărgată.
Am izbucnit cu toții într un râs lipsit de veselie. Evreul cel bătrân a rămas cu gura deschisă, cu ochii înfundați, plini de durere.
— Nu i adevărat! Lanțurile vor cădea, ca pe vremea lui Moise, care ne a eliberat din robie în Egipt.
Bătrânul râse cu amărăciune:
— Astăzi n ar mai putea s o facă și, chiar dacă ați scăpa de haitele lui Himmler, altundeva veți da peste alți Himmleri. Oriunde veți fi, tot prigoniți veți fi.
Porta îi înmână moșului 200 de mărci.
— Să ai în noua ta viață, când o vei începe să mi trimiți o carte poștală!
Evreul mângâie banii zâmbind și întrebă:
— Unde să ți scriu?
Porta ridică din umeri.
— Cine știe?
Urmă cu glas grav:
— Când vei găsi o cască ruginită zăcând pe pământ, ciocănește în ea și întreabă: „Cine putrezește aici?" Dacă e casca mea îți voi răspunde: „Un tâmpit din armata germană". Atunci lasă mi un bilețel sub cască și voi veni să l iau într o noapte cu lună plină.


EVREUL

— Te iubesc, i am spus.
Era pentru cel puțin a douăsprezecea oară. Oare în sfârșit îmi dau seama? Ea începu să râdă încrețindu și pliurile fine de la ochi, ne am așezat pe canapea să privim Elba pe fereastră. Pe fluviu trecea legănându se un vas vechi, supraâncărcat cu oameni, își trecu degetul peste nasul meu stâlcit.
— Te a durut când ți au spart nasul?
— Pe moment puțin, mai mult după aceea.
— Ai ochii reci, Sven, chiar și atunci când râzi rămân duri. Încearcă să i mai îmblânzești puțin.
Am ridicat din umeri.
— Ostașii lui Hitler sunt făcuți să fie fără milă.
— Da de unde, tu nu ai nimic dintr un soldat de al lui Hitler. Ești un puști care s a pomenit în uniformă, cu table la piept. Războiul este rău, șî nu oamenii. Sărută mă, strânge mă la piept, arată mi că tu nu ești rău!
Am sărutat o încă o dată, am strâns o la piept. Afară în stradă un tramvai frâna zgomotos.
— Cum arăți în civil?
— Ca un imbecil.
— Vorbești urât.
— Știu, dar așa vorbim în meseria noastră. Nu poți ucide politicos. Nu poți spun: „Mă duc la toaletă", ca apoi să te lași pe vine lângă calea ferată, de față cu 800 de bărbați și 50 de țărănci, care îți aud bășinile și te văd cum te ștergi cu o frunză.
— Ești îngrozitor.
Se ridică într un cot privindu mă drept în ochi.
— Nu izbutești să fi ca ceilalți, ți e frică de tine însuți.
Mă sărută cu și mai multă înfocare.
Eram întinși din nou alături și priveam plafonul.
— Mi ar plăcea să merg la vânătoare, am visat eu cu glas tare. La vremea asta rațele sunt tocmai bune și vin dinspre est.
— Da, vânam rațe împreună cu soțul meu, spuse ea. Își mușcă buzele, dar era prea târziu.
— Unde e acum soțul tău? am întrebat, cu toate că îmi era indiferent.
— În Rusia, cu divizia lui. Este colonel, are frunzele de stejar la guler.
Am zâmbit.
— Noi le zicem salată. Bărbatul tău e un erou? Probabil că da, de vreme ce are crucea de fier și salata.
— Ești răutăcios, Sven. Este ca și tine ofițer în rezervă.
— Eu nu sunt ofițer în rezervă, m a ferit Dumnezeu! am răbufnit eu.
— Vreau să spun, este la fel ca tine, nu iubește războiul și nici pe Führer.
— E de necrezut cât de puțini oameni îl iubesc pe Adolf. Te întrebi cum de ne stă în cârcă.
— Cu adevărat, l ai putut suferi vreodată? întrebă privindu mă cu atenție.
— Ba da, Gisele, cândva, demult, am crezut în el. Doamne! Cum am fost în stare să cred în măscăriciul ăsta?
— Măscărici? râse ea neîncrezătoare. Ce vezi de râs la el?
— Nu, ai dreptate, nu te face să râzi, acum însă nu mai cred în el. Și soțul tău îl iubea?
— La început, da. Credea că va salva Germania.
— De la ce?
— Nu știu, așa spuneau toți. În orice caz, a dat de lucru și pâine poporului.
— Pâinea este raționalizată, iar munca s a schimbat, dar taci acum, vrăjitoareo, nu am chef să vorbim despre asta.
— Ești imposibil, Sven. Se spune vrăjitoare celei pe care o iubești?
— Toate femeile sunt vrăjitoare ori târfe. Nu ai venit într o seară la „Vindstyrke II" să încerci să fii târfă? Doreai să te prostituezi. Lisa a găsit ce căuta, tu însă ți ai pierdut curajul, în mod laș.
— Ești îngrozitor.
— Bineînțeles. Te poți aștepta la altceva de la cei mai respingători soldățoi pe care i a zămislit pământul? Sărmană societate care ne va moșteni cândva!
Își aruncă brațele în jurul gâtului meu și mă sărută atât de sălbatec încât am simțit gustul sângelui pe buze.
Era zăpușeală. Purta un jupon mov, de târfă, îi spusesem. Unul din acelea care te ațâță. Din stradă răsuna zgomotul tramvaielor. Tunica mea neagră și urâtă zăcea aruncată în mijlocul incăperii. Unul dintre capetele de mort rânjea către tavan. În depărtare o sirenă porni să urle sinistru, trezindu ne.
— Alarmă, zise dama în jupon mov, privind cerul fără nori, înroșit de înserare.
— Dă o dracului de alarmă, hai să facem dragoste, i am spus răsturnând o pe spate.
Am făcut dragoste până s a rupt juponul. Eram nebun, ea striga, eu gâfâiam.Uitasem lumea. Foarte sus, deasupra noastră, marile bombardiere lăsau urme albe în urma lor, bombele cădeau, dar undeva departe, poate pe lângă Kaiser Wilhelmstrasse. Oftă, apropiindu se din nou de mine. Îi simțeam trupul frumos și subțire lipit de al meu, era suplu și neted și mirosea a proaspăt. Ridicase un picior și sub ciorapul subțire se vedeau unghiile roșii. Avea picioare frumoase și lungi, pe care mâna mea le urmărea de la gleznă și până la rotunjimea șoldului.
— Dacă ar veni soțul tău, ne ar omorâ?
— Nu va veni. Este cu divizia lui, o divizie de luptă, a 28 a de vânători. Drept insignă are un șoim.
— O știu, îi spuneam divizia șoimului. A fost la Gomei și la Nicopol, o adevărată divizie a morții. Nu ți vei revedea niciodată bărbatul.
— Nu vorbi așa.
Începu să plângă tăcut, lacrimile i se scurgeau neîncetat, în timp ce o băteam ușurel pe spate și îi mângâiam pârul, așa cum mângâi un pisoi.
— Toate astea sunt din cauza războiului, șopti ea.
În cele din urmă sună încetarea alarmei și zgomotul străzii urcă iarăși până la noi în zăpușeala serii. Oamenii râdeau liniștiți, nu fusese decât o alarmă măruntă, doar câteva sute de morți și răniți.
— Povestește mi puțin cum e pe acolo.
Stărui mult și nu înțelegeam ce nevoie avea să știe ce se petrece în iad.
— Crezi că i bine să ucizi oameni pentru că sunt de altă rasă? De pildă evreii.
— Fac mai mult decât să i ucidă pur și simplu. Poți cumpăra un sac cu evrei, sau țigani morți ca cenușă de îngrășământ.
— Nu se poate!
— Nu zău? Sunt altele și mai și. N ai idee câte poți vedea.
— Dar de ce sunt oare evreii atât de urâți?
— Nu știu. Eu nu am nimic împotriva lor, am întâlnit însă adesea oameni care nu i înghițeau și totuși nu erau naziști, dimpotrivă.
— Sunt nebuni?
— Fără îndoială, însă țicniți suntem cu toții. Cei care nu s stau închiși în spatele sârmei ghimpate. Lumea s a întors cu fundul în sus și doar nebunii mai au drepturi cetățenești. Nu pot uita ziua când am dat peste un evreu, pe când vânam partizani.
— Povestește, mă rugă, întinzându se leneș.
— Povestea e destul de lungă, dar merită să fie spusă. Eram pe atunci în munții Cehoslovaciei, în căutarea partizanilor. O treabă plăcută, pentru că eram de capul nostru, împărțiți în cete mici, fără nici o supraveghere. Din când în când mai trăgeam în aer, de formă. Risipa uriașă de muniție justifica rapoartele noastre, pe cât de războinice, pe atât de mincinoase. În realitate nu se întâmplase să ne întâlnim cu cineva. Și noi, și partizanii ne evitam reciproc. Lucrul de căpetenie era să găsim mereu ceva de mâncare și atunci când nu mai rămânea nimic, băieții plecau să vâneze capre negre, o vânătoare care costa Reich ul o cantitate uluitoare de muniție. Se întâmpla destul de rar să revenim cu o capră ori un cerb, de cele mai multe ori însă aduceam un porc sau un vițel, mai lesne de împușcat fiind legați.
Într o seară, înainte de apusul soarelui, am ajuns la o colibă de munte părăsită, unde ne am hotărât să înoptăm.
— „Noi"? Adică cine?
— Nu i cunoști. O șleahtă de afurisiți dintr un regiment de trăzniți, veșnic cu un picior în groapă. Când am intrat în colibă am simțit un miros dulceag, pătrunzător. În vreme ce mâncam, mirosul deveni și mai stăruitor. Porta urcă să vadă despre ce e vorba și peste puțin timp se întoarse rânjind și își șterse jobenul cu mâneca.
— Am găsit un nătărău mort în pat, el pute așa.
— Ce nerușinare! făcu batjocoritor Heide. Să te înalți la cer în patul tău, pe vremurile astea!
— Porta avea joben? se miră Gisele.
— Da, Porta făcuse rost de unul în România și nu se despărțea de el nici în prima linie. Și, cum spuneam, am urcat toți doisprezece să l vedem pe tipul mort în patul lui. Era un bătrân ce se odihnea cuviincios, în cămașa lui albă.
— S a scăpat în scutece, zise Porta, care strecurase o privire sub plapuma grea țărănească. Ce porc! Un pat atât de fain!
— Ce pute! strâmbă Stege din nas.
— Domnului student nu i place parfumul? rânji Porta și înțepă cadavrul cu baioneta.
— Ai grijă să nu găurești părțile pe unde pot scăpa gazele, îl certă Bătrânul, asta n am mai putea suporta. Am face bine să l îngropăm. Hai, apucați vă de treabă și îngropați l.
Micuțul și Porta au apucat fiecare de un capăt al cearceafului și au cărat cadavrul. Pământul era însă atât de înghețat încât a fost cu neputință de săpat groapa. L am îngropat în bălegar, ceea ce era mult mai ușor, după care ne am reapucat să bem și să jucăm cărți.
— E ceva în coliba asta blestemată! mârâi deodată Heide, privind nervos în jur.
Lampa cu gaz fumega aruncând o lumină sinistră.
— Mai tacă ți clanța! se oțărî Porta. Joacă ori du te lângă moș, în bălegar.
Micuțul scoase un mârâit, îi dădu un ghiont lui Heide și jocul continuă. Dar acum ne era peste putință să ne concentrăm. Cu toate simțurile treze, ciuleam urechile. Heide nu exprimase decât neliniștea care ne apăsa pe toți. Era ceva care alarma instinctul nostru milenar; asupra colibei plutea un mister.
După o jumătate de oră, Bătrânul nu mai răbdă, azvârli cărțile pe masă și strigă cu glas tunător:
— Dacă e cineva pe aici, să se arate!
Tăcere. O tăcere apăsătoare. Nici cel mai mic zgomot. Cu toate acestea ceva era, o simțeam, ceva viu, ceva care nu făcea parte din casă.
— E cineva ascuns aici, mormăi Stege și se lipi de perete cu pistolul mitralieră la șold. Buzele îi tremurau de enervare.
— Poate am picat peste un cuib de partizani, șopti Bătrânul.
Micuțul scoase la iveală o încărcătură de dinamită, din care avea veșnic buzunarele pline.
— Ce ar fi să aruncăm în aer cocina asta?
— Stăpânește te, îl potoli Bătrânul. Să cercetăm peste tot, altfel înnebunim.
Ne am cățărat pe scară câte patru deodată, cu armele pregătite să culce la pământ orice ar fi apărut în față. O ușă zbură în țăndări dintr o lovitură de picior. În timp ce micul Legionar stropea din belșug încăperea cu o salvă din pistolul mitralieră. Heide zvârli o grenadă în camera alăturată.
— Pe ei, pe diavoli! urlă Porta.
Puștile și automatele scuipau flăcări mânioase în beznă.
— Trăiască Legiunea! zbiera strident Legionarul, făcând salturi de tigru. Deodată se auzi un zgomot ca de tunet, ca și cum am fi descoperit un cuib de partizani, dar nu era decât un dulap mare plin cu haine care se prăbușise peste el, prinzându l ca pe un șoarece.
După un sfert de ceas, etajul era devastat mai cumplit decât ar fi făcut o un uragan. Din plăpumile țărănești, pe care le spintecasem înspăimântați, fulgii ningeau asupra noastră, în timp ce ascultam cu urechile ciulite, muți ca peștii.
De la etajul de sus ne parveni totuși un foșnet ușor.
— Dumnezeule! murmură Legionarul.
Frica ni se urca pe șira spinării. Primul care și a pierdut stăpânirea de sine a fost Heide.
— Cine i acolo? Sunteți încercuiți, diavolilor! răcni el, făcând să răsune întreaga clădire.
Apoi tăcerea se lăsă apăsătoare. Tremuram din creștet până în tălpi.
— Să fugim! șopti Micuțul, alunecând spre una din ferestre.
Din nou un zgomot nedeslușit deasupra noastră. Micuțul scoate un urlet și sări prin fereastră, făcând țăndări geamul. Ne cuprinse panica, ne îmbulzeam să fugim. Heide își aruncă automatul care se blocase în timpul vânătorii de strigoi. Când am ajuns afară, ne am dat seama că lipsește Stege.
— Trebuie să ne întoarcem să l căutăm, hotărî Bătrânul, ceea ce ne făcu să dăm din nou buzna în casa blestemată.
— Hugo, unde ești?
Am scăpărat un chibrit să aprind lampa cu gaz și, la lumina tremurândă, am zărit o arătare înaltă, în haine vărgate.
Bătrânul își reveni primul.
— Hei, zebratule!
Silueta mizerabilă se îndreptă ca la militărie, cu privirea ațintită asupra Bătrânului și prezentă raportul:
— Domnule Feldwebel, prizonierul nr. 36789509 se declară fugit din compania de lucru de la calea ferată 4356 est.
— Nu se poate! izbucni Porta. Mai sunt și alții ca tine pe aici?
— Nu, domnule soldat.
— Isprăvește cu titlurile astea caraghioase, făcu Bătrânul enervat.
— Ei, ei! interveni Porta. Mă simt măgulit să fiu gratificat cu „domnule". Nu mi s a mai întimplat niciodată una ca asta!
Moșneagul în haine vărgate privea temător în jur, rămăsese în poziție de drepți, în mijlocul încăperii.
— Ia loc, îi spuse Porta, arătându i masa îmbelșugată. Ia ți un colț de pâine și o bucată de carne, cu o înghițitură de cafea.
Bătrânul deținut își mișcă buzele tremurâind.
— Domnule soldat de stat major, deținutul nr, 36789509 cere permisiunea să vorbească.
— Dă i drumul, frățioare, mârâi Micuțul.
Deținutul cel vârstnic rămase mut. Părea să și caute cuvintele, știind prea bine cât e de primejdios să spună ceva ce ar putea displace. O vorbă nepotrivită putea însemna moartea. Pentru el noi eram dușmani, în ciuda banderolelor cu cap de mort, însemnul unităților disciplinare.
— Hai, vărgatule! Ce vrei să ne șoptești? lătră Porta și întinse ca o pisică degetul spre chipul cenușiu al moșneagului, pe care murdăria se lipise în straturi întunecate.
Omul își plimbă privirile obosite ale ochilor săi injectați pe fiecare dintre ucigașii legali ce eram.
— Ce vrei să ne spui? întrebă Brand, camionagiul, care puțea respingător ca întotdeauna. Nu îndrăznea să se ducă la dentist preferând să îndure suferințe chinuitoare. De toate îi băgasem în dinții lui stricați, de la praf de pușcă și salpetru până la găinaț de pasăre.
— Dar tăceți o dată, idioților! se răsti Bătrânul. Nu vedeți că e mort de frică? Dacă v ați uita în oglindă ați înțelege de ce alături de voi și dracu i mai frumos!
Se duse la moșneag, îl cuprinse cu mâna pe după umeri și îi spuse în felul său, scărpinându și o sprinceană cu pipa:
— Nu ți fie teamă, prietene, nu suntem chiar atât de fioroși cum părem. Ce ai vrut să spui?
Deținutul răsuflă adânc privind omul scund, voinic, cu chipul cumsecade de sub casca neagră. Ochii lor se întâlniră, cei atât de negri ai deținutului cu cei limpezi și albaștri ai Bătrânului. Ne am dat seama că cei doi au făcut, dintr o singură privire, un legământ ce nu se mai putea desface.
— Herr Feldwebel, a lua cel mai mărunt lucru de aici înseamnă a jefui, am fost ascuns aici trei zile, dar nu am pus mâna pe nimic.
Bătrânul se scutură de râs.
— Uită aiurelile astea. Așază te și mănâncă.
Se întoarse către Heide.
— Caută ceva de mâncare, dar mișcă te mai repede.
Heide rămăsese cu gura căscată în fața deținutului, ca și cum ar fi avut vedenii. Micuțul se aplecă spre el:
— Fă pași, bâzoi de rahat, să n o iei pe coajă!
Heide se trezi și se repezi în bucătărie. Bătrânul urmă:
— Unde ai dormit în aceste trei zile?
— Pe jos, în bucătărie, Herr Feldwebel, pentru că am păduchi și nu doream să murdăresc cearceafurile astea curate.
— Maică Precistă! hohoti Porta, prăpădindu se de râs. Dacă toți ar fi la fel de simțiți, războiul ar deveni o adevărată plăcere!
Heide se întoarse cu brațele încărcate cu rachiu și slănină afumată. Aruncă zgomotos totul pe masă. Stege descoperise o carte pe un raft și o întinse Bătrânului.
— Gazdele noastre sunt oameni citiți.
Cartea, era intitulată „Karl Marx".
— Taman ce ne ar trebui la Gestapo, mârâi Heide.
— Gura, pupă mă n fund ori îți tai gramofonul să nu te mai aud scârțâind. Nu cumva crezi că am uitat că ai fost cândva turnător?
Heide îl privi cu ură pe vlăjganul de Porta, cu joben pe cap; automatul cu care se jucă neglijent îl ținea însă la respect.
— E păcat de masa asta frumoasă, spuse deținutul, văzând cum Legionarul taie slănina direct pe tăblie.
— Ia nu ne mai bate la cap, îl repezi Brand, care făcea la fel cu pâinea.
— Trebuie să ai grijă de lucruri, stărui încăpățânat moșneagul.
— Gura, jidane! răcni Heide scuipând.
Se aplecă peste masă, lipindu și aproape obrazul de cel al bătrânului. Ochii lui de alcoolic, străbătuți de vinișoare roșii, sclipeau de răutate. Râgâi.
— Ascultă, vărgatule! Eu, Julius Heide, subofițer în regimentul 27 de blindate, spun că ești un jidan împuțit.
Privi triumfător în jur.
— Ce ai de zis de asta, scârnăvie?
De pe scăunelul pe care ședea, moșneagul îl privea uluit. Părea că nu își dă seama că despre el e vorba; insultele lunecau peste el, prea de multe ori i se vorbise astfel. Nu mai pătrundeau în el, era imunizat. Heide se răsucea în toate direcțiile, ca un taur gata să împungă toreadorul.
— Cu tine am vorbit, mortule, șuieră el din colțul buzelor. Ești un jidan puturos, un rahat de jidan.
Își aruncă pe spate capul râzând de propriile i cuvinte scârnave, repetându le de câteva ori, ca pe o litanie păgână în care cuvântul jidan revenea obsedant. Se înfierbântase, scuipa, zbiera, îi curgeau balele. Noi tăceam. Bătrânul mânca, nepăsător, ca și cum nu ar fi auzit șuvoiul de cuvinte scârboase. Porta zâmbea trăgându se foarte atent de ureche, Legionarul fluiera „Vino, dulce moarte, vino...". Bătrânul împărți cărțile cu încetineală și mare grijă. Brusc, în mâna lui Heide apăru un revolver mare. Îndepărtă cu un pocnet sec piedica, un zgomot ce nouă ni se păru de obuz.
— Îți zbor creierii, jidane!
Râdea bestial în timp ce ridică încet revolverul țintind capul moșneagului. Se lăsase o tăcere amenințătoare. Moșul se ridică fixându l pe Heide cu o privire ciudată.
— Dacă vreți să trageți în mine, domnule subofițer, nu am ce face. Dacă mă omorâți pe mine ori omorâți un câine, tot un drac. Nu i decât o deosebire: câinelui îi e frică de moarte, mie însă nu. Trageți, dacă asta vă e pofta, să ieșim însă afară. Aici s ar murdări totul, nimic nu murdărește mai rău ca creierul, domnule subofițer, când se împrăștie și se scurge.
— Dracu să te ia! zbieră Heide, al cărui deget începuse să se zgârcească pe trăgaci.
Nici acum Bătrânul nu spuse nimic. Întoarse liniștit o carte să și termine pasiența; era dama de pică.
— Pune arma jos, ordonă brusc.
Heide păru uluit.
— Îi urăsc pe evrei! Întotdeauna am avut poftă să ucid unul!
— Pune imediat arma jos!
Micuțul se ridicase, acționând arcul șișului de tranșee. Bătrânul i se adresă direct:
— Julius Heide, lasă revolverul.
Legionarul fredona „Vino, dulce moarte, vino..." abia șoptit. Heide lăsă mâna în jos, revolverul căzu zornăind. Pe față i se citea o spaimă vecină cu nebunia. Legionarul îi puse o piedică, trântindu l la podea. Micuțul ridică șișul hotărât să i l înfigă în spate, dar moșneagul îl opri la timp, apucându l de braț.
— Nu, nu l ucide, camarade.
Am încremenit. Micuțul îl lăsă pe Heide și se uită furios la bătrânul evreu, palid și tremurând, ce i se agățase de braț.
— De ce te opui să răcesc bestia asta puturoasă? Doar te a insultat!
Deținutul clătină din cap.
— Nu, camarade, nu m a insultat, eu sunt evreu, iar el e bolnav. Toate astea se vor uita atunci când lumea va fi vindecată.
— Bolnav? strigă Porta. E prea puțin spus, e cel mai mare ticălos pe care l a purtat vreodată pământul!
Bâtrânul făcu un gest cu mâna.
— Nu mai fiți atât de setoși de sânge, lăsați l în pace și așezați vă să putem juca în sfârșit. Vrei să joci? îl întrebă pe fostul deținut.
— Nu, domnule Feldwebel.
— Nefericitule, nu mi poți spune camarade, așa cum i ai spus banditului ăsta mare care e Micuțul?
Moșneagul clătină capul și deschise gura, dar dură o veșnicie până să auzim:
— Voi încerca, însă va fi greu.
Am jucat în tăcere până când Brand își aruncă cărțile pe masă.
— Nu mai am chef, m am plictisit.
— Ești un tâmpit de calibru mare, se înfurie Porta, am să ți stâlcesc mutra pocită.
Aruncându se fulgerător într o parte, Brand evită sticla care, azvârlită cu toată puterea, se sparse în mii de cioburi în perete.
— E păcat să murdărim toate astea, murmură din nou bătrânul deținut. Cei care au abandonat casa au doi copii, care îi vor moșteni.
— De unde știi?
— În dulap sunt hăinuțe de copil.
— Ia spune, de fapt ai și tu o casă?
— Am avut, însă mi a fost luată de mult.
— Cine ți a luat o? Portăreii? întrebă cu naivitate Kraus, SS istul ce fusese transferat la noi din pricina lașității dovedite pe front.
Ne a pufnit râsul, însă evreul cel vârstnic conveni:
— Portărel? Da, se poate spune și așa.
— Oi fi șterpelit casa cuiva, pe vremea Republicii de la Weimar! rânji Kraus.
— Poate fără știrea mea, ripostă sec deținutul.
— Cum te au înhățat, vărgatule? îl chestionă Porta.
Bătrânul evreu înfulecă lacom încă o bucată de carne, își sprijini capul în palmă și începu să vorbească. Vorbea ca și cum ar fi fost singur, așa cum vorbesc doar cei care au fost închiși și izolați un timp îndelungat. Nu vorbesc, scuipă, tușesc cuvintele, visează cu glas tare.
— În '38 ne au luat. Eu am scăpat pentru că aveam relații.
— Voi ăștia din Þara sfântă, aveți întotdeauna pile, zgândări Heide.
Ura lui era atât de mare încât nu șovăia să și o arate riscându și viața. Își descoperise colții precum un câine.
— Ai trebui spânzurat, spurcăciune!
Bătrânul evreu urmă fără a se lăsa bătut.
— Trăiam la Hamburg, pe „Hoch Allee", în apropiere de Rotherbaum, un loc încântător.
Oftă, gândindu se la Hamburg, când orașul miroase a aer sărat de mare și fum de la vapoare, când micile luntrii de pe Elba răsună de râsete.
— Eram, chirurg stomatolog, aveam mulți clienți și prieteni. Am izbutit să obțin nu pașaport cu viza Partidului și m am gândit să străbat Rusia pentru a ajunge în China. Clătină capul. Proastă idee. Noi, evreii, suntem prigoniți și acolo.
Bătrânul râse a lehamite.
— Într adevăr, sunteți prigoniți la sovietici, la polonezi, aproape în toată lumea sunteți prigoniți. De ce? Singur Dumnezeu știe.
Se întoarse către Heide.
— Julius, tu ar trebui să știi de ce, odată ce i urăști pe evrei.
— Sunt porci și bandiți! chelălăi Heide. Dovadă Talmudul.
Julius Heide îi ura pe evrei pentru că cel mai inteligent băiat din clasa lui era un evreu pe numele de Mouritz. Micul Mouritz îl ajuta pe voinicul Julius; îi sufla și îi pasa fițuici. În decursul anilor, Julius resimțise fiecare cuvânt șoptit, fiecare fițuică precum o umilință arzătoare, iar ura lui crescuse tainic. În afară de asta, nici Heide nu știa mai mult decât noi despre ura de rasă. Doar că învățase pe de rost lungile tirade naziste.
Am reînceput să jucăm în tăcere, fără multă tragere de inimă. Porta scoase flautul, își suflă nasul, scuipă pe degete și începu să cânte „Mica serenadă". Ascultam vrăjiți. Era splendoarea primăverii, cântecul miilor de păsărele ce pătrunseseră în coliba întunecată preschimbând o într un palat de cristal, în care prinți în haine de mătase păreau că dansează un menuet. Auzeam o orchestră întreagă dirijată de capelmaistrul curții.
Evreul începu și el să cânte. Avea un glas grav și răgușit. Visa, amintindu și... Casa dinainte de '38, o femeie în rochie de un albastru deschis, cea care îi plăcea... Ana lui iubită... Cum mai râdea! Râdea arătându și dinții albi, cât era de drăguță! Ana, draga lui Ana, pe care a găsit o ucisă, sub o poartă, pentru că era rușinea rasei. Erau bărbați tineri și tare veseli, în uniforme brune, cei care au omorât o, își aducea foarte bine aminte. Într o seară se duseseră împreună la teatru să vadă „Wilhelm Tell" și, pe când se întorceau, el rămăsese în urmă să și cumpere țigări. Ea o luase înainte, pe tocurile ei înalte, al căror țăcănit fu dintr o dată acoperit de zgomot de cizme țintuite. O auzise țipând... de două ori. Prima oară un strigăt lung și ascuțit, iar a doua oară ca un horcăit. Rămăsese înlemnit, văzând cum o culcă la pământ. Mai auzea și acum loviturile fatale. Un puști de la SA, blonziu și cu un chip angelic, pe care orice mamă l ar fi adorat, o lovise cu o scândură în cap.
Era la 23 iunie 1935, chiar Iângă Darmator.
Înainte să se întâmple aceasta, petrecuseră adesea seri muzicale, el cânta la fagot ori vioară, ea la pian. Ana cânta aproape întotdeauna Mozart, cu aceeași profunzime de sentiment ca soldatul acesta roșcovan, jegos și cu joben turtit.
Legionarul își luă muzicuța și acompanie un marș războinic pe care nu l cunoșteam, dar ne lăsă visători. Deodată răsună un dans căzăcesc împrăștiind orice urmă de melancolie. Devenirăm și noi sălbatici, beți și urlând să dărâmăm coliba. Bătrânul evreu râdea și el, uitând de soția lui asasinată, de casa furată, de miile de lovituri încasate de la tineri în uniforme frumoase împodobite cu insigne cu cap de mort. Vru să danseze și dansă cu Heide, care uitase cu totul că ura pe evrei. Se băteau pe spinare și se clătinau în ritm. Þopăiam toți. Legionarul, încântat, striga „Trăiască Legiunea!", participând la dans în aplauzele tuturora. În cele din urmă, obosiți, ne am prăbușit pe scaune și am reînceput să bem până ne am cherchelit de tot. Pe sub grinzile bătrâne răsunau bolboroseli de bețivi.
Evreul cel vârstnic, care sughița un pic, reîncepu să povestească.
— Călătoria mea spre China mi au curmat o într un orășel murdar. În sănătatea voastră.
Se ridică și trase o înghițitură. Jumătate din lichid i se scurse pe bărbie.
— Mă cheamă Gerhardt Stief și cum suntem între ostași, locotenent de infanterie Gerhardt Stief.
Chicoti și făcu cu ochiul, ca și cum ne ar fi încredințat un mare secret. Noi am izbucnit în râs pleznindu ne pe pulpe. Micuțul se răsturnă de pe scaun de atâta râs și vomită. Brand îi turnă în cap o găleată cu apă. Evreul continuă netulburat:
— Eram în regimentul 76 de infanterie, de Iângă Altona. Vroiau să mă trimită la regimentul de gardă, Ia Potsdam, dar mie puțin îmi păsa de gardă, în 1919 m au eliberat și mi am reluat studiile. Era la Göttingen, o epocă de aur.
Mai trase o înghițitură.
— Da, e bine la Göttingen, spuse Bătrânul. Am fost acolo ca ucenic la tâmplarul Radajsak. L ai cunoscut, zebratule? Domnule locotenent?
Toată lumea râse. Bătrânul își îndesă pipa lui veche cu capac.
— Știi cafeneaua aia faină, din colț, de i zice „Holzauge"?
— O știu, aveau o fată pe care o chema Bertha! exclamă Gerhardt, fericit de a și aminti fata pe care o chema Bertha.
— Și ce s a mai întâmplat după aceea? întrebă Brandt, scuipând pe Heide, care adormise.
— M au chemat la biroul NKVD ului. Unul mărunțel, foarte amabil, m a poftit înăuntru și, zâmbind întruna, mi a explicat că sunt reținut fiind bănuit de spionaj. Dar astea se vor lămuri, bineînțeles, fără urmă de îndoială. Desigur că se vor lămuri! Voi fi împușcat ori îngropat de viu la Kolima, ce atâtea fițe juridice! Se pune o ștampilă și totul devine simplu. Am văzut multe în Rusia sovietică, de după sârma ghimpată, și am ajuns să urăsc două culori, verdele NKVD ului și negrul gărzilor SS.
Bătrânul scoase pipa din gură și clătină capul.
— Tovarășu' Gerhardt, te înțelegem. O căciulă cu cruce verde te poate face și ea să te cutremuri.
— Pe când eram la Borizov, trebuia să ne îngrijim singuri de ale gurii. Mâncarea o găseam în fluviul ce curgea chiar în marginea lagărului. Borisov e în China, într o mică republică amărâtă sovietică.
— Când ai ce mânca, încă mai merge, zise Brandt, mușcând dintr un cârnat.
Stief îl privi lung și trase o dușcă bună din sticla cu rachiu.
— Crezi? Ai auzit de peștele roșu?
Micul Legionar se aplecă peste masă privindu l atent pe doctorul Stief.
— Cel care îți dă viermi la ficat? Fluieră lung. Sunt dați naibii tipii de la Borizov. Prin urmare, ai paraziți în ficat, locotenente?
Stief încuviință grav.
— Da, și asta doare. Te roade pe dinăuntru, hapurile pe care ți le dau nu fac decât să prelungească durerile. De la peștii roșii am trecut la ocnele de la Jaslanov. Le știți, marele pustiu sărat din sudul Asiei. După aceea ne au trimis în Urali. La Marrosov. la fabrica de locomotive. În cele din urmă i au strâns pe nemți, cehi, austrieci, polonezi și ne au dus la închisoarea de triaj de la Gorki, apoi la Lemberg. Acolo ne aștepta cea mai mare surpriză a vieții noastre. SS iștii și sovieticii au încropit un adevărat târg de oameni. În strigăte și râsete disprețuitoare am fost predați din nou SS ului, în schimbul celor pe care naziștii îi înapoiau rușilor. Camarazi, ați încercat vreodată să rămâneți pe vine ceasuri întregi?
Luă țigareta pe care i o aruncase Brandt și trase un fum, închizând ochii de plăcere.
— Ați fost vreodată închiși în vagoane de fier, atât de înghesuiți încât jumătate să se sufoce? Ați constatat cât de moale se păstrează un cadavru atunci când stai pe el cu orele? Ãsta e felul modern de a transporta carnea vie.
Știam. Nu exagera cu nimic. Cunoscusem și noi Torgau. La fel și Lengries și Fort Plive. Gustasem și noi dictatura.
— La sovietici nu i mai rău? întrebă fostul SS ist.
— Sunt exact aceiași oameni. În lagărul 487, din Urali, ni se da pește vechi de o sută de ani, pește putred, sărat și împuțitul pește tiulka, care și viu pute, așa se naște. La Majdanek, aveam parte de pâine cu viermi, pilitură de fier și talaș. Deținuții se înecau cu ea și mureau. Să te bată cu patul armei ori cu pisica cu nouă cozi e același lucru, rușii foloseau și ei lanțuri să ne snopească peste șale, iar execuțiile erau mai ales cu Naganul în ceafă. SS iștii preferau funia. Vezi și tu, SS istule, e cam același lucru.
— Nu sunt SS ist, protestă Kraus.
Un zâmbet fin încreți buzele lui Stief.
— Asta o vor spune mulți când va sosi ziua socotelilor.
Porta mârâi:
— Toți din NKVD și SS au fost voluntari. Îl arătă pe Kraus, care nega. Vei rămâne întotdeauna un bandit de SS ist și dacă nu ți am făcut felul până acum, e pur și simplu pentru că te păstrăm pentru o ocazie festivă.
Stief interveni.
— Nu fii atât de sângeros. Cu siguranță că e bântuit de coșmaruri, ceea ce e mult mai rău decât să fii spânzurat. Dar să continui. La Fort Plive când voiam să ne ușurăm trebuia să ne așezăm pe o scândură lungă. Cel care cădea în șanț se îneca în rahat. SS iștii puneau rămășag pe răgazul ce i trebuia să dispară. La Majdanek, la ruși, era la fel, mulți au crăpat acolo înecați. Dispăreau într o bolboroseală de bășici de aer.
Micuțul scuipă un os de gâscă și trase un gât de bere:
— La Bruckendorf 3, de lângă Torgau, când ne scăpam în pantaloni, pentru că guliile ne provocau diaree, ne puneau să urinăm unii pe alții.
Ne am uitat mirați la uriaș. Era pentru prima oară că vorbea de vremea când fusese la pușcărie. Nu știam ce făcuse și nici unde fusese închis. Urmă, cu gura plină:
— Mi au rupt brațul în trei locuri și mi au smuls degetul mic de la picior cu cleștele.
Se ridică, apucă un fotoliu greu și l făcu țăndări de perete.
— Uite așa îi voi face diavolului aceluia de la Torgau când îl voi găsi. Știu că lucrează într un lagăr de lângă Weser.
— La Fagen au castrat pe câțiva doar ca să râdă, spuse Legionarul cu ochii aruncând scântei, cum au maurii când simt că se apropie clipa răzbunării.
— Eu am încercat să mă spânzur, când m am întors de la Fort Zinna, spuse Bătrânul.
Se făcu tăcere. Mai auzisem că Bătrânul se spânzurase, dar soția sa tăiase funia la timp și un prieten l a readus la viață. Bătrânul nu mai încercase niciodată să se omoare.
Am reînceput să jucăm. Gerhardt câștigă câteva sute de mărci și l am lăsat să câștige cu bună știință. Nu părea să și dea seama. Ne bucuram toți când trăgea o carte bună.
— La naiba, Gerhardt, te îmbogățești!
Cineva împinse sticla spre el.
— Trage o dușcă, locotenente!
Stief bău și puse sticla jos lovind o de fund, așa cum făceam și noi. Gestul acesta avea un înțeles, însemna obișnuința cu sticla, un semn de bărbăție.
Subofițerul Heide se adunase de pe jos și l îmbrânci pe Kraus de lângă Gerhardt. Se iscă nițică gâlceavă, câteva înjurături și Heide luă locul lui Kraus plesnind din limbă. Se uită cu coada ochiului la Gerhardt.
— Hai să i curățăm pe căcăcioșii ăștia.
Gerhardt încuviință și am jucat cu mai multă atenție. Gerhardt continuă să câștige. Heide părea jignit. În cele din urmă se lăsă păgubaș.
— Sunt curățat!
Gerhardt râse.
— Poți să împrumuți de la mine, dacă vrei.
— Cu ce dobândă?
— Cu 60%, cum se ia atunci când ai de a face cu tipi dubioși, hotărî Legionarul.
Afară strălucea luna, piină și rotundă, ca și cum priveliștea celor treisprezece candidați la moarte ar fi amuzat o. Legionarul mătură cărțile și zvârli scaunul cât colo cu piciorul.
— Jocul ăsta mă plictisește, mai bine hai să ne batem!
Cât ai bate din palme am fost gata să începem boxul. Micuțul și Heide s au înfățișat drept primii combatanți. Ringul fu înconjurat cu funii luate din canapea și fotolii. Pachete de pansament deveniră mănuși de box. Cele două mari brute s au încins într o luptă ce degeneră iute într o bătaie de pomină. Plini de vânătăi și de sânge, la fel de îndârjiți amândoi: Heide neglijă însă o clipă garda și asta i a fost fatal. Micuțul, urlând precum o gorilă, îl apucă de gleznă făcându l să cadă și îl lovi cu capul de podea, până când acesta atârnă ca o cârpă. Aruncă apoi trupul neînsuflețit într un colț și se prăbuși, la rândul său, doborât de un somn profund.
Afară, luna lumina mai departe copacii înghețați. Adormisem toți, claie peste grămadă, precum cățeii. Tăcerea sinistră a muntelui învălui pe cei treisprezece candidați la moarte, în cabana în care pe vremuri veneau să se odihnească schiori veseli.
Micuțul a fost primul care i a zărit în dimineața următoare. Veneau în șir indian, pășind grăbit în timp ce coborau muntele, pe unde stânca era parcă despicată. Mârâitul Micuțului ne adună in grabă. Eram înghețați.
Păreau mult mai numeroși decât noi și erau înarmați cu aruncătoare de flăcări, trei mitraliere grele, precum și cu o bazooka din cele noi. Soarele care începuse să scalde în auriu culmile făcea să sclipească argintul capetelor de mort. Cu binoclul am putut observa că în frunte era un Obersturmführer. Stege susținea pe bună dreptate că era o companie întreagă. Bătrânul luă binoclul de la ochi și, fără a întoarce capul, șopti:
— Spuneți lui Gerhardt s o întindă.
— Unde să mă duc? întrebă Gerhardt Stief, care era în prag și privea pe deasupra umărului lui Porta.
Într adevăr, unde? Ne am privit disperați. Micuțul și Heide ridicară mutrele lor stâlcite către cer, clipind.
Ziua începuse rău. Acolo sus, pe poteca îngustă, unul se împiedică și am văzut cum Oberscharführerul zbiera la el gesticulând cu un pistol mitralieră în mână.
— Niște gunoaie, mârâi Heide, pipăindu și ochiul umflat, o adunătură de gunoaie!
— Să punem mitraliera în poziție și să le facem de petrecanie la toți, propuse Porta.
— Grozav, apoi îi și crestăm! sughiță Micuțul jonglând cu șișul său mare.
— Tăceți, nătărăilor, se stropși Bătrânul la ei. Suntem unu la douăzeci. Trebuie să i ducem cu zăhărelul.
— Nici tu nu crezi ce spui, mormăi Stege. Ne vor căsăpi îndată ce vor găsi urmele chiolhanului și pe Gerhardt.
— Bine zici, Hugo, interveni Legionarul. Chiar ăsta ne va ucide.
Îi arătă matahala care repezea acum un alt vânător. Dispărură câte unul în spatele unor brazi firavi. Într un sfert de ceas vor fi dincoace și apoi foarte repede la noi.
Au apărut precum trăznetul. Stege strânse dinții și puse mâna pe automat. Bătrânul ridică dintr o spranceană făcându ne semn să rămânem liniștiți. Micuțul își alese altă poziție. Armele companiei de SS iști clămpăneau. Kraus, cel care fusese transferat la noi pentru lașitate, fu apucat de o tuse cavernoasă.
— S o întindem!
— Þi e frică de frații tăi? întrebă încet Porta.
Legionarul șuiera cântecul său preferat. Obersturmfiihrer ul SS mergea repede, cu mânecile suflecate, i se vedeau brațele acoperite de păr negru. Simțeam că moartea e foarte aproape, nările noastre fremătau ca la vânatul încolțit de gonaci. Gerhardt se făcu nevăzut în cabană, urmat de Micuțul și de Bauer. Soseau... Toți băieți tineri, frumoși și bine hrăniți.
— Companieee, stai! la picioor arm! Pe loc repaus...
Ordinele răsunau, seci și dure, așa cum era și dimineața.
Bătrânul clipi spre căpetenia cu păr negru și ochii lor se întâlniră. Bătrânul păși încet pe iarba incredibil de verde, care îi plăcuse atât de mult evreului cel vârstnic. Micul legionar își făcea de lucru în spatele lui, în poziție de tragere, strecurându se fără a atrage atenția după o grămadă de lemne.
Porta se instalase în casă și puteai bănui o gură neagră albăstruie în spatele ferestrei cu gratii, ascunsă de scânduri. Bătrânul era apărat de doi dintre cei mai buni trăgători ai frontului.
Ofițerul SS își trăgea tocmai nădragii îngreunați de Mauserul său, când dinăuntrul casei se auzi clinchetul de farfurii și pahare. SS iștii înălțară capul. Ce zgomot îmbietor!
Raportul Bătrânului fu scurt și sec. „Nimic deosebit de semnalat". Farfuriile și paharele răsunară din nou și suplul ofițer SS privi ridicând din sprâncene spre ușa deschisă. Se îndreptă ușor, cu o încetineală îngrijorătoare, către casă. Curelele sale noi scârțâiau. Ajunse lângă butucul de lângă intrare, unde se opri, apucă toporul și reteză o bucată de lemn dintr o singură lovitură. Toporul fusese ascuțit de un meseriaș. Dând cu piciorul în lemnul tăiat, râse încetișor. Chipul i se înăspri când se întoarse către Bătrânul.
— Dumneata, Feldwebel, îți strângi oamenii și plecați repede de aici.
Când ridică brațul pentru salutul nazist, la încheietura mâinii sclipi un ceas mare de aur.
Glasul Bătrânului tună:
— Înainte, marș, bandiților!
Ne am adunat, posaci. Ne îmbrânceam mormăind. Micuțul și Heide au ieșit din casă clătinându se. Micuțul ținea în mână cuțitul său lung siberian.
— Luați vă armele. Înainte, marș! ordonă Bătrânul cu glas de stentor.
Am trecut foarte aproape de SS iști, care ne priveau de sus.
— Căcăcioși! zise unul dintre ei.
Micuțul tresări, dar Legionarul și Bătrânul îl încadrară imediat. Tăunii roiau înțepându ne cumplit, întotdeauna chiar lângă marginea gulerului. Am străbătut brădetul fără să întoarcem capul și abia când am ajuns jos, lângă podul cel vechi, ne am oprit. Fără un cuvânt, ne am aruncat la pământ, cu capetele îndreptate spre cabană, pe care soarele o lumina acum din plin.
L am văzut pe Obersturmführer ul cel înalt intrând în casă, urmat de doi SS iști. Au rămas mult timp înăuntru, fără să se întâmple ceva. Câțiva se tolăniseră pe iarba verde și jucau zaruri sau cărți, fără nici o grabă.
— Prietenul nostru, locotenentul Stief, s a ascuns bine, zise Porta.
— Să nădăjduim, șopti Bătrânul îngrijorat, mușcându și pipa.
Micuțul dădu un rând de șnaps și am băut îndelung, cu lăcomie. O dată cu arsura alcoolului, în vine ni se scurgea furia, gustul sângelui. Micuțul scuipă pe o frunză.
— Câini blestemați! Să i căsăpim! Hai, Bătrânule! făcu el răgușit bătând darabana pe minerul cuțitului.
Bătrânul sugea în continuare de muștiucul pipei. Deodată, liniștea fu spartă de un țipăt prelung.
Instinctiv ne am lipit și mai mult la pământ.
— Moșul nu s a ascuns destul de bine, gemu Stege.
Strigătul răsună din nou, strigătul acela pe care noi îl cunoșteam prea bine, pentru că îl auzisem de atâtea ori în închisori și în lagăre.
— Ce i fac? întrebă prostește Brandt.
— Moarte lentă, lătră Legionarul, așezându și aruncătorul de flăcări în poziție. Când eram în Rif ne răzbunam de fiecare dată când căsăpeau pe unul dintre ai noștri.
Privea către Bătrânul, care sta întins în spatele unui tufiș, cu privirea ațintită asupra cabanei. Tocmai se pregătea să continue, când ieșiră afară trăgându l pe Gerhardt după ei. Moșul se târa în patru labe și țipa întruna. SS iștii îl loveau Cu cizmele și îi frânseră un braț. Fiecare gest al lor ne sfredelea creierii, aproape înnebunisem.
L au lovit peste față și se prăbuși. Oberscharführer ul se plecă asupra lui, cu un cuțit în mână. Bănuiam ce avea de gând să facă, mai văzusem de astea și totuși de fiecare dată ne lua prin surprindere. Þipătul acela, prelung și neomenesc, atunci când trupul se destinde ca un arc. Membrul încă viu, aruncat pe potecă, cobora la vale săltând.
I au ținut capul pe butuc și căpetenia nu lovi decât de două ori cu toporul. Sângele țâșni până departe. Râdeau în timp ce au săpat o groapă în bălegar, în care îndesară corpul împreună cu căpățâna, apoi porniră la drum cântând. Curând dispărură pe după brazi.
Stege plângea cu sughițuri, Micuțul blestema, iar Bătrânul ne implora:
— Fiți rezonabili!
Legionarul însă șuiera precum un șarpe.
— Trăiască Legiunea! Să facem ca pe vremuri în Rif!
Furia lui se întinse ca un incendiu de pădure și în numai câteva secunde ne am hotărât. Lupii aveau să se lupte cu lupi și mai feroci, o haită condusă de fiara marocană.




A ți ucide semenul poate fi uneori o ușurare.
Cel care trebuia să moară se prăbuși. Zgârie pământul cu unghiile și picioarele, ochii i se închiseră. Legionarul lovi gura care horcăise încă o dată „Heil!", iar membrele ticălosului fură smulse de plopul brusc destins.
Soarele se înălță încet deasupra crestelor muntelui pentru a contempla răzbunarea, iar victimele de la Auschwitz trebuie că s au bucurat de adierea dreptății.


RÃZBUNAREA

Ascunși în cotloanele muntelui, îi așteptam pe ucigașii lui Gerhardt.
Gândul de a i ucide ne umplea de fericire, o fericire care îmi amintea de aceea pe care o simțeam pe vremea copilăriei, de Crăciun, atunci când așteptam în spatele ușii încă închise să vedem pomul fermecat.
Stege plângea, avea sufletul cel mai sensibil din toată șleahta noastră. Porta înjura, micul legionar mormăia blesteme arăbești.
Locul ales de noi era o adevărată fortăreață naturală, o capcană de prins SS iști, un poligon de tras la țintă.
— Ce bășcălie va fi, zise Brandt camionagiul, sugându și întruna dinții găunoși.
— Pe Oberu' ăla mare îl scalpez, strigă Julius Heide, din înălțimea copacului de unde pândeau.
— Nu, Julius, treaba asta eu o fac, i o reteză Porta sărutându și cuțitul.
— Sunteți nebuni de a binelea, interveni Bătrânul. V ați gândit ce urmări vor fi la cele ce aveți de gând?
— N ai spor, spuse Porta, scuipând pe jos. Poți să mă crezi, nici unul dintre ei nu se va întoarce acasă la mă sa să povestească ce s a întâmplat. Până la noapte corbii le vor hali la toți ochii.
— Sunteți niște tâmpiți! izbucni furios Bătrânul. Nu vă dați seama că i vorba de o crimă?
Am rămas cu gura căscată.
— Cum ai spus? strigă Porta, uitând că în munte se aude până departe. Dar ceea ce facem noi de patru ani încoace cum numești, domnule Feldwebel?
— Nătărăule! Până astăzi ai ucis doar dușmani, nu compatrioți.
— Dușmani! hohoti Porta batjocoritor. Dușmanii mei sunt numai SS iștii.
Plin de indignare, Bătrânul sări afară din groapa pe care o împărțea cu Stege și cu mine și își îndreptă revolverul spre Porta, care se lungise după o stâncă.
— Ești cam uituc, băiete, dar îți voi împrospăta memoria! Îți amintești de NKVD iștii pe care i am împușcat lângă Bobrusk? Ai uitat cum Micuțul și Legionarul le au tăiat beregata voluntarilor sinucigași la Kiev? I ai uitat pe bosniacul și femeile din compania de brandiști? Erau cumva prieteni? În acest caz ai un fel ciudat de a ți trata prietenii! Fără să mai pomenesc de infanteriștii de la cota 754, civilii din canalele Harkovului, de personalul penitenciarului din Poltava! Tot prieteni au fost? Să mai continui?
Bătrânul se făcuse roșu ca focul la față.
— Ce limbariță mai ai! șuieră Porta. Mai bine te făceai popă în trupele de șoc ale Mântuitorului!
— Închide gura ta spurcată de berlinez, ori te culc la pământ chiar acum! urlă Bătrânul, scos din fire. Automatul ținut la șold țintea spre Porta.
S a făcut tăcere. Era pentru prima oară când îl vedeam în asemenea stare. Nu se mai întâmplase nici măcar o dată în cursul celor trei ani de când eram împreună. Îl priveam uluiți pe dragul nostru Wilhelm Bayer, care răsufla greu, ca și cum s ar fi sufocat. Reîncepu să vorbească bâlbâindu se.
— Sunt niște fiare, SS iștii ăștia, asasini, e adevărat, ar merita tot ce le ați face. Și dacă e cineva care să vă înțeleagă, acela sunt chiar eu.
Duse mâna la gât și arunca o privire spre culmea de unde îi auzeam pe SS iști cântând:

So weit die braune Heide geht,
Gehört das alles mir.

Cât se întinde castania câmpie,
Toate îmi aparțin numai mie.

— Dar uitați că nu stârpești măcelurile prin crimă.
Glasul îi devenise o șoaptă. Porta încercă să spună ceva, dar Bătrânul îl opri cu un gest.
— Vă amintiți ziua în care l ați ucis pe ticălosul acela de locotenent la Lemberg?
Ne privea pe toți pe rând și privirea lui ne sfredelea.
— Vă aduceți aminte?
Nu a răspuns nimeni. Ne aminteam ca și cum ar fi fost ieri. Un ofițer din poliția frontului fusese ucis cu un glonte în cap, în plină stradă Pahlevi, din Lemberg. În cursul raziei care a urmat au fost arestate șaizeci de persoane, care au fost executate chiar în fața casei unde fusese găsit mort locotenentul. Printre victime erau nouăsprezece copii sub doisprezece ani. Toate locuințele din jur au fost făcute scrum. O femeie a fost omorâtă împreună cu pruncul ei cu patul armei.
— Oare ucigașul ofițerului nu și a regretat fapta? încheie Bătrânul murmurând.
Își smulse casca, iar aceasta se rostogoli pe pantă, apoi își continuă voios cursa la vale antrenând grohotișul în urma ei.
— I ați uitat pe cei doi SS iști pe care i ați înjunghiat la Stalino? urmă el cu încăpățânare. Răsplata a fost masacrarea locuitorilor din Brigadenhof. Dar telefonista aceea care pretindea că fusese violată de civili ruși? Treizeci de femei și copii au luat drumul robiei în lagărele Reich ului...
Da, ne aminteam. Telefonista a mărturisit mai târziu că nu fusese violată. Mințise. Au ridicat din umeri și au băgat o zece zile la pârnaie pentru că își bătuse joc de poliția secretă, însă în sat copiii mureau de foame, în timp ce mamele lor crăpau muncind în Germania.
Cu ochii închiși, Bătrânul continuă să amintească multe altele. Porta clipea des, Stege gemea, Heide scuipa, Legionarul fluiera printre dinți „Vino, dulce moarte...", doar Micuțul nu părea impresionat."
— Dacă îi măcelăriți pe SS iști, urmă Bătrânul, o faceți cu bună știință. Va plăti întreaga populație dimprejur, cât și deținuții, adăugă el după o clipă. Voi veți purta vina pentru fiecare ce va fi împușcat. Fiecare glonte în ceafă al vostru va fi și când totul se va încheia, veți putea spune cu mâna pe inimă că într adevăr sunteți asasini.
După ce ne privi din nou pe rând, ne strigă:
— Și acum trageți, dacă îndrăzniți! Nu uitați însă că de fiecare dacă când un SS ist își dă ultima suflare datorită vouă, ucideți în același timp și douăzeci de civili, cu siguranță femei și copii, prunci, elevi, bieți copii înfometați, care în clipa asta încă se mai joacă, fără a bănui ce i așteaptă! Trageți și răzbunați l pe evreul Gerhardt Stief, cel care refuza să se bage în pat pentru a nu l umple de păduchi. V ar scuipa dacă ar afla ce aveți de gând să faceți. Vreți să l răzbunați? Atunci strigați în gura mare ce ați văzut. Să nu uitați vreodată! Când toată lumea se va înfofoli în bunăstare după război, voi să strigați în continuare. Aceasta să fie răzbunarea pentru miile de Gerhardt pe care i au torturat.
Legionarul se ridică obosit.
— Ai dreptate, Bătrânule, ca întotdeauna.
Își aruncă mânios țeava aruncătorului de flăcări, o strivi sub picioare și strigă răgușit:
— Să fie blestemați! Ni s a luat totul, bucuria, libertatea și curajul nu folosește la nimic. Cât privește armele, e sigur că nu pot fi decât în slujba acestor ticăloși, mânuite chiar de noi, porci în uniformă.
Se lăsă la pământ, scoase covorașul de rugăciune, își descălță bocancii, îngenunche cu fața către răsărit și se rugă îndelung. Priveam în tăcere acest lup din munții berberi, care nu putea nici măcar să muște cuțitul care, încet, ne ucidea.
Unul câte unul, ne am ridicat. Bătrânul porni la vale, iar noi l am urmat cu inima grea. Porta scuipă cu năduf, își îndesă jobenul pe căpățână, își aruncă arma grea pe umăr, pășind și el în urma omului scund și voinic ce cobora fără a întoarce capul.
SS iștii cântau și acum. Strângeam pumnii de durere și furie. Heide mormăi:
— I am fi avut pe toți! Nu ar fi durat nici cinci minute.
Bătrânul grăbi pasul în vreme ce noi îl urmam greoi. Coborâșul se mai îndulcise când un miros înăbușitor ne învălui deodată, venind pe deasupra pădurii. Ne am oprit foarte mirați să vedem vălătuci groși de fum ridicându se dintre copaci.
— Ce ar putea fi? murmură Bătrânul gânditor.
— Cred că e în pădure, cu toate că pare a veni de mai departe, spuse Porta. Își împinse pălăria spre ceafă. Parcă ar fi la Katowitze, dar de ce naiba arde?
Stege scoase harta și busola.
— Arde Tekolowich, ne anunță sec.
Ne am repezit ca nebunii de a dreptul pe munte în sus, printre stânci, pășuni și scurtături. Sudoarea ne pătrundea în ochi. Legionarul scoase un strigăt, arătând spre sud est, unde o altă coloană de turn se înălța către cerul albastru.
Stege scoase din nou harta.
— De data asta arde la Branowich. Ce se întâmplă oare?
— Represalii, spuse Bătrânul. Dar pentru ce?
Brand își săltă la loc pe umăr burlanul de plită și propuse:
— Trebuie să mergem să vedem despre ce i vorba.
Și dinspre sud se zărea alt incendiu.
— Ce dracu se întâmplă? izbucni Heide.
— Represalii, repetă Bătrânul. Vreun smintit care i a făcut felul unuia dintre băieții lui Himmler și acum toți din împrejurimi trebuie să plătească.
Pe pantă cobora un câine lătrând întruna, Porta îl prinse. Era o corcitură mare de câine lup, așa cum aveau pe aici cei mai mulți dintre țărani, cu zgarda ruptă și blana înroșită de sânge. Bietul câine era înnebunit de frică și durere.
Bătrânul trase gânditor din pipă, cu privirea ațintită asupra câinelui.
— Animalul acesta vine de la o fermă de munte, și nu dintr un sat.
Legionarul, care mângâia câinele pe cap, se întrebă:
— Asta ar putea însemna că lichidează și gospodăriile mici? Ce naiba s o fi întâmplat?
Își verifică cu atenție arma și, cum Bătrânul se pregătea să continue coborâșul, Legionarul îl opri cu un gest. Așezând cu prudență arma, privi către est și ceru o țigară.
— Băieți, Bătrânul ne a ținut o predică mare, iar noi am fost înțelegători pentru că erau destule motive. Dar acum, acolo sus totul e cuprins de flăcări. Se prea poate ca pe partea cealaltă unii să fi fost mai puțin înțelegători. În acest caz eu consider că nu mai avem nici noi motive să fim în continuare înțelegători.
— Gura, făcu Bătrânul. Adunați vă armele, pornim.
— Așteaptă puțin, să auzim ce are de spus nomadul.
Legionarul rânji răutăcios. Ochii îi străluceau de ură fanatică.
— Pe Allah! Să i ucidem pe SS iști!
— Nu, spuse Bătrânul.
— Câinii turbați trebuie omorâți! răcni Legionarul. Bastarzii lui Himmler nu sunt altceva! Cine mă urmează? Ridicați mâna.
Porta, Micuțul, Heide și Brandt ridicară pumnul. I am urmat cu inima îndoită. Ultimul intră în rind Stege, privind în chip de scuză spre Bătrânul.
— Pe Allah! E o zi mare, spuse Legionarul ridicându se.
Îi puse mâna pe umăr Bătrânului.
— Noi te înțelegem, dar înțelege ne și tu. SS iștii nu se mai pot răzbuna, și au terminat treaba, totul arde. Ne conduci, așa cum ai făcut o întotdeauna pe front?
Bătrânul scutură din cap.
— Vă urmez pentru că nu am încotro, un asasinat însă nu voi conduce.
Legionarul ridică din umeri.
— Foarte bine. Băieți, Urmați mă.
Am atins liziera pădurii cățărându ne peste obstacole care i ar fi făcut să șovăie pe vânătorii de munte, însă dorul răzbunării ne dădea aripi. Am înaintat astfel ore întregi, deschizându ne drum prin mărăciniș cu topoarele și cazmalele noastre. Aveam mâinile însângerate, dar Legionarul ne îmboldea ocărându ne, mai fanatic decât toți. Istoviți, îl amenințam cu armele, el însă râdea disprețuitor trimițând în toate direcțiile strigătul său de luptă marocan.
Am ajuns în sfârșit la prima gospodărie. Rămăseseră doar ruinele fumegânde și trei cadavre chircite, două femei și un copil.
Bătrânul închise ochii, era livid. Eram fiare oțelite în război, care văzusem de toate, însă mâinile ni s au crispat strângând și mai tare armele. Ne am repezit mai departe, în urma Legionarului. După o oră, am descoperit încă două leșuri; doi bătrâni împușcați în ceafa. Legionarul le răsuci, chipurile lor nu mai erau deoât o gaură.
— P 38, stabili Porta pipăind orificiul cu degetul.
Asupra cadavrelor nici o hârtie. Totul fusese luat.
— Poate fi la fel de bine opera partizanilor, sugeră Kraus, lașul.
— Bineînțeles! făcu Bauer, izbucnind în râs împreună cu noi.
Bătrânul își scoase pipa din gură și i se adresă SS istului:
— Îți pot spune cuvânt cu cuvânt ce va scrie mâine în ziarele din țară. Þăranii pașnici au fost asasinați de bandiți. Ei au incendiat și trei sate și mai multe gospodării. Represaliile vor urma cât de curând. Semnat, Heinrich Himmler. După care, Standartenführer ul SS Blobel, numit de Führer șeful poliției din Brach, va proceda la execuțiile uzuale. Pentru mai multă siguranță se va menționa că bandiții purtau uniforme germane. Cei de la RSHA se gândesc la toate.
Porta își puse degetul pe rana uneia dintre victime, apoi îl mirosi.
— Gangrenă în prima fază.
— Ia te uită! Exact la fel ca la cadavrele galbene de la Dobrovina, spuse Legionarul.
Porta înclină capul, mirosind din nou.
— Celălalt s a scăpat în pantaloni.
— Așa făceau întotdeauna atunci când îi gazam la Birkenau, zise deodată SS istul Kraus.
Se lăsă o tăcere cumplită. Am uitat de cadavre pentru că se produsese ceva care era al dracului de interesant. Toate privirile s au întors către voinicul SS ist, cel ce fusese izgonit dintre ai săi, degradat și trimis într un regiment disciplinar ca dezertor.
— Ca să vezi... Și ce ai mai văzut la Birkenau?
SS istul păli, făcându se aproape verde. Ceea ce ascunsese cu atâta grije timp de trei ani îi scăpase acum fără voie. În nopțile de nesomn se temuse să nu fie trădat, de cineva de la secretariat, de pildă subofițerul Julius Heide, printre alții, pe care îl reîntâlnise la noi. Ce spaimă trăsese atunci când îl văzuse pe Heide!Oare trebuia să l implore să tacă, plătindu i orice? Dar poate că Heide nu știuse totul... Altfel era inexplicabil că tăcuse atâta vreme... Kraus încercase desigur să fie mutat, căpitanul von Barring însă hotărâse: „Nici vorbă". „Ticălosul acela de von Barring, la fel ca toți ceilalți din plutonul ăsta blestemat! Trădători de patrie care ar trebui neapărat lichidați...".
Se produsese un lucru de necrezut, nimeni nu l trădase, o făcuse el, cu gura lui. Adresă o rugăciune lui Dumnezeu, de care se lepădase în 1938, când intrase în SS. Cât de mândru fusese să se împăuneze acasă la el în uniforma nazistă, verde, cu capete de mort argintii! Cu câtă grijă cosese banderola neagră purtând literele de argint „Totenkopfverband" (Uniunea Capului de Mort) pe mâneca stângă. Izbucnise în râs văzând spaima mamei sale atunci când apăruse acasă îmbrăcat în uniforma aceasta mult urâtă. Îl amenințase pe tatăl său cu închisoarea când acesta invocase dreptatea lui Dumnezeu. Ce fericire să vezi toate lepădăturile din cartier privindu te terorizați!... Toți cei care fuseseră obraznici cu el se întreceau să l tămâieze. Când cârciumarul refuzase a i da pe credit, aruncase pe tejghea câteva mărci soioase și în tăcerea grea ce se lăsase, i a strigat: „Foarte curând va veni vremea când te vei târî la picioarele mele!"
Nu a durat mult, într adevăr... Un bilețel strecurat în cutia de scrisori a unității, cea pe care nu o deschidea decât Eicke, șeful SS, cu numele și adresa cârciumarului, purtând mențiunea „Trădător de patrie". După trei săptămâni cârciumarul a fost chemat și, în aceeași zi, i s au aplicat zece bastoane, întins pe o capră de lemn. Să se învețe minte, mârșavul! Într o zi de ianuarie, în 1938, a fost prins în sârmele ghimpate și apoi îngropat împreună cu vreo cincizeci de evrei, spânzurați în ajun în spatele grajdurilor.
Apoi ziua în care sosise la Gross Rosen, una dintre cele mai frumoase din viața lui. Și o amintea mereu cu emoție. I se încredință grija câinilor. Adora câinii, dar Hauptsturmführer ul SS Streicher era un nătărău. Pentru faptul că unii dintre trădătorii de patrie fuseseră mușcați puțin de câinii săi, Streicher făcuse tărăboi. E adevărat, fusese și un mort, ce importanță avea însă aceasta? Oricum ar fi murit. Un boșorog, fost ministru al Republicii, care leșina de fiecare dată când lua un baston pe spinare...
Hauptsturmführer ul Streicher ceru anchetă și, dacă nu ar fi fost și povestea cu „Hopa hop!", afacerea ar fi fost clasată. Kraus recunoștea că sărise nițeluș peste cal cu „Hopa hop", chiar și față de niște trădători de patrie. Fusese invenția lui Steinmüller, Oberscharführer ul din blocul 7, iar jocul avea mai multe variante.
De pildă, câțiva deținuți erau aduși pe platoul cel mare din spatele stânei; li se așeza o cutie pe cap și trebuiau s o țină sub amenințarea cu bătaia. SS iștii trăgeau apoi în cutii și, desigur, se mai întâmpla ca un deținut să se aleagă cu un glonț în scăfârlie. Dar ce minunat exercițiu de tir și cât de amuzant era!
Se mai organizau de asemenea și alergări pe deasupra șanțurilor latrinelor, iar când deținuții treceau peste scânduri, li se trăgeau de sub picioare. Era haios să i vezi zbătându se în rahat, unii mureau încet, e adevărat, dar ce importanță mai avea?
Doamne, cât râdeau în batalionul acela! Mai erau încă multe alte tetun de a jucă „Hopa hop"!; într o zi însă, Steinmüller a depășit totuși măsura. Legase împreună trei deținuți, în pielea goală, de agregatul de căldură, să vadă dacă erau curajoși.
Bruta aceea de Streicher îi descoperise. Ce tărăboi se iscase! În cele din urmă însă ticălosul de Streicher a pățit o și el. A apărut în fața consiliului de război, pentru a fi luat apărarea trădătorilor de patrie, a fost alungat din SS și transferat la aviație. Se spunea că fusese doborât în Polonia.
După Gross Rosen, Kavensbrück. Numai femei. Era acolo un Stabsführer care purta insigna de sânge a partidului din 1923 Un vizionar. Câte putea născoci cu fetele... Puteai să înnebunești după asemenea ședințe! O deținută, fost avocat, cuteză să acuze pe SS iști de abuz de putere. A fost snopită în bătaie cu o coadă de mătură, după care au sărit pe ea de la înălțimea mesei, sfărâmând p ca pe o coajă de ou. Comandantul de la Ravensbrück nu a cerut anchetă, cel puțin el știa cum trebuie tratată pleava aceasta. Și ce distracție să biciuiești femeile! Te dureau coastele de atâta râs; s a întâmplat totuși într un rând ca lucrurile să se încurce, pentru că una dintre scorpii protestase cu tărie, susținând că fusese însărcinată de Kraus. Avusese grije ca iapa să crape la timp, mulțumită bunelor sale relații cu medicul șef. De necrezut cât era de greu să omori o femeie... Fusese nevoie să i facă o injecție cu benzină.
Un lucru bun fusese și numirea lui la Birkenau, la compania de exterminare. La început erai totuși, cât de cât, impresionat atunci când soseau mii de evrei pentru a și primi porția de Cyclon B. Dar te obișnuiești cu toate. Într adevăr nici nu mai știa numărul evreicelor pe care le lichidase.
Într o bună zi însă norocul l a părăsit, a fost ziua cea mai întunecată a vieții sale, cea în care a fost dat afară din echipa de exterminare. Mulțumită Untersturmführer ului SS Rochner și doar pentru că violase o româncă. Să mai ai încredere în camarazi! S au înverșunat împotriva lui și a celor patru complici ai săi, hotărând să fie trimiși la secția de instruire de luptă din Cracovia. Dar scăpă datorită unui picior infectat. O mie de mărci l a costat infecția de la picior, cu toate acestea, ghinionul se încăpățână să l urmărească. A fost vărsat direct la regimentul SS „Der Führer". Un regiment de ticăloși, care nu visau decât o moarte eroică...
Au urmat luni de sudoare, de disperare și spaimă, până fugi de pe front, la Harkov, chiar din prima zi. Consiliul de război, degradarea, închisoarea de la Torgau. Și acum tremura amintindu și de Torgau, cea mai cumplită dintre pușcării! După care culmea... regimentul acesta îngrozitor disciplinar, cu ucigași de cea mai josnică speță.
Iar acum, tocmai nelegiuiții ăștia îndrăzneau să l judece, pe el, ostașul Führer ului, veteran nazist!
Se umflă, dar, privindu i pe Micuțul și pe Porta, curajul îl părăsi prin toți porii. Nu puteai ști niciodată de ce erau în stare smintiții ăștia... adevărate brute... puteau născoci ce e mai rău. Kraus își aminti de căpitanul Meyer, de Obersturmführer ul Gratwohl, de Sonderführer ul Hansen ...Sudoarea înghețată îi picura de pe frunte. Să ceară ajutor? Poate că în vecinătate s ar afla câțiva camarazi din SS? Ce plăcere să i denunțe în sfârșit pe porcii ăștia! S ar lăsa cu câteva gloanțe în ceafă și încă ar fi prea puțin!
Dar ce naiba e asta? Iată l pe Porta apropiindu se... foarte încet. Nu mă atinge! vru să strige, de pe buzele sale însă nu ieși nici un sunet. Avea limba umflată, uscată, pe spate îi curgea sudoarea. Legionarul, monstrul acesta marocan, fiara asta cu cicatrice, se îndrepta zâmbind spre el. Și gorila de Micuțul... ba chiar și Julius Heide, fratele său de arme... veneau puțin aduși de spate, ca și cum s ar pregăti să l atace. Brandt, hoțul de Brandt, scoase cuțitul.
Doar nu l vor omorî! Nu se poate! Bătrânul vorbise de crimă. Cu toate acestea îl uciseseră pe Hannsen, încet, fusese un omor. Iar pe Gratwohl îl spânzuraseră, tot omor fusese. Pe căpitanul Meyer îl împușcaseră, alt omor... Acești oameni îngrozitori! Acești trădători de patrie. Se va apăra... va trage...
Un zgomot metalic. Dumnezeule! Porta îl făcuse să scape arma din mână.
— Nu! strigă când Legionarul îl lovi cu bocancul între picioare.
Zâmbeau, tăcuți, cu dinții încleștați și descoperiți. Urma să moară astăzi? Dar era cumplit... viața, frumoasa viață...! Nu își făcuse decât datoria și nimic altceva. Oare puteau înțelege asta ucigașii?
Bătrânul îl privi, fără o vorbă, cu privirea întunecată, cu ochi care nu mai erau ai săi. Era dușmanul său, nu spuse „Este un asasinat".
Cercul se strângea. L au înconjurat, foarte de aproape. Kraus era în mijloc, precum pata albă din centrul țintei. Au început să lovească. O durere insuportabilă îi stăbătu corpul din cap până în picioare. Scoase un țipăt în timp ce se ptăbușea, așa cum țipase și Gerhardt.
— Isuse Christoase, ajută mă. Sfântă Fecioară, ajută mă. Ah! imploră fără a fi auzit, mă voi face preot pentru restul vieții. Doamne, te voi sluji, nu te voi renega niciodată. Salvează mă de diavolii ăștia!
Munții s au răsturnat, cerul s a deschis... L au legat strâns cu funii și l au lăsat acolo, sângerând, fără a i acorda importanță, în timp ce fumau în tăcere.
Apoi plopul a fost îndoit către pământ. Știa ce avea să urmeze. Urletul său era de fiară, poate pentru că înnebunise. Dar nu l auzi decât Satan, care se bucură.
Astfel muri SS istul, cu membrele și articulațiile smulse. Zbieră zece minute înainte de a muri. Porta fu de părere că avusese parte de o moarte prea rapidă. Am aruncat hoitul într o râpă îngustă și batalionul își continuă drumul. În apropierea unor alte ruine fumegânde am dat peste o bandă de SS iști, însă nimeni nu a tras, iar strigătul Legionarului „Allah el Akbar!" nu răsună în munte. Setea noastră de răzbunare era potolită.


Gisèle dormea. Am îmbrățiÈ™at o, se trezi, se întinse È™i mă sărută cu foc. Dormise foarte mult timp.
— Și, spuse, evreul pe care l ați întâlnit a murit în cele din urmă?
Am sărutat o fără a i răspunde. Râse și am recăzut înlănțuiți, apoi mă întrebă din nou:
— A murit?
— Nu, evreii nu mor niciodată.
— Până într o zi tot trebuie să moară, făcu ea mirată.
— Nu. Nu poți ucide un evreu. Continuă să trăiască, în ciuda urii, în ciuda persecuților.
— Nu înțeleg, dar n are a face. Lucrurile astea mă plictisesc, prefer să facem dragoste.




În bordelul cel mare se făcuse curățenie cu prilejul sosirii noilor pensionare.
Peștele uriaș, cel care fusese spânzurat deasupra biroului la care ședea Tanti Dora, dispăruse și fu înlocuit cu un cap de taur. Cineva agățase de un corn un ciorap foarte fin; de celălalt atârna o pereche de chiloți albastru deschis.
O femeie complet dezbrăcată dansa pe șirul de mese, în timp ce proiectoarele făceau să joace lumini colorate pe părțile cele mai intime ale anatomiei dansatoarei.
Publicul răcnea, Micuțul depășea orice închipuire. A fost nevoie să l doborâm cu o sticlă în cap pentru a l potoli.


MICUÞUL SE LOGODEȘTE

În ziua aceea am sosit la spital chiar înainte de vizită.
Doctorul Mahler se opri la patul lui Mourtiz și, așa cum făcea întotdeauna, aruncă o privire pe hârtiile pe care i le prezenta Bilă de seu. Șuieră puțin printre dinți, apoi îl privi cu atenție pe Mouritz, voluntarul sudet.
— Cum se simte astăzi flăcăul nostru?
— Nu prea bine, domnule medic șef, spuse Mouritz, respectând cele mai bune tradiții militare.
— Adevărat? Nu ești chiar atât de bolnav, dragă prietene. Se răsuci examinându l pe Micuțul, care era întins ca o scândură pe pat, cu mâinile așezate în lungul trupului pe cearceaf și arbora o mutră cât se poate mai tâmpită.
Doctorul Mahler zâmbi și reîncepu să fluiere subțire.
— Pacientul se simte mai bine?
Micuțul sughiță de frică, medicul însă nu părea că observă.
— Starea pacientului este în general bună. Cere să fie trimis la batalionul de convalescență al diviziei.
Micuțul se ridică dintr o singură mișcare, cu o privire potrivită a sfâșia inima.
— Am putea să i semnăm ieșirea, să vedem când...
— Marți, pe șapte, îi suflă Bilă de seu.
Doctorul Mahler zâmbi pe sub mustăți.
— De acord, soră, pe șapte.
Micuțul deschise gura, frica i se vedea în ochi și nu pricepea, la fel ca noi, ce îl apucase pe doctorul Mahler. Dar, spre ușurarea generală, medicul se întoarse brusc spre Mouritz întinzându i mâna.
— Mult noroc! Nădăjduiesc că te ai odihnit bine la noi.
Micuțul se prăbuși la loc pe pernă, având impresia că se află în paradis.
— Pacientul pare cam palid, afirmă doctorul când ajunse în dreptul patului uriașului.
Bilă de seu pufni pe nas și îi înmână o foaie în care era vorba mai mult de pedepse disciplinare decât de boală. Medicul se dedică unei ascultări atente a zdravenei cutii toracice.
— Pacientul are dificultăți evidente de respirație, dictă. Respirația remarcabil de rău mirositoare, iar limba foarte încărcată. (Limba Micuțului atârna afară precum o halcă de carne putrezită în tutun și alcool.) Și altfel, cum o mai duci, prietene? urmă doctorul sarcastic.
— Domnule doctor, când stau lungit, destul de bine, însă îndată ce mă ridic, mi se face rău, răspunse cu glas de muribund.
— Hm, hm... înțeleg. Lipsă de apetit, doar sete mare?
— Da, spuse Micuțul, care habar nu avea ce putea să însemne cuvântul apetit.
Doctorul zâmbi și dictă:
— Pacientul va trece la regim, timp de opt zile. Nu se va ridica din pat, se vor alterna băi și spălături stomacale.
Bilă de seu își arătă dinții galbeni cu un rinjet diabolic, când doctorul salută și își continuă inspecția.
Abia după ce întreg salonul fu trecut în revistă, Micuțul și a dat seama de năpasta care se abătuse asupra lui. Dar nu era nimic de făcut. Veni ora spălăturii, administrată de Bilă de seu personal.
Ședința a rămas de pomină.
— Voi chema jandarmii și vei ajunge în fața consiliului de război, urla Bilă de seu, împungind cu toate puterile canula îr fundul cel mare al Micuțului.
— Nici un consiliu de război nu mă poate împiedica să fac pe tine, ripostă Micuțul trăgând o bășină.
Apa începu să clocotească și se revărsă din irigator. Infirmiera țipa, Micuțul necheza, dar spălătura a fost cu toate acestea înghițită până la ultima picătură.
— Și ai s o ții în tine! tună Bilă de seu.
Înjurând și blestemând, Micuțul păstră lichidul mai mult de o oră în el, știind că infirmiera se va întoarce să i facă o injecție.
Acul era întotdeauna cel mai vechi și mai mare din câte putea găsi, îl înfigea foarte încet pentru a l auzi pe uriaș zbierând. Era clipa ei de răzbunare.
În ziua aceea, nici nu se aplecase bine deasupra fundului păros, când un gheizer răsunător izbucni cu putere. Bilă de seu sări înapoi scoțând un strigăt de spaimă, în timp ce râsul Micuțului făcea să se cutremure paturile. Infirmiera, împroșcată de sus până jos, puțea să ți mute nasul.
— Porc nerușinat! bâlbâi, voi avea grijă să te închidă până la sfârșitul zilelor tale!
— Taci din gură, burduf de pipi! hohoti Micuțul vesel.
Bilă de seu emise câteva sunete sălbatice și apucând pacientul de urechi, îl lovi cu capul de marginea patului.
— Drace! spuse cu admirație Legionarul, după care se cufundă din nou în citirea Coranului.
O soră își strecură capul prin deschizătura ușii și după ce văzu scena, dispăru ca prin minune. Cu toate acestea, Micuțul a avut ultimul cuvânt, căci, începând din ziua aceea, spălăturile au fost suprimate.
Peste o săptămână, în calitate de convalescent, după ce bău precum o gură de canal, pătrunse în camera în care Bilă de seu își petrecea ora de odihnă, întinsă pe pat și citind romanul ei favorit „Femeia cu doi bărbați".
Deodată, se auzi un tărăboi monstru, pe care nimeni nu îndrăzni să l întrerupă. Medicul de serviciu, unul nou, anunțat în grabă, se dovedi destul de precaut să și lipească doar urechea la ușă, fără însă a interveni în această bătălie a titanilor.
După lungi minute de așteptare, deodată se instaură tăcerea. Ne temeam să nu se fi lăsat cu moarte de om. Tăcerea a durat două ore și jumătate și toată lumea începuse să se neliniștească de a binelea, când am văzut apărind pe Bilă de seu braț la braț cu Micuțul, coborând scările.
Micuțul avea un ochi învinețit și uniforma uimitor de bine periată. Cizmele și centura, lustruite, străluceau ca niciodată mai înainte.
Bilă de seu arbora un palton roșu și o pălărie bleu, împodobită cu pene de fazan multicolore. Fără a ne acorda o privire, perechea se făcu nevăzută în direcția Reeperbahn și nu reveni decât târziu în cursul nopții. Micuțul mort de beat, iar Bilă de seu izbucnind în râsul de femeie amețită și jucându se cu un balon dintr o bășică de oaie, pe care îl avea legat de încheietura mâinii.
Namila se lăsă să cadă pe un pat străin, locatarul fiind silit să se mute în capătul celălalt al salonului. Râdea și sforăia ca un porc ghiftuit, împuțind aerul cu miasme de cârciumă.
În ziua următoare, ne anunță că este îndrăgostit și începu să se ferchezuiască într un fel de care nimeni nu cuteză să și bată joc.
— Briantină! șopti Legionarul.
Briantină, întinsă cu peria de haine, nu putea face nimic la o asemenea chică.
— Sunt frumos, nomadule?
Legionarul se învârti în jurul lui încrețind din nas.
— Ești frumos, cu toate că ai prea mult cur în pantaloni. Poate că totuși nu se va observa, adăugă împăciuitor. Fugi și fii fericit.
Nu trecu mult și iată l înapoi, coborând treptele vertiginos, ca un taur furios. Cu privirea cruntă, pătrunse în salon ca un bolid și se așeză pe jos mormăind.
— Ploșnița! Scârboasa! Ce scroafă! M a dat pe ușă afară zicându mi că put a parfum ca un bordel în pragul falimentului!
— Și ai înghițit tu așa ceva? întrebă Legionarul făcând pe miratul.
— Da, m a luat prin surprindere; dar o să vadă ea! Doar sunt un războinic!
— Și un nătărău, spuse amabil Legionarul. Eu, Alfred Kalb, din Legiunea Străină, îmi permit s o spun.
Uriașul din palid se făcu roșu. Dădu cu piciorul într o găleată, îi trase un pumn lui Mouritz, îl amenință pe Stein că l ia la palme și se răsti pe fereastră la un ciclist nevinovat.
Apoi porunci lui Mouritz să ne cânte psalmi. Cum nefericitul se codea, îl fugări pe sub toate paturile până ajunse în sfârșit la al său, din care se înălțară apoi cântece leșinate. Ai fi zis că e glasul unui creștin din groapa cu lei.
Micuțul își puse capul sub robinet, se șterse cu cearceaful și deodată ordonă:
— Stein, Bauer! La drum, mergem la curve!
— La ora asta? întrebă Stein, în vreme ce Bauer începea să se echipeze.
Legionarul se prăpădea de râs.
— Bineînțeles, se simte nevoia de exercițiu.
Am pornit cu gălăgie mare. În drum, pe coridorul principal, am dat de o găleată, pe care Micuțul o răsturnă dintr o lovitură de picior. Apa se revărsă pe podeaua imaculată. Femeia de serviciu, indignată, se repezi la uriaș.
— Ai făcut o înadins, ticălosule!
— Ce ai zis? Zgripțuroaică hitleristă!
Găleata se alese cu un nou șut, care o proiectă drept prin ușa de sticlă. Geamurile se sparseră cu zgomot de tunet, în timp ce femeia porni să urle ca din gură de șarpe. Apăru în fugă subofițerul de serviciu, cu cască pe cap și înarmat potrivit regulamentului. Era un tinerel lipsit de experiență, cu ochi foarte albaștri, care aruncau scântei, ceea ce de asemeni făcea parte din regulament.
— Drepți! ordonă el.
Am pocnit calcâiele destul de moale luând o atitudine care semăna cumva cu poziția de drepți. Chipul femeii se însenină. Își șterse mâinile pe șorțul murdar, împodobit în dreptul burții cu un vultur spălăcit și se dezlănțui zbierând pe culoar.
— Pe tine, porcule, te voi învăța ce i ordinea, spuse subofițerul.
Micuțul înclină capul privindu l pieziș pe zelosul tablagiu, cu casca prea mare pentru el, ca și cum ar fi căutat pe chipul său primele semne ale nebuniei.
— Cu tine vorbesc, golanule!
— Cu mine? spuse Micuțul mirat, arătându se cu degetul. Ați mai pomenit așa ceva? ne surâse confidențial. Conform regulamentului trebuie să mi se adreseze cu gradul pe care îl am, chiar dacă aș avea pântecăraie.
Îi puse subofițerului mâneca sub nas, atât de aproape încât acesta făcu un pas înapoi, pentru a nu fi răsturnat.
— Așa cum domnul subofițer poate vedea, eu sunt Obergefreiter și atrag atenția că în felul acesta trebuie să fiu numit.
Ne am învinețit de râs. Nimeni nu l ar fi crezut pe Micuțul în stare de asemenea răspuns, demn de Porta.
— Vrei să mă înveți pe mine? răcni subofițerașul. Drepți și nu vorbi decât atunci când te voi întreba.
— Ești un cur cu urechi, spuse Micuțul.
Gradatul explodă ca o bombă:
— Sunteți martori la ce mi a spus! bâlbâi nestăpânit.
Legionarul râse încetișor, ceea ce mări și mai mult furia celui din fața noastră.
— Și tu, de ce râzi, idiotule, negru scopit! Mă ocup eu și de tine!
Zâmbetul se șterse de pe fața Legionarului și ochii i se făcură ca de șarpe. Novicele subofițer avea acum un dușman de moarte.
Stein interveni foarte repede:
— Vă raportez, domnule subofițer, că nu putem fi martori. Nu am văzut nimic.
— Rebeliune! urlă răcanul. Să vină garda!
S au înființat apropiindu se în zgomot infernal zece soldați infirmieri, ieșiți din camera de gardă.
— Arestați i!
Nimeni nu se mișcă.
— Nu avem dreptul, făcu un bătrân Obergefreiter, tărăgănând cuvintele. Nu putem, adăugă el.
— Asta i rebeliune! Rebeliune!
Bătrânul Obergefreiter, încântat, ne făcea cu ochiul, în timp ce noi urmăream desfășurarea evenimentelor nădăjduind ce i mai rău.
Subofițerul, izbutind să se stăpânească, îi strigă:
— Gândește te bine! S ar putea să te coste capul. Sunt Führer în Hitlerjugend!
Smulse pistolul său greu P 38 din toc, îl armă și bâlbâi, mai mult scuipând cuvintele:
— În numele Führer ului, sunteți arestați cu toții și vi se va tăia capul!
Atunci se întâmplă ce era firesc să se întâmple. Revolverul se slobozi singur. Din recul, responsabilul cu hârdaiele se sperie atât de tare încât mai trase un foc, trezind ecoul în întreg spitalul și făcând o pe femeia de serviciu s o ia la sănătoasa, neuitând totuși să și ia găleata și cârpa de șters podelele.
S a deschis o ușă făcând loc Hauptfeldwebel ului Domas, pe buze încă având urmele micului dejun. Cântări situația dintr o privire, și se întoarse supărat spre subofițerul care îi dădea înainte cu „rebeliune" și „sabotaj".
— Ești sigur că raportul dumitale corespunde realității? întrebă ciocănind cu degetele pe nasturele de sus al tunicii impecabile a subofițerului. Cine a tras?
— Eu! lătră micul responsabil cu hârdaiele.
— Nu zău? Și asupra cui, mă rog? Nu văd nici un mort.
Privi în jur căutând un cadavru, care ar fi jignit spiritul său pentru ordine.
— Așa se întâmplă întotdeauna când se apucă bobocii să tragă. Și de ce ați tras, domnule subofițer?
Pronunța „domnule" și „subofițer" astfel încât să exprime întregul său dispreț. Nu primi răspuns.
Feldwebel ul spitalului se amuza. Arătă cu degetul acuzator cele două găuri de nouă milimetri din ușa laboratorului, din care ieșeau acum câteva fete blonde precum griul. Feldwebel ul plutea. Ce situație minunată! Să le arate cum strivește păduchele ăsta de subofițeraș! Se lingea pe bot de plăcere.
— Ai înnebunit? Rebeliune? Asemenea lucruri nu se pot petrece în spitalul „meu". Cred că ești de acord cu mine, răspunde!
— Herr Feldwebel...
— Fără cuvântări idioate! i o reteză superiorul, încântat de el.
Deodată, spre nesfârșita sa deziluzie, l am văzut apărând pe coridor pe doctorul Mahler în carne și oase. Bluza lui albă flutura afară, într un fel prea puțin militar. Se opri în fața grupului adunat la picioarele scărilor și cu mâna făcu un gest a lehamite.
— Ce mizerie! Adjutant, scoate mi astea de aici. Te ai crede într o gară bombardată.
Ni se adresă nouă:
— Sunteți învoiți? Dați i drumul! Apoi, arătând spre ușa din sticlă: Și vedeți să fie pus geamul la loc, totul e cu dosul în sus. Aici e spital, nu circ.
Doctorul Mahler spunea întotdeauna „spital", și nu „lazaret", cum se obișnuia în armată. Mai aruncă o privire scurtă și asupra numeroaselor dame ce se adunaseră pe coridor.
— Infirmierele mele n au altceva mai bun de făcut decât să se bage în chestiuni soldățești?
Salută și își văzu de drum. Infirmierele s au volatilizat, cei din gardă s au întors zgomotos în camera de gardă, iar noi ne am făcut nevăzuți prin ușile rotative. Adjutantul șuieră subofițerului:
— Vin eu sus imediat, să mă ocup de tine. Pentru început vei intra în carceră.
— În carceră! strigă nefericitul, atât de tare încât doctorul Mahler, din celălalt capăt al culoarului, se întoarse brusc.
— Ai spus ceva, adjutantule?
— Nu, domnule medic șef.


Între timp, pentru noi, dimineața se anunța promițătoare. Am năvălit cu hărmălaie în bordelul în care o femeie urâtă își aștepta clienții în spatele biroului. Pe perete era afișat un aviz care făcea cunoscut că, în caz de nevoie, să fie chemată Jandarmeria militară nr. 0001 și, în cazuri de extremă urgență, unitatea 0060.
Mutra de pușcăriaș a Micuțului nu i spunea bineînțeles nimic bun, așa încât femeia cea grasă se gândi din capul locului la nr. 0001. Micuțul se aplecă deasupra biroului.
— Știi nemțește? o întrebă. Da? Atunci ascultă, graso, sună alarma la târfele tale, dar mai repejor! Astăzi suntem puși pe fapte mari!
Râse mulțumit, se îndreptă la adevărata sa înălțime și așteptă. Tanti se ridică, cât un munte, pieptul i se zbătea să scape din sutien, ochii ei mici și spălăciți aruncau fulgere, iar cele câteva fire din bărbie i s au zburlit bătăioase.
— Ieși afară! zbieră, sau chem Feldgendarmeria!
Se stropșea la noi toți. De sub tejghea scoase un baston de jandarm și îi aplică Micuțului una peste căpățânâ.
Acesta scoase un zbierat și după aceea totul se petrecu cu viteza fulgerului. Din Tanti nu mai rămase decât un papuc. Restul plutea prin salonul în care o cireadă de fete, pe jumătate dezbrăcate, se îngrămădiseră prin colțuri, crezând că peste bordelul hamburghez aterizase un V2.
— Haideți, frumoaselor! urlă uriașul, bine dispus, iată ne din nou aici! De băut și apoi repede în scutece!
— Nu avem nimic de băut, spuse Elfriede. Cheile sunt la doamna.
Aplecându se asupra muntelui de carne ce zăcea pe jos, Micuțul scotoci găsind cheile între sâni. Fetele, fermecate, se repeziră în pivniță și se dezlănțui un chiolhan monstru. Ne am îmbătat cu toții, turnam alcool pe gâtlejul târfelor. Stein picta cu cerneală pe fundul uneia dintre ele, Bauer își făcea de lucru cu voinica Trude pe pian, întreaga încăpere era plină de pahare sparte șj de vărsături. Micuțul, prea obosit să călărească, se opintea cu Isabele culcat pe podea, în timp ce noi dădeam măsura cântând:

Schön ist die Liebe im Hafen,
Schön ist die Liebe zur See...

Bună i dragostea în port când ești,
Frumos e marea să iubești...

Și soseau alți clienți, căscând ochii mari de uimire.
Nici nu am părăsit bine așezământul, când cei din Feldgendarmerie au descins în iureș. Jandarmii erau înarmați până în dinți și păreau puși pe fapte mari. Dinăuntru răsunau țipetele isterice ale femeilor.
— Putorile o iau pe coajă, zise Micuțul, mai beat ca de obicei.
Fără nici un motiv se opri în mijlocul străzii și, cu mâinile pâlnie la gură, răcni pe rusește:
— Stoi!
Trei jandarmi ce rămăseseră lângă mașină se întoarseră ca fripți spre noi. Îl văzură pe Micuțul fluturând din mâini și sfidând gloata de jandarmi.
Se auzi tropot de cizme, zăngănit de arme, un motor puternic porni. Jandarmii, care snopiseră în bătaie nu numai personalul bordelului, ci și clienții găsiți la fâța locului, și au îndreptat acum atenția asupra unei prăzi mai de soi.
— Apropiați vă, păduchilor, să vă masacrez! răcnea Micuțul către jandarmii setoși de măcel și foarte hotărâți să hăcuiască tot ce întâlneau în cale.
În nici una din polițiile din lume nu poți găsi pe cineva care să se poată compara cu brutele germane care poartă pe piept semiluna de metal. Tipilor din Feldgendarmerie le plăcea la nebunie să rupă brațele în mai mulți timpi. Se pricepeau să lovească un individ fără a l face să leșine, aducându l, însă în pragul nebuniei; și, într adevăr, nu puțini soldați au trecut din celulele cu zăbrele ale jandarmeriei în cele capitonate ale azilurilor; pe care nu le mai părăseau decât cu picioarele înainte.
— Allah e mare! zise Legionarul, în timp ce își căuta boxul spaniol cu țepi.
Micuțul se proțăpea în continuare, cu picioarele depărtate, pe linia de tramvai, ce mai pradă pentru brute! Stein înjura, Bauer râdea răgușit, înfășurând în jurul încheieturii cureaua la capătul căreia atârna teaca baionetei — o armă cumplită pentru cine știa s o folosească, iar Bauer trecea drept un maestru.
Feldwebel ul de jandarmi Braun, un taur căruia îi plăceau mai ales anumite lovituri joase — care făceau totul harcea parcea — cobora strada fără să se grăbească, urmat de ucigașii lui.
Casca părea mică pe țeasta lui enormă. Oberfeldwebel ul Braun, din brigada a 3 a, era cel mai mare ticălos ce purtase vreodată uniforma aceasta. Milog în fața superiorilor și odios față de toți cei care depindeau de el, avea școala comandoului poliției din Hamburg. Mulți greviști rămăseseră ologi după ce i lucrase Braun, multe târfe din Sankt Pauli juraseră răzbunare după ce beneficiaseră de tratamentul special de la Dispensarul nr.7 din Davidstrasse. Cum aerul din Hamburg începuse a
deveni nesănătos pentru el, ceruse mutarea la Berlin, dar la declararea războiului revenise la Hamburg, în fruntea unui comando special.
Într un răstimp foarte scurt, Parisul s a bucurat și el de binefacerile sale, însă de groaza rezistenței franceze revenise în orașul port. Îi plăcea să lovească soldații până ce mureau. Strigătul pe care îl scotea victima atunci când o lovea între picioare era pentru el cea măi înălțătoare muzică și pe când se apropia în fruntea brutelor sale de Micuțul, semăna cu un demon atras de mirosul sângelui. Bâta i se lovea de cizme, o bâtă care, susținea el, ucisese doi soldați dintr o singură lovitură. I se spunea „Gorila", o poreclă care îl înfuria.
Strigătul Micuțului bubui precum tunetul:
— Gorilă! Mălai mare, vino să te căsăpesc!
— Pe el! Vreau să l prindeți viu!
Șapte jandarmi s au năpustit asupra uriașului, care îi aștepta, înfipt ca o stâncă, chiar în mijlocul drumului. Se auziră bușituri înăbușite, un jandarm horcăi. Micuțul mugea precum un cerb, cei din comandoul lui Braun galopau pe stradă. Totul nu a durat nici cinci minute. Legat ca un burduf, Micuțul fu aruncat în mașina Feldgendarmeriei.
— Allah Akbar! răcni Legionarul și se năpusti lovind cu boxul în ceafa unui jandarm. Sclipi un cuțit, izbucni un foc de armă. În lungul străzii, umbre abia bănuite se strecurau pe lângă case fugind în fața jandarmilor atât de urâți. Legionarul îi sări unuia în cârcă și îl strânse de beregată până se prăbuși. Stein râdea ca un nebun, cu dosul mâinii dobori pe unul care încerca să scoată revolverul din toc.
Deodată se auziră fluierături stridente. O femeie strigă dând alarma:
— Fugiți, băieți, vă atacă acum tot comandoul!
Dinspre Reeperbahri se auzea urletul unei sirene, se aprindeau lumini, strada răsuna de cizme țintuite. Fără a mai cere restul și cărând cu noi trupul inert al Micuțului, am șters o către berăria Sankt Pauli, unde portarul ne a deschis o poartă scufundată în beznă. Am auzit răpăitul unei mitraliere.
Micuțul era pe departe cel mai ponosit, obrazul îi era zebrat de două răni mari ce sângerau din belșug. Ne am dus după un infirmier al spitalului, care, fără prea multe menajamente, îl cusu pe camaradul nostru. Nenorocitul blestema de durere, din fericire însă mai avea mâinile legate, ceea ce îl împiedica să se împotrivească. După ce a trecut destul timp, pe drumuri ocolite, același infirmiier ne a condus înapoi la spital.
După trei zile, în saloane au pătruns triumfător zece jandarmi cu căști, sub comanda personală a lui Braun, care îl recunoscu imediat pe Micuțul. S au aruncat asupra lui și l au luat cu ei. Pe noi însă nu ne au mai găsit niciodată.
S au mai scurs două zile. Spre uimirea generală, am văzut o atunci pe Bilă de seu părăsind spitalul, tocmai când era mai multă treabă de făcut. Era în mare ținută: pălărie roșie, bluză galbenă și umbrelă verde, ceea ce o făcea să semene cu marele pavoaz al Braziliei. Întreg spitalul o urmărea de la ferestre. Infirmiera șefă o luă iute pe Zirkusweg și dispăru pe scara stației Sankt Pauli a metroului. Se întoarse pe la ora 17 și un sfert ținându l pe Micuțul de mână. Ce s a întâmplat nu am fi aflat niciodată dacă un jandarm nu ar fi istorisit fantastica întâmplare.
Bilă de seu avea relații înalte, printre care chiar și un general. Au văzut o intrând ca o furtună în Feldgendarmerie, urmată de un general de artilerie, de trei ofițeri de stat major și de un Gruppenführer SA. Acesta din urmă nu știa să zică decât „Ah, da?" la orice.
Încă din prag generalul începu să trâmbițeze:
— Drepți! Disciplina lasă de dorit aici! repetând aceste cuvinte de trei ori, în răstimp de treizeci de secunde. Herbert Freiherr von Senne, artilerist ca și generalul, ceru să l vadă pe Oberfeldwebel ul Braun Hans. Pronunță „Hans" ca și cum ar fi dat cu barda.
Ceilalți doi ofițeri își ciocăneau voioși tocurile revolverelor, pe care le purtau în dreptul burții, contrar regulamentului. Generalul își puse monoclul și dădu un șut Bibliei care zăcea pe jos. O sentinelă miorlăi:
— Jandarmeria 7, nimic de semnalat!
— Porcule! îi răspunse Bilă de seu, împungând sentinela cu umbrela.
— Da, doamnă, admise omul, căruia vederea unui general îi dădea amețeli.
Oberfeldwebel ul Braun veni în fugă din cușca lui din spatele coridorului cu celule, luă poziția de drepți și înșiră un raport lipsit de strălucire pe care nici nu izbuti să l termine.
— Culcat, Oberfeldwebel!
Braun răsuci capul fără să înțeleagă. Trecuseră pe puțin zece ani de când se dezobișnuise de asemenea exerciții. Generalul îl aținti prin monoclu. Bilă de seu împinse înainte gușa ei dublă.
— La pământ, porcule!
Precum se năruie un munte minat, Braun se prăvăli la pământ și se văzu silit să execute regulamentar exercițiul, până când maiorul se declară mulțumit.
— Șleahta asta are nevoie de disciplină! tună generalul de artilerie scuipând pe fotografia unei căpetenii războinice, pe nume Ludendorff.
Se ocupă energic de întreg personalul jandarmeriei, ceru punerea în libertate a Micuțului, aminti de frontul de est și incheie cu aceste cuvinte înspăimântătoare:
— Toată porcăria asta va fi raportată Führer ului. Voi trimite urgent propunerea de mutare într o unitate combatantă.
Se auzi slab un „Da, domnule general". Micuțului îi spuse răspicat:
— De tine mă voi ocupa mai târziu!
În aceeași clipă însă observă insigna regimentelor disciplinare și roși. Respiră adânc:
— Frontul de răsărit te așteaptă!
Făcu un semn și Bilă de seu îl înșfăcă. Micuțul părea din ce în ce mai năucit.
— La prima încercare de fugă, doamna se va folosi de armă!
După care s au retras.
Micuțul scuipă pe jos și spuse:
— Vino, Emma, să i lăsăm.
Ea îl luă de mână și l duse ca pe un băiețel. L am culcat, însă se îmbătă împreună cu Legionarul și în liniștea nopții i am auzit șoptind îndelung. Din când în când la urechi ne parveneau cuvinte precum "jandarmi" și „Gorila"...
Într o sâmbătă seara s au hotărât să se ducă după „Gorila". Erau în plină formă, formă care se îmbunătăți și mai mult încă mulțumită sticlei de votcă pe care Legionarul o luase cu el. Braun tocmai se dezbrăca și păru surprins de vizita aceasta neprevăzută. Nu l recunoscu din prima clipă pe Micuțul, care era deosebit de prietenos, îl gâdila cu vârful cuțitului, îl ciupea de obraz și îi făgăduia să i taie beregata. Oberfeldwebel ul Braun nu izbuti decât să emită un strigăt slab, fiind pe jumătate sufocat de degetele de oțel ale Legionarului care îl strângeau de gât.
— Vreau să l omor eu, cu mâna mea, protestă Micuțul atunci când Braun se învineți.
Chiar atunci din dormitor a ieșit doamna Braun, membru activ în organizația femeilor național socialiste. Înainte de a și da seama de ce se petrece, ordonă:
— Liniște! Imediat liniște!
În penumbră i se puteau zări moațele din păr și cămașa de noapte, care, ca totul din apartament, aparținuse fostului proprietar, o evreică văduvă, moartă la Neuengamme. Apartamentul constituia un vechi vis al doamnei Braun, pe care într o bună zi și l realizase. Văduva, împreună cu cei trei copii, fusese ridicată de SS, fără a putea lua cu ea decât ceea ce aveau pe ei, la ora trei dimineața. Doamna Braun fusese de față, îmbrăcată în piele de sus și până jos. Pe scări prichindelul de trei ani plânse spunând că i este frig în ploaie. Un SS ist îl pălmui. Doamna Braun o scuipă pe văduvă în obraz și o lovi cu piciorul în fluierul piciorului.
— Tu și țâncii tăi veți fi puși bine în lagăr.
Apoi, urcă să schimbe apartamentul după gustul ei, înainte de a i sosi bărbatul. Evreica și cei doi micuți au fost trimiși la camera de gazare, iar fata de treisprezece ani sfârși într un bordel de lagăr.
Micuțul aflase despre toate acestea pe căi tainice, cunoscute doar de cei care trăiesc în marginea societății. Își ridică privirea asupra doamnei Braun. Când a apucat o de păr s a auzit un mormăit. Femeia țipă, nu prea tare. O lovi cu capul de tocul ușii, lâsând o apoi să cadă fără viață.
— A fost un diavol, îi spuse Legionarului, strivind capul doamnei sub cizmele sale.
Îl sugrumă pe Braun cu un cablu de oțel și, după ce se asigură că a murit, murmură câteva cuvinte latinești rămase în străfundurile memoriei din vremea când fusese în pensiunea catolică din Minden.
La plecare au verificat cu grijă broasca de la ușă.
— Bântuie atâția tipi dubioși pe aici, ar putea sparge apartamentul! spuse Micuțul.
Își trase pantalonii în sus și l urmă pe Legionar la Tanti Dora, care le puse câte un pahar dinainte zicându le:
— Încă un păhărel, băieți?
Ca și cum tocmai terminaseră un dans.
— Skôl! făcu Legionarul dându l peste cap.
— S a făcut? șopti Tanti Dora turnându și un biter.
Legionarul o privi și clipi ridicând paharul.
— Skôl! repetă el.
— În sănătatea tuturor celor pe care îi vei aranja, spuse Tanti Dora, care era gata să jure oricui că cei doi clienți nu se mișcaseră toată noaptea din bomba ei.
Nu întrebă însă nimeni.
În ziua următoare, avioanele canadiene bombardau cartierul în care locuise „Gorila", transformându l într o mare de flăcări. Micuțul îi spuse Legionarului:
— Ce baftă pe noi că ne am hotârit să mergem ieri, altfel am fi ajuns prea târziu! Și nu am mai fi putut intra în paradisul lui Allah, nu i așa, nomadule?
— Nu ți bate joc de lucrurile serioase, răspunse Legionarul.




— Trebuie să ai relații, spunea Tanti Dora. E la fel de necesar ca aerul pe care îl respiri.
„Frumosul Paul" era o relație excelentă. Trimitea oameni la spânzurătoare sau le comuta pedeapsa în muncă silnică după bunul său plac și de altfel nu făcea nimic pentru nimeni, Tanti Dora însă nu era nici ea o relație de neluat în seamă.
„Frumosul Paul" era unul dintre cei mai veninoși șerpi ai celui de al III lea Reich. Tanti Dora nu se temea de mușcătura lui. Râse, scărpinându și pulpele groase, în timp ce urmărea din ochi cum ies zbirii Serviciului de Securitate.
Rachiul de ienupăr, pe care „Frumosul Paul" doar îl mirosise, fu golit în chiuvetă, pentru mai multă siguranță: Micuțul zicea că i păcat de el!


„VINDSTYRKE II"

Fișa noastră de ieșire a fost semnată într o miercuri oarecare. Doctorul Mahler ne a strâns mâna privindu ne în ochi, având pentru fiecare câteva vorbe bune.
Ne au trebuit trei zile să ne luăm rămas bun de la toată lumea, iar Micuțul se întrecu pe sine la bordel. Legionarul și cu mine ne am îmbătat zdravăn la „Vindstyrke II", însoțiți de Tanti Dora, care mormăia din vreme în vreme cuvinte neinteligibile, privindu l pe Legionar într un fel ciudat. Eram așezați într una din nișele cele mici, sub lumina roșie voalată.
— Ce veți face voi doi după război? am întrebat eu, mai mult să zic și eu ceva.
— După război? visă Legionarul, privind cu interes cum își schimbă absintul culoarea în timp ce rotea paharul în mână. Poate mă voi ocupa puțin cu comerțul.
— Trafic de carne vie, sugeră Tanti Dora.
— De ce nu? O marfă ca oricare alta... Sunt locuri unde femeile sunt rare și costă mult. Dacă te aș fi întâlnit acum câțiva ani, draga mea grasă, ți aș fi găsit o slujbă bună. Te ai fi distrat cu un întreg batalion la BMC ul din Alger.
— Scârnăvie, răspunse Tanti Dora.
— Dacă aș izbuti, dar asta numai după ce aș tăia beregata la câțiva care o merită, m aș fofila să trăiesc ca un bogătaș dincolo de Ocean. Undeva unde să nu fie poliția asta îndrăcită.
Râse singur la gândul acesta.
— Nici tu nu crezi ce spui, i o tăie Tanti Dora, aprinzându și o nouă mahorcă. Vrei să ți spun eu ce vei face îndată ce se va încheia războiul? Te vei prezenta la primul centru de recrutare francez și vei pocni din călcâie pentru a obține un contract în Legiune.
Legionarul o privi lung. Cicatricea lui întinsă devenise roșie ca focul, ca și cum sângele era pe cale să țâșnească prin pielea subțire. Strivi țigara pe jumătate fumată în scrumieră.
Ușa rotativă scârțâi și perdeaua din mărgele ce atârna în fața ei zornăi. O perdea din mărgele cum se întâlnesc în sudul Spaniei ori în Filipine, darul făcut de mult de un marinar. Într o noapte, marinarul acela strigase în nasul unui tip de la Gestapo: „Să te ia dracu, pe tine și pe Adolf!" și îi aruncase în față un pahar pe când tipul își scotea revolverul. Tanti Dora era puțin mai departe, dar iute ca fulgerul ridică mâna aruncând o piatră. Gestapovistul fu găsit ceva mai târziu într un șanț dinspre Hamburg.
În ziua următoare marinarul trebuia să se îmbrace, însă veni să aducă perdeaua de mărgele. Peste puțin timp ieși în larg, la bordul lui Bismarck, și muri în apa înghețată, cu ochii mâncați de pescăruși, pentru drapelul pe care îl urâse.
— Alfred! spuse Tanti Dora cu o dulceață neasemuită în glas, de care nu ai fi crezut o în stare. Rămâi lângă mine, vei putea face tot ce vei dori, îți făgăduiesc, tot, din clipa în care îți vei lepăda uniforma și până în ziua morții.
Oare era o iluzie sau erau într adevăr lacrimi ce sclipeau în ochii acestei femei dure — ochii aceia spălăciți ca ai unei cobre ce se repede asupra prăzii. Semănau între ei, patroana de bordel și soldățoiul pârlit de cei cincisprezece ani petrecuți în deșerturile Africii. Ciudățeniile vieții...
— Dora, bătrâna mea prietenă, șopti. Legionarul tainic, să încercăm să fim tari, să nu devenim sentimentali. Floarea albastră nu i de noi. Tu te simți bine printre târfe și bandiți, iar eu în deșert, cu o pușcă mitralieră pe umăr. Cu toate acestea, într o bună zi când vom fi cu adevărat bătrâni, ne vom reîntâlni și vom cumpăra un local mititel, cu un bar și șapte scaune.
Tanti Dora oftă.
— Alfred, nu va veni niciodată vremea să avem un bar și șapte scaune, pentru că la ora aceea tu vei fi mușcat de mult țărâna, pierzându ți sângele în nisip, iar eu voi fi moartă în urma unui delirium tremens.
Legionarul se ridică, aduse câteva sticle, făcu un amestec și întinse un pahar mare lui Tanti Dora.
— Bea, femeie. Știm amândoi ce înseamnă gândurile negre.
O sirenă începu să sune alarma, dezlănțuind un adevărat concert.
— Alarmă! spuse cineva, ca și cum nu am fi știut o și jumătate din local se goli.
O doamnă cu părul șaten intră și întrebă unde este adăpostul. Era frumoasă, cu tocuri înalte și fustă strâmtă, cu ciorapi deschiși, foarte fini. Nu era o târfă.
Primele bombe au început să cadă cutremurând casa, după care o baterie antiaeriană începu și ea să tragă. Sus pe cer pluteau mici nori albi.
— Îi auziți? zise cineva.
Într adevăr, se auzeau bombardierele grele descriindu și cercurile deasupra Hamburgului, în zumzet de motoare.
— Unde e adăpostul? întrebă doamna.
— Aici, spuse cineva arătând taburetul gol din fața barului.
Un nou șir de bombe se abătu asupra străzilor.
— Sunt unii care acum fac pe ei, râse un marinar de la submarine, băgându și mâna pe sub fustele unei fete.
Doamna care căuta adăpostul ieși, urmată de un domn gras, foarte nervos. În aceeași clipă, casa fu zguduită ca de trăznet și lumina clipi amenințător.
— Asta a fost una faină! zise marinarul aplecând pe spate fata, care începu să geamă.
Doamna și domnul cel nervos au venit înapoi în mare grabă. Ea era drăgălașă, cu părul în dezordine și obrajii înroșiți de frică. Desigur că nu era încă obișnuită cu moartea. Se așeză la bar, privind cu teamă în jur. Marinarul, care își pierduse panglica de la beretă, abandonă fata și se apropie de doamnă. Fără o vorbă, își strecură mâna sa mare în lungul piciorului subțire.
— Lasă mi soția în pace, spuse domnul cel gras, ridicându se.
Marinarul nu l văzu și, aplecându se spre cucoană, îi șopti ceva din care se auzea mereu cuvântul „pat".
— Las o în pace pe soția mea, marinarule! spuse din nou domnul indignat.
— De ce? întrebă curios marinarul.
— Pentru că i nevastă mea.
— E bărbatul tău? făcu marinarul sceptic. Da? Îmi plac femeile măritate.
Domnul îl apucă de braț:
— Vezi bine că i soția mea!
— Ei și? zise marinarul, care era destul de beat. Vreau să mă culc cu nevastă ta, înțelegi, frățioare?
Își lipi palma de pulpele doamnei, care îl pălmui, furioasă. Râse cu hohote, trase o dușcă și răcni:
— Îmi placi, ador să mi se opună rezistență, dar mâine plec în larg cu U l89. Adăugă confidențial: Este ultima mea călătorie.
Un troznet cumplit ne acoperi deodată cu praf mărunt de gips. Marinarul își trase capul între umeri zâmbind.
— Asta a fost foarte aproape, dar la mine nu se prinde. Mi s a prezis că mă voi curăța în următoarea călătorie. La prima torpilă... fâsss! U l89 e o hodoroagă, iar comandantul von Grawitz o lepră. Tu, hârșitul deșertului, l ai cunoscut pe lepra de von Grawitz, cu crucea lui de la gât, primită drept recunoștință pentru toți cei pe care i a trimis la fund?
— Gura, făcu Legionarul, care tocmai îi explica lui Tanti Dora, cu lux de amănunte, rețeta unei anumite supe ce se mânca la Damasc.
Domnul cel gras, care căzuse greoi pe un scaun la troznetul bombei, se ridică îndreptându se țopăind spre marinar. Se opri amenințător în fața celui de la submarine.
— Îți ordon să mi lași soția în pace și să i ceri scuze.
— Rahat! zise Legionarul. Nătărăul vrea să se bată cu marinarul?
— Treaba lor, rosti Tanti Dora, scoțând un rotocol de fum.
Matelotul se aplecă și o sărută pe doamnă drept pe gură. Domnul se clătină, îl lovi în bărbie și strigă lucruri de neînțeles. Soția lui striga și ea. Domnul ridică mâna și l nimeri încă o dată pe marinar, răsturnându i berea, o halbă „ingefar", greu de procurat. Tocmai aceasta stârni mânia omului. Îi arse un șut domnului, care se prăbuși, apoi se năpusti asupra femeii, răsturnând o pe spate. Soțul se ridică, palid. Puse mâna pe un scaun vrând să l spargă în capul adversarului său, nu l nimeri însă și o lovi pe femeie, care căzu la pământ ca o păpușă nearticulată.
Marinarul se repezi asupra lui.
— Porcule! Să dai într o femeie! Îți arăt eu, ție!
Domnul se nărui cu fața înainte, cu nasul în pulbere și portarul belgian îl aruncă în stradă.
— Ia muierea! zbieră un feldwebel infanterist. Dă i la buci!
— Tacă ți clanța! se enervă Tanti Dora.
Ușa s a deschis și un gardian de stradă intră clătinându se.
— Arde întreg Kirchenhalle! anunță el. Arde ca n iad.
Își scoase casca și se văzu că pe chipul foarte palid avea dungi de negreală. Uniforma îi era îmbibată de fum.
— Dumnezeule, cum arde...
Ceru un rachiu dublu și l bău dintr o sorbitură.
— Afară în stradă e unul gras care se smiorcăie. Voi l ați aruncat afară?
Fără să mai aștepte un răspuns, arătă către doamna întinsă pe tejghea, care mișca din cap gemând.
— Ce i cu ea, e lovită la cap?
— Tare curios mai ești! țipă Feldwebel ul clătinându se. Vrei să te bați cu mine, combatantule?
— Bineînțeles că nu, răspunse gardianul, șțergându și gura cu dosul palmei, ceea ce l făcu să pară și mai murdar.
— Ești un laș! strigă Feldwebel ul.
— Ascultă, pifanule, spuse gardianul cu răbdare, liniștește te. Ce mai arde! reluă apoi întorcându se către Trude. Încă o bere, fumul ăsta îți dă o sete... Și tu, pifanule, întinde o, nu mă bat cu răniții.
Feldwebel ul cu capul bandajat încercă să ajungă la polițaiul de stradă, dar își pierdu echilibrul. Cu foarte mare osteneală apucă o sticlă și o azvârli în capul gardianului, care sări înapoi ferindu se.
— Ești nebun? își trase revolverul.
— Da, bâlbâi bețivanul, nebun de legat.
Se scotoci prin buzunare și scoase un petec de hârtie, pe care îl vârî sub nasul gardianului uluit.
— Ia te uită! exclamă acesta, ștergându și sângele ce i curgea dintr o zdrelitură provocată de sticlă. Ca un permis de vânătoare! Unul adevărat! Ai noroc, fără hârtia asta erai un om mort. Ce lovitură mi a dat, bestia!
Marinarul își înfundă iarăși mâna pe sub fustele doamnei.
— Am s o gâdil. Veți vedea cum își va reveni, zise râzând.
Doamna gemu. Cu o singură mișcare marinarul îi smulse fusta de pe ea.
— Chiloței roz! jubilă el, dându i o palmă peste fese. Hai, trezește te! Heinz nu se va mai întoarce niciodată la Hamburg.
O nouă serie de bombe. Paharele s au răsturnat sunând, lumina s a stins, una din fete țipa de frică. Feldwebel ul începu să cânte. Polițaiul tușea. Casca i se rostogolise într un colț în momentul exploziei. Marinarul săruta femeia care gemea întruna.
— În sănătatea mirilor! se auzi un glas.
Toată lumea a râs și am băut în sănătatea marinarului și a doamnei.
— Mișcă te, putoare, se auzi în întuneric. Mâine e ultimul meu drum cu U l89, azi însă e rândul tău.
Trude aduse lumânări și în penumbră am deosebit două trupuri întinse pe jos. Doamna scoase un țipăt ascuțit. Polițaiul mârâi:
— Porcule, las o în pace!
Tanti Dora se ridică în tăcere și înaintă pe întuneric spre bărbatul culcat deasupra doamnei. Îmbrăcămintea femeii era sfâșiată, se apăra violent, dar matelotul era pe cale de a și atinge scopul. Gardianul se plecă spre marinar și îi smulse victima.
Bărbatul se ridică zbierând bezmetic... Se repezi la ușă.
— La prima mișcare trag! amenință polițaiul.
Marinarul dispăru mormăind pe scări. Atunci am auzit cum pocnesc bombele incendiare. Pe asfalt se răspândi un lichid arzător, iar flăcările s au înălțat, vii, iscând o căldură ca de cuptor. Cineva striga cerând nisip. Umbrele oamenilor se alungeau în lumina aceasta de iad. Strada întreagă ardea.
Tanti Dora aprinse calmă un trabuc, al douăzecelea de la începutul alarmei. Legionarul cânta „Vino, dulce moarte, vino...". L am văzut prin fereastră pe marinar aprinzându se precum o torță, se topi încet până când din el nu rămase decât un fel de păpușă roșiatică.
Femeia violată ședea pe jos și privea drept înainte, fără a vedea ceva. Se clătina țipând mereu și începu să se lovească cu capul de pereți, din ce în ce mai repede, ca un tren care prinde viteză. Glasul ei urcă într un vaiet ascuțit.
— A înnebunit, spuse un subofițer de pionieri.
Tanti Dora își aruncă privirile asupra femeii care se balansa.
— Du o în spate, porunci, făcând semn lui Ewald.
Din nou bubuit de tunet. În apropiere casele se prăbușeau, strigătele însă fură înghițite de furtuna de flăcări care mătura, precum un uragan totul din Hansaplatz.
Tanti Dora, calmă în continuare, ne a adus un platou cu castane coapte, pe care le am mâncat cu sare până când o patrulă a Serviciului de Securitate își făcu o intrare zgomotoasă. Întâi s au uitat la gardian, care își puse la loc pe cap casca, iar Oberscharführer ul care comanda trupa fluieră lung.
— Aha! Iată un agent care stă la căldurică, ce surpriză plăcută!
Gardianul luă poziția de drepți prezentându și raportul.
— Inspector de poliție Krull, de la infirmeria Gării Centrale. Nimic de semnalat.
SS iștii au izbucnit în râs.
— N ai imaginație, tataie! Jumătate din cartier arde și tu n ai nimic de semnalat? Afară, chiar lângă intrare, sunt două cadavre și nu ai nimic de semnalat?
SS istul întinse mâna râzând. Fără o vorbă, polițaiul i a înmânat ordinul de patrulare și carnetul. SS istul răsfoi nepăsător carnețelul cenușiu, fără să citească ordinul de serviciu, băgă totul în buzunarul de la piept și i se adresă:
— Îți dorești un glonte n ceafă, tataie?
Polițaiul clipi des, își agită capul și rosti ceva neinteligibil.
— Să te pui la adăpost în bordelul ăsta, în timp ce noi ne facem datoria, e prea de tot!
Îl percheziționă atent, învârtindu se în jurul polițaiului. Mauserul dispăru în buzunarul SS istului.
— Hai, cu fața la perete, dar mai repede!
Cu automatul îl împinse către zid.
— Te vei bălăbăni de o funie, nene polițaiule, cu un anunț pe burdihan: Dezertor!
Ceilalți SS iști se prăpădeau de râs.
— Mâinile la ceafă, ori îți smulg urechile! zbieră șeful.
Întorcându se către bar comandă:
— Cinci halbe, repede.
Tanti Dora se ridică făcând cu ochiul lui Trude, care dispăru în spate, acolo unde era telefonul și luă locul ei de la bar. Pufăia nervoasă. SS istul o privea insistent. Siguranța sa părea că scade în fața acestei femei grase cu ochii duri, care l măsura cu indiferență.
— Am zis cinci halbe.
Tanti Dora își scoase foarte încet țigara din gură și îi suflă fumul în obraz.
— Nu.
Toți au rămas înmărmuriți. Cuvântul răsunase ea pocnetul unei carabine. Legionarul își descoperi dinții. Se ridică și el așezându se pe taburetul de lângă Oberscharführer.
— Crezi că i meseriaș, omul? o întrebă pe Tanti Dora arătându l cu capul.
— Nu, cu siguranță însă un prost.
— Cine i prost? Hei, matroano! răcni SS istul.
Tanti Dora îi suflă din nou fumul în obraz.
— Tu. Dacă ai fi fost mai șmecher, de mult te ai fi cărat de aici.
Din spatele prăvăliei apăru Trude, care făcu un semn abia văzut către Tanti Dora și l privi cu voioșie pe SS ist. Acesta se răsti furios:
— Mă ameninți, zdreanțo? E timpul să ne faci o vizită. Mă voi ocupa personal de tine, copila mea!
Oamenii săi râseră tare și unul dintre ei își puse automatul pe bar. Legionarul îi împinse ca din greșeală și arma căzu pe jos cu zgomot.
— Nătărăule! urlă SS istul.
Tanti Dora o privi din nou pe Trude, care încuviință din cap.
— Apleacă te și culege ți arma, ordonă șeful omului său. Apoi, către Tanti Dora: Ce se aude cu halbele alea? Trebuie să ni le luăm singuri?
— Nu primiți nimic, spuse Tanti Dora, așezând o sticlă pe penultimul raft din spatele ei.
— Ce ai zis? Refuzi să ne servești?
Un SS ist se strecură în spatele tejghelei.
— Fă ce ți se spune, ploșnițo, sau e vai de capul tău.
Feldwebel ul cel cu permis de vânătoare se ridică și se apropie împleticindu se de bar.
— Lepre de SS, cine vrea să se bată cu mine?
SS istul îi aruncă o privire indiferentă.
— Întinde o, secătură!
Felwebel ul, clătinându se din ce în ce mai tare, își lipi obrazul de cel al șefului.
— Va să zică o cauți, lepădătură!
Celălalt nu l lovi decât o singură dată cu patul revolverului și Feldwebel ul se prăbuși ca un bolovan. Din nas i se scurgea un firicel de sânge.
— Acum ajunge! mârii Tanti Dora, punând jos țigarea. Dacă nu dispăreți la repezeală toți cinci, o pățiți să țineți minte. Azvârli automatul de pe bar. Acesta e local, nu arsenal.
Se apucă să șteargă frenetic tejgheaua, uitându se pe furiș către ușă. Legionarul deschise gura să spună ceva, dar îi șopti:
— Taci, vezi ți de treaba ta.
— Pe toți dracii! tună Oberscharführer ul. Târfă bătrână, te căsăpim, să vedem cum îți arată hoitul!
Îi dădu un picior Feldwebel ului în nesimțire, făcând să i cadă pansamentul. Apăru o cicatrice lungă, recentă. Era deschisă în mai multe locuri, se putea vedea carnea roșie străbătută de un dren. Una din fete se aplecă asupra rănitului:
— Hans! Oh, sărmanul Hans!
Îl târî cu mare greutate până la una dintre nișe. SS iștii râdeau, iar șeful ridică din umeri.
— La plecare să l luați și pe decăzutul ăsta, îl vom da puțin la darac. Și acum să vină berea, ori ați dat de dracu!
Exact în clipa aceea portarul tuși ușor. Tanti Dora ridică repede capul și zâmbi. Apăruse un bărbat mărunțel, cu un fular alb în jurul gâtului, într un impermeabil cenușiu și cu mânuși albe. Avea ochii ciudați, opalescenți, ca la morți.
Tanti Dora își aprinse alt trabuc, pocni din degete și spuse:
— Bună seara, Paul.
Mărunțelul înclină capul.
— Heil Hitler!
Pantofii lui scârțâiau. Fără să se grăbească, introduse o țigară într un lung țigaret de argint, cu capătul de fildeș, în timp ce SS iștii îl priveau hipnotizați. Îndreptă țigaretul către Oberscharführer ul cățărat pe taburet. Căpetenia zbirilor se tulbură. Nu prea știa ce să facă. Să se ridice și să și prezinte raportul, ori pur și simplu să răcnească: „Gura!", ceea ce i ar fi plăcut mai mult. Glasul îi era însă prea familiar, îi amintea de cazarmă sau de coridoarele întunecate de la poliție. Nu îndrăznea. Pe de altă parte, experiența îl învățase că sub țoalele ridicole ale civililor se puteau ascunde surprize de necrezut.
Alunecă de pe taburet, însă încet, și nu și apropie decât pe jumătate călcâiele, fără a le pocni. Spuse că făcea o razie obișnuită și găsise un gardian de stradă suspect de dezertare.
Bărbatul cel scund aruncă o privire nepăsătoare spre agentul în picioare de lângă perete.
— Ordinul de razie?
SS istul șovăi. O mânușă de piele albă se întinse poruncitoare.
— Ordinul?
— Nu am, domnule.
Un ochi mirat îl privi, unul singur, cel stâng de pe chipul palid. Celălalt privea în gol, era din sticlă, la fel de nesimțitor ca și inima omulețului, foarte potrivit însă pentru a i îngrozi pe inculpați.
— Ce înseamnă asta? Nu ai ordinul?
— Nu, domnule... SS istul șovăia să i acorde un grad. Cine naiba era? Am crezut de cuviință să controlez puțin cloaca asta de aici.
Omulețul ridică un colț al buzelor într un surâs ce semăna cu o grimasă înfiorătoare.
— Cine a crezut de cuviință? Și ce înțelegi prin cloacă? Aici nu i decât un singur porc, iar acela ești chiar dumneata, Oberscharführer.
Urmă o tăcere prelungă. Undeva departe se auzeau bombele căzând.
— Dumneata conduci trupa?
— Da, domnule.
— Nu mai spune! Prin urmare, dumneata ești vinovat de ilegalitatea asta? Razie pe cont propriu, fără ordin. Consiliul de război, nu i așa, Oberscharführer? Îți recunoști desigur vinovăția?
SS istul se bălăbănea nesigur de pe un picior pe celălalt. Avea acum călcâiele apropiate, iar degetul mic era pe cusătura pantalonilor. Ceva nu era în regulă cu civilul ăsta. Tanti Dora ștergea în continuare tejgheaua, cu ochii strălucitori de bucurie răutăcioasă.
— Oberscharführer ul SS Brenner raportează că recunoaște.
Bărbatul cel scund ridică o sprinceană. Ochiul viu se mai întunecă puțin, cel mort rămase de gheață.
— Vom mai sta de vorbă la Cartierul general. Poți pleca cu oamenii dumitale.
— Vă rog să mi spuneți, domnule, unde să mi înaintez raportul?
Omulețul dădu roată localului fără să răspundă. Privi în numeroasele nișe, iluminate cu câte o lumânare, și arătă către agentul de stradă, care sta drept, lipit de perete, cu mâinile la ceafa.
— Pe ăsta luați l cu voi.
Oberscharführer ul, în continuare în poziție de drepți, se răsucea pentru a se găsi mereu cu fațta la mărunțel.
— Unde trebuie să ne prezentăm, domnule?
Nici un răspuns. Bărbatul în negru era acum în fața barului și privea sticlele. Tanti Dora freca mai departe, fără a privi la nimeni. Trude îi turnă un pahar de rachiu de ienupăr. Mirosi paharul.
— Din Olanda, spuse, ca și cum și ar fi vorbit singur.
Răsucea paharul privind lichidul. Începu să fredoneze:

Judenblut soll spritzen...

Să curgă sânge de evreu... puse paharul pe bar, îl mai adulmecă o dată și murmură:
— Amsterdam. Keizersgracht.
Îl mai duse o dată la nas, făcu un semn din cap și se ridică fără a fi gustat. Se îndreptă repede spre ușă, dar, în trecere, îi puse mâna pe umăr lui Ewald.
— Tu te prezinți mâine la ora 12 și 10 la mine. Adresa ți o spune șeful tău.
Proxenetul se făcu alb la față ca un mort. Îl așteptau vremuri grele. De lângă ușă tipul cel scund se mai întoarse către căpetenia zbirilor.
— Sunt consilierul judiciar Paul Bielert, de la Siguranța Națională, Secția a 4 a, II A.
Și dispăru.
— Drace! șopti Oberscharführer ul, năucit. „Frumosul Paul" în persoană!
Își privi trupa. Asta însemna plecarea apropiată spre frontul de răsărit, într o unitate combatantă. Șleahta l a luat pe gardian în șuturi; l au amenințat pe portar și l au scuipat pe Ewald, dar n au spus nimic la adresa lui Tanti Dora. Era aici ceva ce nu puteau pricepe.
Sună încetarea alarmei. Pretutindeni în oraș răsuna urletul sirenelor pompierilor, care străbăteau străzile. Ardea peste tot. Până la noi ajunse miros de carne arsă. Carne de om. Feldwebel ul cu permisul de vânătoare nu își mai reveni și muri în brațele fetei care se vindea pe unt și cafea, mai prețioase decât lingourile de aur.
— Fir ar să fie! exclamă Legionarul. Ce seară!
O privi pe Tanti Dora, care își sorbea rachiul.
— Cine i Bielert și de unde îl cunoști?
— Ești curios, nu i așa? zâmbi ea. Paul Bielert este sculă mare la poliția judiciară, aici la Hamburg. E consilier. Semnătura lui te poate trimite fără judecată în capătul celălalt al lumii. Sturmbannführer, sau așa ceva.
— Și tu frecventezi asemenea monstru?
Tanti Dora urmă, fără a i păsa de întrerupere.
— Pe vremuri, Paul nu era mare lucru, un șmecher oarecare de la „Kripo ". L am scăpat o dată dintr o belea (se scobi în dinți cu un chibrit). Fără mine, „Frumosul Paul" și ar fi f... norocul, dar, bineînțeles, mi am luat măsurile mele de siguranță.
Râse încetișor.
— Când ai de a face cu șerpi de soiul asta, îți trebuie ser bun.
Legionarul se scărpină după ureche.
— Hm... făcu el dus pe gânduri. S ar putea să fie cam nesănătos. Ce s ar întâmpla dacă „Frumosului Paul" i ar trăzni prin minte că e mai prudent să scape de tine... În locul lui, eu așa aș face, iepurașule.
Tanti Dora se puse pe ris.
— Ia spune, Alfred, chiar mă crezi ultima cizmă?
— La dracu, firește că nu! Dacă ai fi fost fată mare, de mult n ai mai fi pe aici... Dar băiatul ăsta are o mutră! Mie nu mi ar plăcea să știu ceva care i ar putea îi dăunător.
Tanti Dora se distra.
— Dacă cineva ar fi atât de prost încât să mă răcească, tot ceea ce știu ar ieși din mormânt, iar tribunalele ar trebui să facă 80 ore suplimentare. O știu toți. Este în interesul lor să nu mi se întâmple nimic și să scap cu viață din războiul ăsta, poți să mă crezi. E foarte posibil de altfel să sfârșesc singură, cu câteva dintre târfe, în căutare de clienți, undeva în spatele bisericii Sfântul Michael. Atunci însă Adolf va fi crăpat de mult.
Dădu peste cap rachiul și își înfoi chica neagră cu amândouă mâinile.
— Ceea ce știi despre el e de natură politică?
— Firește. Crezi oare că tipii de soiul ăsta se tem de o simplă crimă?
Am băut în tăcere.
Polițaiul care intrase doar să și spele gâtlejul de fum a fost judecat de un tribunal excepțional, în numai douăzeci de minute. Judecătorul, un judecător bătrân, avea de judecat mii de oameni, ceea ce era cu mult peste puterile lui. Soția sa studia dosarele, în timp ce el mânca și semna nenumărate documente din care nu citise nici măcar un singur rând. După război s a retras la pensie, cultivând lalele și garoafe lângă căsuța sa din Aumühle, la cinci minute distanță de statuia lui Bismark.
În ziua când a pronunțat verdictul nefericitului gardian, avusese o dimineață deosebit de încărcată și se grăbea să vină acasă la prânz. În numele Führer ului, acuzatul va plăti cu viața dezertarea, având însă în vedere numeroșii ani petrecuți în cadrul poliției, este iertat de decapitare și va fi executat prin împușcare. Pronunță „Heil Hitler" când aproape că părăsise sala.
Polițaiul de cincizeci de ani, care avea treizeci de ani de serviciu, se prăbuși hohotind. Cineva povestea că amantul era pe jumătate mort de frică înainte chiar de a fi străpuns de douăsprezece gloanțe. Un ostaș din pluton îl atinse la cap, mutilându l. Asta era împotriva regulamentului, și putea trece drept act de violență — ceva ce nu și are locul în cadrul unei execuții militare.
Locotenentul de poliție care comanda plutonul se înroși de supărare și l pedepsi pe vinovat, care, după două săptămâni, plecă în Polonia să urmărească partizani. Într o noapte întunecos, compania lor a fost trimisă undeva la nord de Lemberg. Două camioane s au împotmolit. În timp ce munceau să le elibereze, au izbucnit deodată focuri de armă. Un foc intens, cu mici flăcări albastre. Veneau din dreapta, din stânga și din fața lor. Totul nu a durat decât exact patrusprezece minute, apoi s a lăsat tăcerea; nu se mai auzea decât trosnetul flăcărilor care mistuiau camioanele și câteva gemete.
Umbre îmbrăcate țărănește s au ivit din întuneric. Au dat cu piciorul în morți, iar răniților lovitura de grație. Nu le luase mult timp să lichideze 175 de soldați din poliție, locotenentul Wasilij Polonef dispăru apoi tăcut, așa cum venise. Cei 175 de soldați omorâți erau toți oameni în vârstă, care bătuseră ani de a rindul străzile din Hamburg, Bremen sau Lübeck, fără a fi bănuit vreodată existența unor asemenea ucigași fanatici, de teapa lui Wasilij Polonef.
După un anumit timp, familiile vor primi câte o carte poștală: „Sergentul major Schultz (sau Müller) a căzut la datorie, pentru Führer și patrie. Führer ul vă mulțumește".
Mai ales nu trebuia să plângi, căci a ți arăta durerea nu e demn de un german, asta putea fi considerat drept sabotaj; până și anunțurile mortuare nu trebuiau să pomenească de suferință.
„Am primit cu mândrie vestea morții fiului nostru, locotenentul în rezervă Heinz Müller, căzut pentru patrie..."
Trei săptămâni mai târziu, familia Müller primise o scrisoare lungă care anunța expedierea a 147 mărci și 25 de pfeningi, recunoștința armatei pentru sacrificiu. Bătrânul Müller s a înfuriat și spuse o mulțime de lucruri pe seama prețului sângelui, dar fu auzit de cineva care supraveghea casa.
În seara următoare, au apărut doi domni bine îmbrăcați, care îl săltară pe Müller. A fost și un proces. Defetism, purtare necorespunzătoare pentru un bun german, ofense aduse Führer ului și îndemn la răscoală. Într o dimineață de noiembrie, pe când ploua mărunt, călăul îi tăie capul lui Müller tatăl.
Doamna Müller, care trăise atâta vreme alături de Hans Müller, a fost trimisă la Ravensbrück, pentru reeducare.




Un cor de strigăte și chemări se înălța din mii de guri. Bombele cădeau ca grindina. Pe străzi alergau torțe umane, prefăcându se apoi în mici mumii.
Îl chemau în ajutor pe Dumnezeu, dar Domnul nu i auzea.
Biserica Sfântu Nicolaie era o mare de flăcări. Preotul încercă să salveze Sfintele Odoare, dar un Christ mare de piatră se prăbuși peste el rupându i șalele.
Ardea Hamburgul.
Noi beam în pivnița spitalului, în timp ce ștabii Partidului benchetuiau într un restaurant subteran din Baumwall, unde Paul Bielert căuta un asasin.
Pentru jefuitorii de cadavre, noaptea se dovedea fructuoasă.


BOMBARDAMENT DE NOAPTE

Asupra spitalului cădeau torpilele aviației inamice. Căminul de copii dinspre Landungsbrücke fusese distrus încă mai înainte. Un nor uriaș de fum și căminul dispăruse, împreună cu șoimii hitleriști și toți ceilalți copii din pivniță. Tot atunci au dispărut și cei nouă băieți de doisprezece ani, servanții tunul antiaerian.
O aripă a spitalului, cea care avea fațada pe Nachtstrasse, fusese pe jumătate rasă. Se mai puteau vedea resturile contorsionate ale paturilor de fier, un picior gol smuls de la genunchi sub un roi bâzâitor de muște și o mână, o mână mare, aspră, cu un inel neted pe deget. Și o disputau doi câini costelivi, ceea ce ne făcu să râdem.
— Mare porcărie, camarazi, suflă Legionarul. Sfârșitul e aproape, Reich ul devine linia întâi.
În fața berăriei Sfântu Paul, o femeie pe jumătate înfășurată întru un covor roz, vechi, acoperită toată de praf de calcar cenușiu, plângea de una singură. În ziua aceea erau mulți care plângeau singuri. Pe poarta dinspre miazănoapte a Hamburgului fu văzută o lungă procesiune, erau muncitorii străini care lucrau cu contract. Nimeni nu încercă să i aresteze, poliția se prăbușise. Cu poveri grele pe umeri, muncitorii străbătură Neumünster, trecură podul de la Rensbourg și se îndreptară către graniță. Erau sătui de războiul german. Au trecut granița fără a fi controlați, Germania toată părea cuprinsă de flăcări.
În ceea ce ne privea, ieșirea din spital a fost amânată fără explicații și am fost repartizați la degajarea ruinelor, dar cea care ne comanda era mult prea lipsită de experiență, pentru cătane vechi ca noi. Era o infirmieră șefă, nou venită, care purta un coc mare în vârful capului, o femeie tipic germană, slabă și plină de ea. Pe piept, deasupra broșei de argint, se lăfăia emblema Partidului, toată din aur. Vorbea gutural și răgușit.
— Voi ăia patru, nepricopsiților, faceți bine și mișcați vă mai repede! Faceți rost de o lopată și degajați stația 3.
— O singură lopată? se interesă Micuțul.
— Obraznicule! lătră muierea cea slabă.
Legionarul se ridică foarte nepăsător și zise în franțuzește:
— Allons y, les gars!
— Aici se vorbește în germană! zbieră ea.
— Mai du te dracului!
Femeia scrâșni din dinți și dispăru pe scări. O infirmieră mărunțică, care văzuse scena, ne șopti:
— Feriți vă de Mathilda! Are un frate la Gestapo...
Legionarul se adresă Micuțului:
— Amintește mi s o trec pe Mathilda pe lista lui Porta.
— De ce? făcu mica infirmieră mirată.
Legionarul o prinse de bărbie.
— Pentru ziua răfuielilor, drăguțo. Facem lista din fuga calului.
— Dumnezeule! exclamă prostuța, n oți fi comuniști?
Camionagiul cel voinic Willy Bauer izbucni în râs și fata clătină capul văzându ne plecând.
— Să ai grijă ce spui, Grethe, șopti unei colege. Comuniștii își notează numele, e timpul s o ștergem.
Sora Grethe se porni să râdă.
— Nu e cazul meu, fato. Tatăl meu e de cinci ani într un lagăr de concentrare. Era național socialist, dar nu știa să și țină limba n frâu. Înțelegi, am astfel o poliță de asigurare pentru viitor.
Cealaltă se scărpina gânditoare.
— Măcar dacă aș putea spune la fel. Din păcate însă tatăl meu este maior într o divizie SA „das Reich".
Continuară să spele în tăcere canule și seringi, iar după un timp cea mică zise, pierdută în gânduri:
— Poate că ar trebui să raportez șefului? Așa spune regulamentul când e vorba de cuvinte subversive.
Grethe se uită lung la ea.
— Margaret, să nu faci asta! Se poate întoarce împotriva ta în ziua când Adolf nu va mai fi. Regulamentele astea sunt făcute să le calci în picioare, amintește ți sfatul meu: n ai văzut, n ai auzit, n ai vorbit!
Se răsuci să plece și îi mai zise o dată:
— Dacă vrei să te ții la suprafață, ține minte ce ți am spus. Mănâncă, dormi, culcă te cu cine vrei, dar ține ți gura, asta e principalul.
Sora Grethe lucrează și astăzi într un spital. Timp de patru ani a îngrijit soldați, a închis ochii morților, i a toropit cu morfină atunci când erau în pragul nebuniei, s a culcat cu ei când era la capătul nervilor. Timp de doi ani a îngrijit soldați englezi, făcându le injecții, ocărindu i cum făcuse și cu soldații germani. Apoi, civilii au luat locul soldaților, cu boli ciudate și necunoscute până atunci. Infirmiera Grethe de la Crucea Roșie refuză să urce scările ierarhice și continuă să facă injecții. Din când în când întâlnea câte un fost pacient, german, norvegian, danez, englez ori negru congolez, arab din Alger, vreun legionar tremurând de febră care se întorcea din Indochina. Se bucura revăzându i, bea cu ei, uneori se culca cu unul ori cu altul.
— Întotdeauna nu i decât o ființă omenească, spunea ea, și am văzut atât de multe...!
Grethe a fost o mare infirmieră, pe care unii o disprețuiau în numele moralei, dar alții — mult mai omenoși — o salutau cu respect. Cititorule, dacă vei trece vreodată prin Hamburg, du te la Landungsbrücken, nu departe de Reepersbahn. La stânga față de Hafenkrankheit, într o casă retrasă, care este o clinică de specialitate, o vei găsi pe sora Grethe și mulțumește i în numele tuturor bărbaților necunoscuți în uniformă verde sau kaki.
Mica Margaret a fost spânzurată într o zi de mai din anul 1945, murind tot atât de prostește precum trăise, în numele moralei și din cauza numărului prea mare de rapoarte.
Odihnească se în pace, nu e singura de felul ei.
În ceea ce ne privea, găsisem mijlocul să chiulim de la degajarea terenului și jucam cărți în pivniță, la infirmierul Peters.
— Căci, spunea Legionarul, dacă ajutăm la degajări, ajutăm în același timp și pe cei pe care îi urâm.
Peters câștiga. Ne ghiftuia cu cârnați stropiți cu alcool de 90 de grade, îndoit cu apă și eram fericiți că suntem în viață. La Hamburg, în 1944, acesta era lucrul de căpetenie. Frățiorul arătă către un borcan în care plutea ceva greu de definit.
— Ce mai e și asta? întrebă, lungind gâtul.
Peters privi înapoi și răspunse:
— Un apendice infectat.
Plin de interes, Micuțul îl culese cu vârful degetelor și fluieră câinele al cărui bot se vedea se sub aparatul cu raze X.
— Ești un porc! îi zise Legionarul animalului, observând cum înghite bucata de intestin.
— Ai să vezi, profeți Peters, pun rămășag cârnăciorii mei contra șnapsului tău că îl dă afară.
Câinele, tolănit într un colț, ne privea cu ochii săi înfometați, deodată se ridică, sughiță violent și scuipă apendicele.
— Adu rachiul! strigă Peters încântat. Am știut o.
Cu un gest de mare senior i a înapoiat totuși Micuțului un cârnăcior, anunțându ne ca în plutonul 7 este un artilerist în stare să înghită orice.
— Aiurea, făcu Legionarul, care nu credea. Am mai văzut eu unii care înghit șerpi, sticlă sau scuipă foc.
— Hai să vedem, propuse Micuțul, dacă nu i de acord, îl cotonogim.
În drum către plutonul 7 am cules în grădină o broască. Artileristul era un muntean zdravăn cu palmele cât lopețile. Pe fruntea joasă și teșită, sprâncenele i se împreunau și ochii săi mici și negri ne fixau timp. Râse, foarte mândru, când Peters îl întrebă dacă ar putea mânca broasca.
— Înghit orice dacă mi se dă ceva pentru aceasta.
— O palmă! zise Micuțul.
— Pentru asta, răspunse artileristul, vă pot snopi pe toți, cu tine în frunte, secătură!
Frățiorul tresări. Un vânător de munte se apropie și îngăimă într un dialect aproape de neînțeles:
— Emil poate rupe cu mâna piciorul mesei, poate ameți o vacă, uite așa! Și vaca se prăbușește. Poate ridica un cal de artilerie, cu harnașament cu tot.
Micuțul trase aer în piept, plin de dispreț. Se duse la fereastra triplă, apucă rama, o zgudui de câteva ori, apoi își puse întreaga forță. Zidul începu să crape, uriașul rămase cu rama în mâini, triumfător. Azvârli totul prin golul ferestrei în grădină, de unde se înălță un zgomot de tunet însoțit de proteste. Artileristul ridică bărbia. Se ridică încet, apucă masa cea mare din mijlocul încăperii, smulse un picior și l sfărâmă de colțul patului. Micuțul, ridicând din umeri, luă patul cu cel care îl ocupa cu tot și, în urletele de spaimă ale bietului om, îl aruncă în celălalt capăt al camerei.
— Liniște! răcni un Feldwebel din patul lui.
Două palme îl cumințiră. Cât îl privește pe artilerist, un pumn îl făcu să se întindă pe jos, cu gura deschisă de mirate.
Legionarul ne făcu semn. L am încadrat pe Micuțul luându l cu noi.
— Asta se lasă cu pârnaie, dragul meu, profeți Peters. Se vor da semnalmentele tale, cel mai rău e buclucul cu fereastra.
— Vezi ți de treabă, pe vremurile astea dispar atâtea...
Scoase broasca din buzunar și o aruncă pe biroul infirmierei, care sări friptă scoțând un țipăt de groază.
Avioanele au revenit noaptea. Rugurile, reanimate de fosfor, s au aprins din nou făcând alte victime. Copiii se repezeau desculți în adăposturi pentru a pieri, prinși în cursă ca șoarecii. Undeva, în zona portului, o coloană de prizonieri păziți de gardieni din SS se îndrepta de asemenea către un adăpost. Nimeni nu auzi urletul bombei care îl lovi din plin. Nu rămase decât o grămadă de carne sângerindă, care se contorsiona, urmată de putoarea obișnuită de sânge, salpetru și carne arsă. Un SS ist fără picioare se târî plângând până la un prizonier care nu mai avea pântec. Muriră unul în brațele celuilalt. Aruncătoarele de flăcări ale geniștilor i au prefăcut apoi în cenușă.
Pe lângă Monckebergstrasse se putea vedea cum lunecă o umbră, care din când în când se apleca asupra trupurilor ce zăceau acolo. O lamă de cuțit sclipea, secționând câte un deget și inelul dispărea într un buzunar încăpător. Umbra mergea mai departe, către cadavrul următor, un geamăt, o lovitură de măciucă și degete agile care pipăiau trupul încă fremătând... Pretutindeni, lângă Elba, pe Hansaplatz, în Kraiser Wilhelmstrasse, se putea vedea același lucru. În colțul lui Alterwall o femeie urla de groază. O siluetă scundă și felină se aruncă asupra ei, degete de oțel îi înăbușiră strigătul în gâtlej... Cu genunchiul, bărbatul îi puse piedică răsturnând o, o mână scotoci pe sub fusta strâmtă, sfâșiind lenjeria subțire. Picioarele femeii se zbătură cu disperare, în timp ce o pulpă suplă și muschiuloasă le depărta... Vorbe fierbinți și dulci i se șopteau la ureche, în timp ce o gură lacomă îi mângâia chipul crispat...
— Lasă mă... nu vreau să ți fac rău....
Femeia îl lăsă, mai bine asta decât moartea.... Plângea de spaimă... Deasupra lor un pom de Crăciun strălucitor se legăna în aer, apa clipocea în canalul Elbei, proiectoarele iluminau cerul, livid de praf și flăcări. Pământul tremura, la fel ca femeia sub mâna celui care o viola. Cu precauție, mâna urcă în lungul picioarelor desfăcute, dezbrăcând victima. Era o femeie tânără care se grăbea spre adăpost și dăduse peste unul din monștrii pe care îi zămislesc astfel de nopți. Se aruncă asupra ei... Nici nu mai strigă. O bombă explodă nu departe... Nu i acordară atenție, nu simțiră pământul care se cutremura sub ei. Cu delicatețe, bărbatul scoase unul din ciorapii subțiri de mătase, își plimbă buzele pe el, își înfundă obrazul... Respirația îi deveni șuierătoare, ochii îi luceau în lumina flăcărilor. Mușcă obrazul femeii, o apucă de păr și, foarte repede, îi înfășură ciorapul în jurul gâtului... Strânse... Femeia horcăia, zbătându se cu îndârjire. Bărbatul râse. Buzele i se învinețiră, ochii i au ieșit din cap, gura i s a deschis. Trupul se făcu moale și muri. Bărbatul scoase cu înfrigurare chiloții mici ai victimei și îi puse în buzunar, după care violă cadavrul încă o dată, sărutând gura lipsită de viață. Se liniști, zâmbi cadavrului siluit, căzu în genunchi și își împreună mâinile.
— Doamne, sunt mâna Ta. Încă un diavol de femeie a fost pedepsit, așa cum mi ai poruncit.
Se aplecă asupra trupului și, cu vârful cuțitului, crestă o cruce pe frunte, apoi dispăru ca o pisică printre grămezile de moloz și ruinele fumegânde.
Puțin mai târziu, două femei tinere au găsit cadavrul, dar, cuprinse de groază, au fugit cât le țineau picioarele. Era al cincilea asasinat în numai câteva săptămâni, poliția era la pândă. Afacerea trecu de la poliția judiciară la Gestapo, iar consilierul Paul Bielert preluă ancheta, „Frumosul Paul" în persoană, protectorul lui Tanti Dora.
În palton și mânuși albe, cu țigaretul de argint între buze, și cu nasul ascuns într o batistă parfumată, privi îndelung cadavrul, în tăcere. Tocmai se încheiaseră măsurătorile și fotografiile, un medic se ridică de lângă trupul neînsuflețit, un medic vârstnic, care se uita dintr o parte la „Frumosul Paul".
— A violat o înainte de a o sugruma. Rănile și tăieturile au fost făcute după ce a murit.
— Mai bine mi ai spune cine le a făcut! mârâi Bielert. Ar fi fost mai folositor!
Îi întoarse spatele medicului și se îndreptă încet spre Mercedes ul său. Mintea îi lucra din plin, mintea aceea care născocise torturi diavolești pentru „inamicii Reich ului" și care era în sfârșit preocupată de ceva rezonabil.
La etajul trei al Prefecturii din Karl Muck Platz se înregistrau victimele bombardamentului, desigur cu o aproximație de câteva sute, căci era imposibil a alcătui statistici exacte. O funcționară în vârstă, roasă parcă de molii, aduna listele. După multe discuții, se ajunsese la 3 418 morți, atâția răniți și atâția dispăruți, căci foarte multe corpuri fuseseră preschimbate în cenușă, după ce geniștii curățaseră locul cu aruncătoarele de flăcări. Au fost mâzgălite fișe, acestea trimise la arhive, a fost timbrat un vraf de certificate de deces, în așteptarea atacului următor. Este nevoie de ordine într o societate civilizată.
La numărul 367, de la etajul doi, „Frumosul Paul", înconjurat de câțiva colegi, studia fotografiile celor cinci femei asasinate. Cea mai tânără de 16 ani, cea mai vârstnică de 32, toate strangulate cu un ciorap, toate având pe frunte o cruce sângerie; în toate cazurile criminalul luase chiloții cu el.
— Tipul e soldat, spuse brusc Paul Bielert și se ridică.
Cei trei colegi l au privit înmărmuriți. Un SS ist îl ajută să și îmbrace paltonul. Își trase cu grijă mânușile albe pe mâini și, pufăind din țigaretul său lung, părăsi Prefectura.
Timp de ore în șir a putut fi văzut plimbându se prin străzile rău mirositoare, cu o batistă parfumată la nas, privit cu dispreț de unii și salutat umil de alții. A fost văzut și la Tanti Dora, pălăvrăgi cu fetele, se răsti la Ewald, apoi rătăci pe Neuer Wall intrând în diverse locuri.
Către seară ajunse la un restaurant de lux, de lângă Baumwall, la câteva etaje sub pământ. La suprafață nu se vedea decât o veche pivniță cu vechituri, dar după ce coborai o scară abruptă, care ducea mult sub nivelul străzii, o nouă lume ți se deschidea. Lojele cu aer condiționat cuprindeau mese acoperite cu țesături imaculate, cu veselă de porțelan și argintărie. Lămpile colorate, fotoliile comode și covoarele adânci contribuiau la atmosfera intimă. O armată de chelneri în vestă albă, cu revere roșii, se îngrijea de clienții eleganți și veseli.
În aceste restaurante subterane de lux nu găseai liste de mâncăruri și nici de vinuri. Comandai orice doreai, iar prețul era în funcție de comandă. O cucoană foarte sumar îmbrăcată îi luă paltonul „Frumosului Paul", care se aruncă nepăsător într un fotoliu, fără a l învrednici pe oberul frânt de la mijloc nici măcar cu o privire. Potârniche cu ciuperci, cartofi prăjiți, sticla de Oppenheimer... după care Paul Bielert se lăsă pe spate începând să studieze numeroasa adunare. Eleganți ofițeri în uniformă cenușie sau verde, ofițeri de marină în albastru închis, cu fireturi aurite și cămăși de o albeață orbitoare, SS iști în negru cu gulerele cusute cu argint, funcționari de partid, atât de încărcați cu aur încât până și un mareșal de pe vremea lui Franz Joseph i ar fi pizmuit, toți râdeau, nepăsători, cu damele îmbrăcate în mătăsuri și blănuri. Un amiral se umfla în pene între două
doamne foarte vesele, la gât îi atârna crucea de cavaler cu spade și frunze de stejar și cea "pentru Merit", din primul război mondial. Paul Bielert pufni disprețuitor văzând că amiralul îi aruncă o privire de sus, amiralul însă ar fi înghețat dacă i ar fi citit gândurile Standatenführer ului SS Paul Bielert.
„Frumosul Paul" îi ura la fel pe ofițerii superiori cât și pe junkeri, ceea ce o demonstră cu prisosință după atentatul din 20 iulie când, în calitatea sa de Gruppenführer SS, intră sub comanda directă a șefului Gestapo ului, Kaltenbrunner.
Până una alta, își devora în tăcere potârnichea, mușcând de pe oase precum un animal de pradă, fără să i pese de privirile pline de dispreț ale celor din jur. Oasele trosneau între dinții săi puternici, din când în când scuipa câte unul și se scobea cu furculița. La sfârșit scăpă un râgâit ușor.
Fu salutat politicos, mult prea politicos, de un domn în civil, care trecea pe lângă masa lui urmat de o doamnă. Bielert răspunse fără a scoate din gură copanul de potârniche, pe care îl ținea cu amândouă mâinile.
— Agent al Gestapo ului, foarte sus pus. Dumnezeu știe ce caută aici! șopti domnul însoțitoarei sale.
Un funcționar de la Partid, în uniformă ou de rață, își făcu apariția flancat de trei femei. Ceru coniac și, în trecere, o plesni peste fund pe prietena unui cavalerist care vru să se supere, însă când recunoscu pe vinovat deveni brusc numai zâmbete. Omul Partidului mai trase o palmă peste fesele dansatoarei unui maior din Luftwaffe. Acesta protestă și proferă slab câteva amenințări. Nazistul pufni în râs, privind crucea de război a maiorului, care strălucea singuratică pe panglica în două culori.
— Tânjești după o moarte de erou?
Ofițerului i se urcă sângele în obraz, însă partenera lui zâmbi omului de la Partid. Aviatorul, vânăt, se îndreptă și spuse încet:
— Vei avea vești de la mine.
— Și tu de la mine, răspunse celălalt, luându și cârdul de dame la bar, unde se urcă semeț pe un taburet.
„Frumosul Paul" își șterse gura cu șervețelul și ceru o moca. Foarte departe se auzea țipătul de alarmă al sirenelor.
Porțile grele de oțel, prevăzute cu răsuflătoare, au fost zăvorâte, gonind afară lumea flăcărilor. Se simțea căderea bombelor prin ușoare zguduituri. Oberii serveau ca de obicei, fără grabă, fără teamă; nici cea mai mică compasiune pentru cei care, în urlete de groază, țopăiau acolo sus pe asfaltul arzând sau pentru copiii care se topeau în lumina orbitoare a fosforului. Orchestra cânta muzică languroasă pentru floarea Hamburgului și a Partidului, șiragurile sclipeau pe decolteurile adânci ale femeilor; pietrele de o valoare inestimabilă străluceau la mâinile rasate ale dansatoarelor.
Afară, pe străzile învecinate, umbrele fantomatice ale nopților de alarmă erau la pândă... O bombă asupra elegantului local de noapte, ce mană cerească ar fi însemnat pentru jefuitorii de cadavre! Unele umbre aveau zvastică la butonieră.
Printre mese trecu, strecurându se, o femeie frumoasă, într o rochie albastru deschis și cu pantofi decupați cu tocuri înalte, se opri lângă Paul Bielert.
— Bună ziua, Paul. Tu, aici?
Cu ochii pe jumătate închiși îi făcu senin să ia loc pe scaunul din fața sa.
— Așază te, Elsebeth, să pălăvrăgim.
Elsebeth se așeză ridicând nițeluș fusta, ceea ce descoperi picioarele ei lungi, în ciorapi extrem de fini.
— Chestiuni personale sau de serviciu?
„Frumosul Paul" țuguie buzele. Ochiul viu lucea amenințător.
— E război, Elsebeth, suntem întotdeauna de serviciu.
Ea râse sarcastic.
— Mi am dat seama, Paul. Chiar după ce am pierdut pe soțul meu și trei frați.
Își aprinse o țigară. După o clipă de gândire, adăugă:
— Și un fiu. Unicul meu fiu. Înțelegi ce înseamnă asta, Paul?
— Nu înseamnă nimic, Elsebeth, absolut nimic. Singurul lucru care contează este victoria Germaniei. Să mori pentru Führer trebuie să fie dorința fiecărui german, bărbat ori femeie, și este o moarte frumoasă, Elsebeth, o moarte de pizmuit. Nu oricine se poate făli cu cinci eroi căzuți la datorie.
Femeia privi lung ochiul mort.
— Ai spus eroi?
— Da, eroi căzuți pe câmpul onoarei, pentru Führer, răspunse Paul, îndreptându se când pronunță „Führer".
Elsebeth râse forțat.
— Băiețelul meu avea șapte ani, o grindă i a frânt spatele. Micuțul meu Fritz... Să l fi auzit cum plângea...
— Nu i victorie fără lacrimi, draga mea, e legea vieții. Pentru a birui trebuie să suferi. Până și Führer ul trece prin clipe grele.
— Ai fost vreodată pe front? întrebă ea dulce.
— Nu, nu pe frontul la care te gândești, însă pe un altul, spuse Bielert tăios. Adolf Hitler — se ridică — are nevoie de oameni care să facă să meargă mașina, oameni fără milă pentru trădători, defetiști, care să apere eroicul popor german de ciuma asta. Să nu crezi că munca noastră e ușoară, fata mea. Trebuie să fim duri, tari ca oțelul lui Krupp, să nu avem nimic din sensibilitățile copilărești. Crede mă, nu știu ce înseamnă să ai inimă.
— Te cred, spuse, privindu l lung.


„Căutătorul de eroi" avea un ochi pretutindeni, răscolea spitalele, batalioanele de supraveghetori, unitățile de poliție, fabricile, birourile. Invalizi, bătrâni, puști, cu toții îi cădeau în plasă.
— „Înainte, camarazi!" Plecau cântând spre unitățile de instruire. „Este atât de frumos să fii soldat!" Trăiască Germania, trăiască Adolf Hitler și trăiască moartea eroilor!
„Frumosul Paul" rătăcea pe străzi în continuare, era văzut pretutindeni. Când se plictisea, ordona să i se aducă două femei pentru „vizită". Asta îi lua câtva timp, după care, puțin cam roșu în obraji și puțin cam obosit, Paul Bielert pleca de la „Judiciară". Fetele „vizitate" erau eliberate. Totul are prețul său.
După alte trei zile avu loc o nouă crimă, tot o femeie, la câțiva pași de Reepersbahn, în Hein Hoyerstrasse, din apropierea spitalului. Consilierul juridic Paul Bielert crezu că înnebunește de furie. Cărând după el o duzină de experți, îi asmuți precum o haită amenințându i de toate relele.
— Să nu vă întoarceți, grămadă de neputincioși, înainte de a aduce un rezultat! Aveți cinci zile, nici o secundă mai mult. În caz contrar, vă așteaptă divizia SS din sectorul central al frontului de est. Să crăpați acolo reglementar, în mijlocul mlaștinilor!
Copoii părăsiseră clădirea cenușie din Karl Muck Platz, doi câte doi. Al șaselea asasinat a fost cel al unei infirmiere de la noi din spital, o fată de 21 de ani. Ca și celelalte, a fost violată, iar chiloții dispăruseră și ei.




Principiile mărginite ale unei mame absurde au fost în mare măsură cauza crimelor sale. Omora pentru a face bine, fiind încredințat de meritele lui.
Tot ceea ce îi spusese mama rămăsese însemnat cu litere de foc în mintea bolnavă, încețoșându i înțelegerea. Nimeni însă nu încercă să l înțeleagă.
Noi înșine eram ucigași, însă ucigași în serviciu comandat, ceea ce era cu totul altceva... firește nu însă și pentru cei uciși!


UCIGAȘUL DE FEMEI

Hans Bauer a fost cel care a descoperit chiloții. Această descoperire a stârnit, cum era și de așteptat, glumele cele mai josnice, până când Stein ne a pus ziarul sub nas.
Era vorba de o nouă crimă. Încă o femeie. Cadavrul, ca și cele ale victimelor anterioare, fusese dezbrăcat de chiloți de către ucigaș, un adevărat sadic.
— La naiba! strigă Bauer.
Privea aiurit sacul din care scosese chiloții și îi număra nervos: șase! Am verificat și noi, cu același rezultat. Legionarul fluieră a pagubă.
— Târâtura! Șase chiloți și șase cadavre, socoteala se potrivește!
Micuțul se întinse și aruncă o privire scurtă în sacul răsturnat lângă pat. Conținea câteva pachete cu biscuiți de secară și ceva lenjerie, împăturită regulamentar, cu vulturul aviației la vedere.
— Cum i ai găsit? întrebă Micuțul, lovind sacul cu piciorul.
— În ce rahat m am băgat, cotrobăindu l! Căutam ceva de scris și am simțit că alunecă ceva, asta i! spuse Bauer întorcând capul.
— Minți! hotărî Micuțul. Adevărul este că adulmecai ceva de manglit și te ai aruncat pe sacul lui Georg.
În cameră nu eram decât noi cinci, toți ceilalți erau la corvoadă sau la vizita medicală.
— Ce ne facem? întrebă stupefiat Bauer.
— Vrei să spui ce o să faci? îl corectă Stein. Tu i ai găsit, nu noi. Noi nu ne băgăm nasul în lucrurile altora.
Bauer râse răutăcios și ridică un deget, pe cât de acuzator pe atât de jegos.
— Tu vorbești?! Poate că nu ești tu cel care i a șutit șnapsul Micuțului în timp ce era la bordel? Ai ? Nu mai spui nimic, găuzarule?
Micuțul sări ca ars. Îl prinse pe Stein de ceafă și răcni la el, scuturându l: „Porcule! Este adevărat că tu m ai furat?"
Stein stătea înspăimântat în mâinile uriașului.
— Furi de la un prieten! Ce porcărie!
Îl smuci pe Stein mai să i rupă beregata, apoi îl lăsă înjurând:
— Ai să mi aduci în cea mai mare viteză trei sticle, te privește de unde le furi. Dar cât mai repede, ai înțeles? Luă un chilot și l adulmecă: Încă mai pute a muiere.
— Gura! spuse Legionarul, întorcându se către Bauer, care stătea tolănit în pat. Ce spui? Aruncăm o vorbă la poliție?
— Ești nebun? sări Bauer. Drept cine mă iei? Crezi că am legături cu sticleții?
Legionarul clătină din cap:
— Chiar la asta mă gândeam, oricum trebuie să facem ceva. Ai o altă idee? Atunci am eu una și, fără să mai aștepte răspuns, îi aruncă lui Bauer șișul. Folosește l cum trebuie, să putem uita povestea aceasta cât mai repede.
Bauer ținea șișul în mână și privirea lui înspăimântată trecu de la armă la Legionarul, ce și fumă pipa liniștit.
— Vrei să l ucid pe micuțul Georg? Nu se poate!
Legionarul îl privi uimit:
— Cretinule! Vrei s o fac eu, sau Sven, sau Stein? Tu l ai descoperit, e treaba ta, dar pentru că ne ai povestit, acum e și a noastră. De asta vrem să facem ceva. Nu i cazul să mergem la Kripo, ai dreptate. De mult nu ne mai înțelegem cu politia. Deci trebuie să o facem noi. Georg a omorât șase femei, îmi vei spune că noi am ucis mai multe, este adevărat, dar nu i același lucru. Și micuța infirmieră? Era o colegă. Ucigând o, Georg a făcut un lucru josnic, căci era și colega lui. Vezi bine că nu mai are dreptul la viață și că asta ne privește pe noi.
Bauer închise ochii. Albise.
— Nu pot să l ucid. Nu mi a făcut nimic și îmi ceri să fac o crimă. O să fiu prins și dus în fața plutonului de execuție.
Aceste cuvinte îl cutremurară.
Legionarul se ridică, merse la Bauer, îi smulse cuțitul din mâini și și l puse la cizmă. Scrișni:
— Tu trebuie să l suprimi, lașule!
Bauer se clătina înainte și înapoi, încovoiat de ura Legionarului. Micuțul se oferi să taie el gâtul lui Georg.
Legionarul se întoarse și l privi îndelung.
— De ce vrei să o faci tu?
Uriașul se puse pe râs:
— Pentru că trebuie să i sucească gâtul cineva și dacă o fac eu sau altul tot una e!
— Și nu ți pasă? continuă Legionarul.
— De ce? Georg este un gunoi, ai spus o chiar tu, nomadule.
Legionarul izbucni în râs și se trânti pe pat:
— Pe Allan! Ești grozav. Georg este un gunoi și pentru asta îi tai beregata cu sânge rece! Se ridică într un cot: Camarade! În numele societății ce va veni îți doresc o moarte eroică înainte ca războiul să se fâsâie!
Scoase de sub saltea o sticlă de coniac și trase din ea un gât înainte de a face turul camerei.
— Bun, deci o să l cureți pe acest Georg?
— Îți mai spun o dată! strigă Micuțul, care tocmai se ocupa de Stein. Pe când șnapsul meu, hoț de la prieteni! Dădu cu piciorul unui chilot albastru care zăcea, pe jos. Și cât timp vor mai zăcea aici ambalajele astea de buci, ca să excite lumea?
Bauer se grăbi să adune lenjeria feminină și s o îndese în sacul lui Georg, împingându l apoi la loc, sub pat. Se întoarse spre Legionar, care jongla cu trei zaruri.
— Doamne Isuse Christoase! murmură Bauer cu o voce sugrumată. Întinse mâna. Dă mi cuțitul și o să l fac bucățele, de nici maică sa n o să l mai recunoască.
Legionarul își ridică privirea; un zâmbet viclean i se întipări pe chipul dur. Fără un cuvânt, scoase cuțitul siberian din cizmă și l întinse lui Bauer, care, tremurând, și l ascunse sub pernă.
Ușa se deschise. Georg, însoțit de alții, își făcu o intrare veselă și zgomotoasă. Aducea un tort primit de la o infirmieră, căci toate îl adorau pe micuțul aviator de douăzeci de ani, care părea de șaisprezece. Un zâmbet răutăcios apăru pe mutra lui Bauer. Își trase arma de sub pernă.
— Ia asta, camarade! Poți să tai cu el la fel de bine și prăjituri și târfe.
Bauer încremeni, apoi începu să râdă în felul său copilăresc și împărți prăjitura.
— Cine merge la bordel? strigă Erich, genistul.
Își umplu gura cu tort și începu să boxeze cu un adversar imaginar.
— Prea multă risipă de energie! strigă Micuțul cu o voce gravă. Ia ți banii și cară te după bere, altfel îți arăt eu box!
O lovitură bine țintită îl aruncă pe genist în patul lui Thomas Jensen. Acesta se ridică și se așeză pe un alt pat. Thomas nu se amesteca niciodată. Se șoptea că fusese voluntar în 1939 și el însuși nu spunea da sau nu. Dar că i era dor de casă, asta aflaseră cu toții. Voluntar ori ba, nu mai suporta războiul și se spunea că și tăiase venele, scăpând la un fir de păr de curtea marțială. Thomas se retrăgea în carapace cum devenea cineva mai curios. Legionarul îi ordonase Micuțului s o tragă de limbă pe infirmiera șefă, care știa totul despre Thomas, dar sărmanul idiot ratase totul mărturisindu i acesteia din capul locului intențiile sale. Infirmiera Emma îl privise gânditoare pe Micuțul, clătinase din cap, apoi se culcase cu el. Ceva mai târziu l a căuta însă pe Legionar, care dormea împăcat și l a aruncat pe jos dintr o singură lovitură.
— Șarpe marocan! L ai pus pe Micuțul să mă spioneze! Ești un nemernic.
Apoi îl sărutase pe Micuțul și ieșise în timp ce acesta îi trimitea bezele.
— Ești cel mai mare imbecil pe care l a suportat vreodată pământul! strigase Legionarul enervat.
— Sunt un prost, nomadule, o știu. Dar, vezi tu, eu nu pot să mint.
— Asta e, renunță Legionarul.
— Nu vii cu noi, Georg, s o facem lată? îl întrebă Bauer privindu l fix. Douăzeci de ani, asta i vârsta ideală.
— Mulțumesc, dar nu i de mine. Eu urmez sfaturile lui Goebbels pentru tinerii soldați. Să se țină departe de băutură, tutun și femei.
Bauer începu să se scobească între dinți cu șișul.
— Ai dreptate. Toate femeile sunt niște diavoli, ele răspândesc sifilisul și toate celelalte. Ar fi mai bine să le curățăm pe toate, nu i așa? Izbucni în râs și mișcă sugestiv șișul. Să bagi în toate o sculă ca asta! și se porni pe râs.
Georg se opri din mâncat și rămase cu gura căscată în fața lui Bauer, care își rotea amenințător cuțitul deasupra capului său.
— De ce spui asta? întrebă el liniștit.
— Femeile sunt niște gunoaie, nu i asta părerea ta? supralicită Bauer.
— Nu înțeleg, spuse Georg. Nu te am mai văzut așa. Își puse felia jos și începu să se plimbe nervos prin cameră. N am nimic împotriva femeilor, iar cele pe care le cunosc sunt foarte drăguțe cu mine. Și mama era bună cu mine: era atât de bine când mă săruta, înainte de culcare, când eram mic. Dar acum e moartă.... arsă cu fosfor. Cred că se află în cer.
— Doar Domnul știe unde s o afla, spuse Bauer brutal. Nu mai râdea și îl privea pe Legionar care se juca indiferent cu zarurile. Nu te ai culcat niciodată cu o femeie? reluă Bauer aplecându se ca să l observe mai bine pe tânărul soldat.
Stein, prea nervos, începu să fluiere. Simțea ca și noi că Bauer merge prea repede.
— Nu! strigă Georg. Urăsc asta! Ai înțeles în sfârșit! Urăsc... sunteți niște animale, niște fiare murdare atunci când vă gândiți la femei! Și când femeile au aceleași gânduri ca voi, ele sunt uneltele Diavolului!
Bauer se retrase, îngrozit, în fața privirii lui Georg, în ochii lui se citea nebunia. Tânărul soldat își prinse părul în pumni, ca și cum ar fi vrut să și l smulgă, apoi căzu pe pat cu fața îngropată în mâini și începu să plângă.
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Toți îl priveau înmărmuriți pe tânărul soldat, dar, din cei cincisprezece, doar noi cinci înțelegeam despre ce i vorba. Micuțul se ridică, își trase pantalonii și porni spre Georg, dar, ca o panteră, Legionarul sări, îi puse mâna pe umăr și rosti ferm:
— Vino, Micuțule, să bem ceva.
— Faci cinste? spuse uriașul mulțumit.
Legionarul confirmă și îl luă de acolo.
— Trebuie să l omor? întrebă inocent Micuțul, arătându l pe Georg care zăcea în pat hohotind de plâns, fără să i mai pese de ceva.
Stein și cu mine l am încadrat imediat și se înduplecă să iasă. La întoarcere, câteva ore mai târziu, era liniște. Georg se afla la infirmerie și ajuta un elev să pregătească bandajele. Râdeau amândoi fericiți, îi auzeam de pe culoar. Bauer se întinse în pat murmurând:
— O fac în seara asta, trebuie.
Legionarul clătină din cap:
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Ne am pus pe băut fără teamă, așa cum o făceam în fiecare zi, fără să ne pese de interdicții, în timp ce Micuțul a urcat la Emma. Seara se scurgea, iar noi eram tot mai beți. Deodată, apăru infirmiera șefă, fără uniformă, având pe ea o rochie de casă verde. Un spectacol inedit!
Cu pași de pisică, ea se apropie de Bauer, întinse mâna și șopti:
— Dă mi l!
— Ce vreți să spuneți?
Se aplecă deasupra lui și, ca să nu trezească toată încăperea, șopti:
— O știi foarte bine, dă mi l!
Bauer se ridică și o privi neînțelegător.
— Ah! Nu pricepi. Ei bine, poți să fii mulțumit că sunt eu și nu poliția!
Cotrobăi sub perna camaradului nostru, luă cuțitul și l ascunse sub rochie. Ieși fără să privească pe nimeni.
— Măgarul de Micuțul a trăncănit! sări Legionarul.
— Ce i de făcut? întrebă Bauer disperat.
— Ce se întâmplă aici? se auzi o voce în întuneric.
Nimeni nu i răspunse. Târziu, spre dimineață, apăru și Micuțul, vesel nevoie mare și strigând cât îl ținea gura. Legionarul îl întâmpină, șușotiră ceva, ieșiră și își continuară discuția la toaletă. La întoarcere, Micuțul era sobru, tăcut și chiar puțin trist.
Legionarul se trânti în pat și își aprinse o țigară, fără să scoată un cuvânt și fără să răspundă la semnele noastre.
Dimineața continuă ca de obicei cu vizita medicală, cu doctorul Mahler în frunte. Sora șefă era de o rigiditate regulamentară, chipul ei nu trăda nimic în legătură cu cele petrecute. Un artilerist cu piciorul amputat, un nou venit, începu să râdă prostește când Mahler îl întrebă cum se simte.
— Bine, domnule măcelar șef, minunat! Am fost să beau cu fetițele un coniac. Scrieți că mă simt al naibii de bine, domnule măcelar! Hai, spală putina!
Toți tresăriră, așteptând o explozie, dar doctorul îl privi o clipă, apoi îl bătu liniștitor pe umăr.
— Cu atât mai bine, Fischer, aș vrea să putem spune cu toții asta.
Legionarul mă privi, ciocnindu și fruntea. Sora șefă îl urmă pe doctor și, chiar înainte de a ieși pe ușă, căută privirea Legionarului. Se înțelegeau foarte bine: bărbatul dur și femeia nu mai puțin dură, unul slab și uscat, cealaltă obeză buhăită. Ușa se închise cu un zgomot sec. Micul Georg se ridică și își răscoli în sac. L am văzut cum își înalță fruntea uimit, căutând ceva... apoi cum privi din nou în sac și, luând o hotărâre bruscă, l a legat și l a aruncat sub pat, scoțând un țipăt și ieșind pe ușă ca un nebun.
— Ce are? îl întrebă Legionarul pe Bauer.
— Nu înțeleg. S a sonat și ăsta!
— Se rotesc, se rotesc deasupra ta și te zdrobesc! Strigă artileristul izbucnind într un râs dement. Te zdrobesc încetișor... Os cu os... Uraaa, camarazi, înainte! La luptă! Noi, blindatele, porcii, cea mai bună carne de tun din lume! și se puse din nou pe râs.
— Gura! urlă unul din Prusia Orientală, cu stomacul perforat.
Fischer îl privi politicos, salută și i vorbi în falset:
— Da, generale! Îi terminăm. Cred doar în Sfânta Treime și în victorie. În numele lui Adolf, amin!
— Este complet nebun!
Legionarul îi făcu semn Micuțului și amândoi se postară în fața lui Fischer, care, plângând, încerca să ia poziția de luptă.
— Repaus, artileristule! comandă Legionarul ca la instrucție.
Fischer se relaxă. Îl privea pe Legionar, dar nu părea să l vadă.
— Culcă te și dormi! continuă vocea aspră.
Artileristul lătră: „Baterie la posturile de luptă. Foc! Adăpostiți vă!" Dintr un salt se trânti în pat, se rostogoli pe spate și țintui tavanul.
— Rahat! exclamă prusacul. E nebun de a binelea!
Masa tocmai se încheiase, când, deodată, ușa se deschise, lăsând să treacă un veteran cu pălăria tiroleză lăsată pe ceafă, urmat de un individ negricios, masiv, cu pălăria înfundată pe cap ca și cum i ar fi fost prea mare.
— Heil! strigă veteranul.
Cincisprezece oameni își ridicară nasurile din supa de urzici, privindu l cu interes.
— Rahat! spuse prusacul.
Noul venit se puse pe râs:
— Să treci pe la mine, erou de trei parale, și o să ți încălzesc boașele de o să zici că s ouă răscoapte.
— Sânțeți de la garnizoană? întrebă Micuțul, privindu i curios pe cei doi civili.
— Într un fel, băiatule, și i făcu semn amuzat celuilalt.
Legionarul îi privi printre gene.
— Poliția? îi întrebă.
— Ai ghicit, Kripo. N ați mai văzut așa ceva, ai? Care dintre voi, eroi de doi bani, se numește Georg Freytag, din regimentul 7 antiaeriană?
Toate privirile se îndreptară spre Georg, care, alb ca cearceaful, se sprijinea de masă; cel vârstnic se opri în fața lui.
— Prin urmare, îngerașule, tu ești Georg Freytag?
Georg deschise gura fără să scoată un cuvânt. Polițistul se aplecă spre el.
— Þi a pierit glasul, iepurașule? Pentru că nenea Kripo a venit să te vadă? Poate că aducem o veste bună... poate ai primit o moștenire neașteptată... Dacă ai conștiința curată, nu ți e frică de Kripo!
În sală se lăsase o liniște de mormânt.
— Nu vrei nimic de la nenea? Păcat, te deranjează dacă ne uităm prin bagajele tale, să vedem dacă nu ai moștenit cumva ce căutăm?
Fără să aștepte un răspuns, se aplecă și trase sacul tânărului soldat spre el.
— Nu! urlă Georg. Nu l atinge, e al meu!
Polițistul rămase surd la cuvintele lui, iar negriciosul i se postă în spate ca o stâncă. Polițistul începu să cotrobăie. Haina de piele neagră se întredeschise și am zărit curelele care susțineau tocul unui pistol 38. Georg îl privea hipnotizat. Cu brutalitate, omul îi răvăși efectele militare atât de conștiincios împăturite; o cutie de bomboane căzu urmată de fotografia unei doamne cu părul gri.
— Mamă! strigă Georg disperat, văzând fotografia.
Câteva manuale au fost și ele aruncate, apoi o Biblie și la sfârșit un cuțit în teacă — un cuțit finlandez. Polițistul îl trase din teaca din piele de ren și examină oțelul strălucitor, marcat de o zgârietură adâncă.
— Este al tău, micuțule? și arma dispăru în buzunarul hainei. Cu două degete, polițistul ținea acum un chilot de damă alb, apoi unul albastru, încă unul alb... În total șase.
Se ridică. Aerul malițios îi dispăruse, rămăsese Hiena.
— Destul cu gluma!Tu ai asasinat fetele. Dacă negi, nu faci decât să ți îngreunezi situația. Hai! și cei doi îl apucară.
— Lăsați mă, sunt bolnav! strigă Georg disperat. Ara febră, spuse, încercând să i lovească pe cei doi coloși.
— Fii calm, spuse negriciosul care vorbea pentru prima dată.
De departe, de pe scări, încă se mai auzea vocea lui Georg care striga: „Lăsați mă lăsați mă, am febră!"
Când, peste câteva clipe, mașina se opri la colțul cu Reepersbahn, Georg reuși să le scape și, alergând pe șoseaua Glacis, sări peste bariera de la Sportplatz. Cei doi alergau pe urmele lui.
— Stai! strigară de trei ori, regulamentar. Stai!
Apoi se auziră împușcăturile. Proiectilele automatului îl aruncară în aer, o clipă păru că plutește, apoi căzu zdrobit. Râcâi pământul și spuse ceva de neînțeles.
Polițistul se întoarse pe călcâie.
— Mort. Misiune îndeplinită. Să ducem corpul la morgă.
Cu negriciosul la volan, porniră spre Kripo.
— Tot noi suntem cei mai buni. Nici de data asta nu ne paște frontul de est.




— Încă nu s a născut omul care îmi va cuceri inima, spunea mereu Tanti Dora.
— Să iubești o singură femeie este împotriva naturii, pretindea Legionarul.
Dar cuvintele astea datau dinaintea întâlnirii lor.
Acum, redeveniseră copii și visau un paradis, adică un bar cu șapte locuri.
Tanti Dora îl ruga să dezerteze, dar el era prea bătrân și prea viclean ca să facă asemenea nebunie.
Trenul porni separându i ca pe atâția alții.
Războiul continua mai sălbatic ca niciodată.


ÃŽNTOARCEREA PE FRONT

Ofițerul de serviciu din gară ne verifică actele și spuse scurt:
— Trenul Berlin Varșovia Lemberg, peronul 4.
— Atunci, ăsta e! suspină Legionarul.
Căpitanul îl privi și îi răspunse mucalit:
— Cam așa ceva a zis și Cezar când a trecut Rubiconul.
— Da, alea jacta est.
Uimit, ofițerul îl studie pe soldatul cu cicatrice.
— Ești student, Obergefreiter?
— Nu, batalionul 2 din Legiunea Străină, răspunse Legionarul, amuzat de surpriza ofițerului.
— Și știi ce înseamnă? insistă celălalt.
— Da, închipuiți vă!
Ofițerul roși și ne lăsă să trecem. Micuțul răcni și porni ca la curse. O descoperise pe Bilă de seu care, spre surpriza generală, venise să și ia rămas bun. Se repeziră unul la celălalt ca doi elefanți de luptă.
Trenul, ca un șarpe flămând, aștepta soldații care se înghesuiau pe peron. Priveam marea pendulă din gară ale cărei limbi se roteau negre și amenințătoare. Limbile se învârteau, se învârteau, se înghițeau una pe alta... În curând se va termina totul.
Prusacul și Thomas Jensen sosiră încet, cocoșați sub bagajul infanteristului. Stein și Bauer se aplecară pe fereastra compartimentului și strigară că au cinci locuri. Cum tocmai le întindeam bagajele, o măicuță de la Crucea Roșie ne întrebă dacă vrem cafea, adică o fiertură de sac de iută.
— Îmbarcarea! strigă ofițerul de peron pentru a patra oară, căci nimeni nu l băga în seamă.
Împinse brutal câțiva oameni, printre care și pe Micuțul, care îi răspunse prompt cu un șuvoi de înjurături, dar știind că nu i bine să te pui cu cei de pe front, jandarmul se făcu nevăzut. Trenurile acestea păreau făcute să te înnebunească. Se auzi o voce de femeie care, striga: „Alfred!" Legionarul se întoarse și alergă spre chioșcul lângă care Tanti Dora, cu gulerul ridicat, se ascunsese cu greu.
Puse mâna pe umărul micului legionar și îi șopti:
— Þi am adus haine civile. Grăbește te să te schimbi la toaletă și fugi!
Legionarul își pleacă ochii.
— Dora, micuța mea, fără prostii! Îi știi pe câinii din jandarmerie. Nici unuia dintr o mie nu i izbutește lovitura și, dacă mă prind la tine, o pățești și tu.
— Nu mi e frică de închisorile lor!
— Nu, dar mie îmi este de gloanțele lor!
Scoase un articol decupat dintr un jurnal și i l puse sub nas. Ea își mușcă buzele citind: „În atenția dezertorilor și lașilor! — Cer poporului german și mai ales femeilor să fie cu ochii în patru ca să i descopere pe lașii care se ascund în coloanele de refugiați ca să treacă de la est la vest. Nici o milă pentru acești mizerabili dezertori! Voi, demne femei germane, național socialiste, denunțați i fără milă, fie că este vorba de străini, fie că sunt soți, fii sau frați. Locul lor nu este în marea noastră Germanie național socialistă! Semnat Heinrich Himmler".
Tanti Dora își înălță privirea:
— Ce monstru! Dar ai puțină răbdare, se va găsi ac pentru cojocul lui!
— Sau pentru al nostru, dacă ne purtăm ca proștii. Singura șansă de supraviețuire este să urmăm mișcarea generală.., în tăcere. Să te ascunzi pe cât este posibil. O prinse de bărbie. Și să ai în buzunar hârtii care să te facă să treci de cel mai afurisit control.
Îl arătă pe Feldwebel ul ce semăna ou un hipopotam:
— Privește l pe ăla cu ceafa groasă, s ar înfiora de plăcere să aresteze un dezertor și să l spânzure cu o pancartă pe piept. Plângi, bătrâna mea Dora? Ce înseamnă asta? Dora, potolește te! și încercă stângaci să i șteargă lacrimile.
— Ești un nătărău, un nătărău, hohotea femeia cu capul pe umărul lui. O să ți scriu, Alfred, în fiecare săptămână...
Mângâia cicatricea lui privind locomotiva care sta gata să plesnească sub presiunea vaporilor ce țâșneau în jeturi albe și se gândea: „Parcă ar fi o fiară care se hrănește cu sângele vostru! Unde crezi că vă duce?"
Înainte de a i răspunde, Legionarul privi podul pe care zdrăngăneau tramvaiele:
— Bătrânul ne a scris că regimentul se află aproape de Orșa, în sectorul central. Orșa este la intersecția drumurilor între Minsk, Tula și Moscova. Drumul merge până în Siberia și se termină la Kolima, acolo unde camarazii noștri lucrează în mine.
„Orșa!" gândi ea. Un nume. Un nume necunoscut, un punct pe harta nemărginită. Un loc trist și murdar în imensitatea Rusiei, prin care trec mii de soldați, dintre care cei mai mulți nu se mai întorc.
Ea îi mângâie mâinile, pe care soarta nedreaptă le obligă să aducă moartea altor soldați și pe care ar fi preferat să le vadă amestecând băuturile...
— Alfred! murmură ea, înghițindu l din priviri. Nu înțelegi, imbecilule, că te iubesc? De ce? Habar n am. Am fost violată la doisprezece ani, la cinsprezece am început să iubesc chestia asta, dar acum nu mai îmi pasă. Copii, noi doi nu mai putem să avem, dar suntem două ființe care se înțeleg și se pot iubi. Amândoi știm că viața este un carnaval mizerabil în care trebuie să porți masca cea bună. Alfred, te aștept și treizeci de ani dacă este nevoie. Într o bună zi ne vom trezi din acest vis urât și atunci o să vindem șandramaua și o să plecăm undeva unde putem munci.
Legionarul izbucni în râs:
— Unde, Dora? În Tibet?
— Nu, în Brazilia. Sora mea are un bordel, unul adevărat, este loc acolo și pentru noi doi. Fără jandarmi, fără Gestapo, să poți respira în liniște.
O micuță infirmieră, proaspăt ieșită din școlile Führer ului, țopăia în lungul peronului agățând ici și colo câte o ramură de brad, așa cum văzuse într un film de război. Își ștergea ochii cu batista și, aruncându și capul pe spate ca o walkirie, striga: „Vă mulțumesc, eroi! Vă mulțumesc că luptați pentru a ne apăra pe noi, femeile germane, de ciuma sovietică!"
Un infanterist cu mutră de vulpe trase un vânt și îi spuse în față: „Þie îți lipsește ceva, fetițo!" și o pocni peste fund în râsul general.
— Grăbește te spre casă, vin învingătorii!
Micuța infirmieră, ultragiată, smulse ramura de brad și fugi să se plângă unui Feldwebel din jandarmerie, care ridică indiferent din umeri și o îndepărtă.Mai încolo, o întreagă familie însoțea un puști de șaptesprezece ani, care pleca în Polonia la o unitate de instruire.
— Să fii curajos și demn! striga tatăl, consilier ministerial. Și să faci cinste familiei tale.
— Și așteptăm o scrisoare cât mai curând, nepoate! chelălăie un moș cu părul alb, într o uniformă fantezistă de colonel din primul război mondial. Să ne scrii cum Führer ul ți a înmânat Crucea de fier!
— Să trimiți o fotografie cât de repede o să poți, murmură mama, ștergându și o lăcrimă.
— Femeile germane nu plâng, Luise! îi spuse tatăl cu reproș.
Un pastor cu pălărie rotundă își trecu brațul peste umerii femeii și îi spuse, consolator:
— Este o onoare să ți trimiți fiii la luptă împotriva barbarilor care ne amenință patria!
Un alt membru al familiei, în ținută nazistă, îl privi cu asprime:
— Cum? Inamicul ne amenință patria? N a explicat atât de clar Führer ul că e vorba doar de ajustări ale liniei frontului?
— Ajustări până la Berlin! rânji un subofițer de la o altă fereastră a trenului.
Preotul clipi înspăimântat. Își băgă degetul între gulerul tare și gât, iar mărul lui Adam începu să i se agite în timp ce l privea cu umilință pe omul Partidului.
— Voiam să spun că inamicul a năvălit în Ucraina, care, după spusele Führer ului, este tot patria noastră.
— Când a spus Fiihrer ul așa ceva?
— De mai multe ori, vorbind despre marele Reich ce se va întinde până în Caucaz, unde sunt inamicii noștri acum.
Nazistul îi făcu semn să tacă.
— N ar fi mai bine pentru dumneata, pastore, să tragi o raită pe frontul de est, să i ajuți pe eroii noștri să l înfrângă pe dușman? și radia de fericire văzându l pe pastor cum tremură.
O siluetă gri se strecura în lungul trenului și Bauer urlă de bucurie recunoscându l pe Ewald de la Tanti Dora, în uniformă de campanie.
Cu două zile în urmă intrase pe poarta cenușie a cartierului general al Gestapo ului din Karl Muck Platz și, după o lungă așteptare, se trezise în biroul lui Bielert.
Bielert, așezat pe colțul mesei, luase din mâinile lui Ewald raportul obișnuit, scris cu litere mici. Lovi raportul cu dosul palmei.
— Câte minciuni și invenții sunt aici?
— Nici una, domnule Brigadenführer. Totul este adevărat!
— Renunță la „domnule". La noi se spune direct Brigadenführer, rânji Bielert. Încearcă să ții minte!
Un potop de înjurături căzu peste Ewald, mut de uimire. La sfârșit, Bielert scoase o hârtie albă cu dungă roșie și i o puse sub nas.
— Uite, încorporarea ta într un regiment disciplinar. Ai fost soldat doar șase săptămâni, așa i?
— Da, Brigadenführer, zbieră Ewald, pocnind din călcâie ca și cum ar fi învățat asta pe terenul de instrucție de la Grafenwehr.
O amintire care l îngheța. Mai bine la închisoare decât într o cazarmă de infanterie, spusese pe atunci. Și fusese luat de acolo, descoperindu se că totul era o eroare și că ar fi trebuit dus la închisoare pentru furt și alte coțcării. Scăpat de armată, după ce își isprăvise condamnarea, trăise în mediul interlop al Hamburgului, dar îi era tot mai greu. Frontul îi aduna pe toți, chiar și pe cei ca Ewald, iar regimentele disciplinare erau create tocmai pentru bandiți ca el.
Bielert se aplecase deasupra lui spunându i:
— Mai este și o altă soluție, prietene.
Mutra lui Ewald se lumină, se vedea scăpat. Din pârnaie scăpase devenind turnător. Puțini erau cei care mai ieșeau de la Gestapo în urma denunțurilor sale, iar Paul Bielert îi datora chiar numirea ca Brigandenführer, căci turnătorul, din întâmplare, căzuse peste o afacere importantă.
— Fac tot ceea ce doriți, Brigandenführer, se bâlbâi Ewald cu o privire de câine bătut.
— Poți să alegi între două variante: batalionul disciplinar sau tribunalul cu procedura de urgență pentru dușmanii poporului.
Ewald se sufoca:
— Dar n am făcut nimic! gemu el. Nu m am amestecat niciodată în politică!
— Nu mai spune! îi răspunse Bielert arătându i raportul. Și astea? Sunt oare știri mondene? Ești băgat până la gât în politică, scumpule.
Se întoarse către ușă și strigă: „Geige, Potz!" Apărură imediat doi giganți în uniformă SS.
— Procedura de urgență pentru ăsta! rânji Bielert, arătându l pe Ewald căruia îi clănțăneau dinții și era gata să leșine.
Cei doi SS iști îl apucară de mâini, spunându i rece:
— Vino, micuțule.
— Nu, nu! urlă nefericitul. Nu puteți să mi faceți una ca asta, Brigandenführer! V am servit corect, v am executat toatei dorințele!
— Nu am decât o singură dorință, împuțitule, să nu ți mai văd mutra! îi râse Bielert în nas.
Ewald striga înnebunit. Mizerabilul turnător fusese destul de prost inspirat să o pomenească pe Tanti Dora în ultimul său raport. Totul se terminase pentru el, nimeni nu se atingea de Tanti Dora.
— Bine, găsiți i o uniformă și să plece cu primul convoi.
Asta era pricina pentru care Ewald se strecura acum în lungul trenului, într o uniformă fără epoleți și fără însemne de armă. Bielert nu se mulțumise să l trimită într un regiment oarecare disciplinar, ci chiar în batalionul 919 de reeducare disciplinară, aflat la Brest Litowsk. Dacă Ewald ar fi bănuit ce l așteaptă, ar fi întins o în mahalalele Hamburgului. Ar fi avut mai multe șanse să scape așa decât din cea mai celebră unitate a armatei germane, acolo unde Stabsfeläwebel ul Neuring te primea invariabil cu aceleași cuvinte:
— Dacă vă trece cumva prin cap că vă puteți scăpa pielea fugind de aici, vă înșelați. La amiază veți căpăta un glonte regulamentar în ceafă.
În lungul trenului alergau câțiva jandarmi, cu plăcile strălucitoare pe piept. Micul legionar o strânse pe tanti Dora la piept.
— Asta este, Dora, trebuie să plec. Acest război nu se poate termina fără caporalul Alfred Kalb din al 2 lea, regiment al Legiunii. Gândește te, dacă Hitler învinge, n o să ne fie bine!
Tanti Dora îl îngropă la pieptul ei uriaș. Gurile lor se căutară, puteai să crezi că n o să i mai dea niciodată drumul.
— Alfred, șopti ea, o să te întorci sigur!
Era aproape un ordin dat lui Dumnezeu. Legionarul nu trebuia să moară pentru o cauză idioată. Înălță privirea și se forță să surâdă.
— O să mă întorc, scumpa mea Dora, pe Allah că o să mă întorc. Rușii n or să poată ucide un caporal din Legiune! Doar un cabil ar putea o face.
— Alfred, scrie mi, scrie mi! Înnebunesc dacă mă uiți! Îi spuse, îmbrățișându l sălbatec, cu inima sfâșiată. Plângea, iar lacrimile lăsau dâre pe obrazul pudrat.
— În vagoane! strigă un jandarm. Se închid ușile!
Legionarul urcă încet și rămase în cadrul ușii. Dora însă îi mângâia fața slăbită.
— Adio! spuse el cu o voce sugrumată.
— Nu, marocane, nu adio, ci la revedere, spuse ea mușcându și buzele.
— Ai dreptate, la revedere! râse și el.
Micuțul își aruncă pe geam sacul, apoi farfuria cu trei cârnați, o pâine de secară și câteva sticle de rachiu. Se repezi apoi încă o dată în brațele lui Bilă de seu și o ridică în sus într o ultimă îmbrățișare.
— Ai grijă de tine, ursule, să nu te adun din bucățele, râse ea. După ce ne căsătorim o să avem douăzeci și trei de copii la fel de uriași ca tine.
— La naiba! râse Micuțul. O să fie lucrul cel mai bun din viața mea. Trăiască înfrângerea! Douăzeci și trei de mucoși, Doamne!
— O să scot om din tine, hoț de buzunare! și îi dădu o palmă pe obraz.
Micuțul râse fericit:
— M am îndrăgostit de tine! Ești cea mai tare dintre fetele din șandramaua de pe Wiener Neustadt și totuși ești atât de simpatică! Emma, spuse el luminat, când se termină războiul o să ne aciuim amândoi într un bordel și vei vedea că ești cea mai bună târfă!
— Porcule! strigă Bilă de seu ultragiată. Sunt o doamnă, nu o târâtură, încearcă să ții minte asta. De altfel o să am eu grijă...
Micuțul își plecă țeasta uriașă.
— Iartă mă, dacă te am supărat, dar adu ți aminte că nu sunt un gentleman! Și ai grijă când englezii o să și arunce bombele, să ți ascunzi târtița!
Ea îi surâse, și ochii îi dispărură în pernuțele de grăsime.
— Ursule, murmură ea, ești prost ca un bou! Dar îmi placi prea mult. Aș vrea să te întorci, chiar și cu un picior lipsă, asta n are nici o importanță. Ba chiar ar fi mai bine, ai fi mai ascultător.
Un jandarm se plantă în fâța lor, cu picioarele crăcănate, și îl împinse pe Micuțul spre tren:
— Spune mi, Obergefreiter, aștepți o invitație specială?
— În cincisprezece zile mă întorc, Emma! Permisie pentru însurătoare, găsesc eu ceva, strigă uriașul.
Trenul se urni cu o smucitură și capul lui se lovi de un fier, rânindu l.
— Isuse, mi am spart capul! Mă voi întoarce!
— Întoarce te, întoarce te! strigă Emma. Alerga alături de tren, ținându și poalele fustei cu mâna și agitând cu cealaltă boneta roșie de infirmieră. Fața îi era scăldată în lacrimi. Întoarce te, ursule, întoarce te!
Tanti Dora, pe jumătate ascunsă de chioșc, îi făcea semne Legionarului care încă se ținea în ușa deschisă. O femeie de cincizeci de ani căzu, având în brațe un copil de trei luni care se rostogoli pe asfalt. Se auzi țipătul îngrozit al unui pușcaș marin.
Mai repede, mai repede... Nesfârșitul tren se târa ducând cu el trei mii și opt sute de capete de vite în uniformă, printre ruinele Hamburgului, spre Berlin.
Un jandarm își tăia drum pe culoar:
— Închideți ferestrele, se trage asupra celor care se arată la fereastră.
— Muscă de rahat! explodă un subofițer de la înălțimea plasei pentru bagaje.
Într un alt compartiment cineva începu să cânte:
— Întoarce te, întoarce te, te aștept, căci pentru mine tu ești fericirea...
Pe peron, sute de iubite, de mame, de femei și de copii încă mai fixau linia orizontului, acolo unde trenul dispăruse, lăsând în urma lui o colonă de fum care se înălța spre nori. Cei mai mulți urmau să nu se mai vadă. Tanti Dora, singură lângă chioșc, privea absentă și buzele îi tremurau.
— Întoarce te, Alfred... Pentru numele Domnului, întoarce te la mine, nu contează cum, chiar și în cârje, dar întoarce te...
Bilă de seu ajunsă la capătul peronului, continua să și agite boneta roșie. Gâfâia, obosită, după acest exercițiu neobișnuit.
— Urs prost, șopti ea, să nu rămâi pe acolo...
Și făcu un lucru de care singură nu se credea capabilă: în mijlocul peronului, sub geamurile sparte, își împreună mâinile și se rugă.
Începu să plouă, o ploaie fină și apăsătoare. Peronul se goli încet, iar sirenele începură să urle. Oamenii alergau care încotro. În depărtare căzu prima bombă.
La intrarea pe peron rămăsese doar o tânără cu fața împietrită, care își sfâșia batista cu dinții.
— Otto, bâiguia ea cu vocea sugrumată. Of, nu, Otto!...
Deodată, scoase un țipăt ascuțit și începu să și smulgă părul de disperare: „Otto, nu i lăsa să te ucidă! Hitler e un asasin! gemu ea. Hitler e un asasin!"
Doi tineri civili în haine negre au apărut brusc lângă ea. O insignă de argint străluci într o mână și se auzi: „Gestapo". S a zbătut cu îndârjire, dar izbutiră s o târască în penumbra misterioasă a clădirii Poliției.
ÃŽn tren, infanteristul Otto murmura:
„Lotte, draga mea, o să ne revedem în curând". Împărtăși unui camarad faptul că Lotte era însărcinată.
Dar copilul lui Lotte nu a văzut niciodată lumină zilei. Mama sa spusese adevărul într o țară în care adevărul echivala cu o condamnare la moarte.


Trenul străbătea Germania. Se oprea câteva clipe în gări supraaglomerate pentru a înghiți noi valuri de soldați extenuați. Se cățărau peste munți de saci, marmite, măști de gaze, puști, mitraliere, pături făcute sul și peste trupuri îmbrăcate în verde, în albastru, în negru, în cenușiu.
Toate armele. Soldați din marină în vârstă de șaisprezece ani, cu insigna celor de la submarine pe mânecă; SS iști fanatici cu ochii ficși, crescuți în casa statului dictatorial cu nume de instituție educativă; polițiști între două vârste, într un verde veninos, în drum către un post de poliție de țară, meniți să fie ținta partizanilor inamici, care îi vânau ca pe fiare. Erau soldați din diviziile de blindate, în jegoasele lor uniforme negre, puțind a benzină și ulei; cavaleriști solizi, ca orice țăran, cu epoleții galben țipător; scunzi vânători de munte cu floarea de plumb pe mânecă; artileriști fără decorații; geniști cu fețele împietrite de oboseală după munci inumane, triști ca epoleții lor negri. Erau artileriști din marină, înalți și grași, mulțumiți că aparțin unei arme îndepărtate de front, în lungul coastelor; agenți de legătură cu ochii inteligenți, care își împopoțonau spusele cu cuvinte străine, pentru a arăta câte limbi știu. Dar cei mai mulți erau infanteriști în uniforme atât de răpciugoase încât dezmințeau denumirea glorioasă de „regină a armelor".
Prin toate colțurile se bea, se juca. Un grup șușotea în jurul unui infirmier, un Obergefreiter.
— Cu hepatita, nu i nimic de făcut, spunea infirmierul, cu vărsatul și gripa, nici atât... pentru atât de puțin vă trimit la plimbare. Aruncă în jurul lui o privire prudentă, dar nu i se păru că are vreun ascultător primejdios în apropiere. Continuă șoptind: Tifoida, băieți, un adevărat tifos, asta e ceva. Asta i doboară! Febră, să le crape termometrele. Dacă unul singur este aproape mort, nici ei nu mai rezistă. Nici nu crezi cât de buni devin crezând că ești gata să urci la ceruri. Și apoi boala durează foarte mult.
— Și cum poți să faci tifoidă? întrebă un infanterist deșirat.
Câteva pliculețe își schimbară proprietarul și infirmierul își mai înfundă niște bani în buzunar. Zâmbi confidențial, după o altă privire împrejur.
— Praful din pachete îl puneți în cafea și pe urmă trageți o dușcă de vodcă. În cel mult cincisprezece zile sunteți într un pat bun și ați terminat o cu războiul pentru șase luni.
—Poți să crăpi? întrebă un cavalerist mai sceptic.
— Ai avut parte vreodată de ceva fără riscuri, cretinule? spuse un aviator într o elegantă uniformă gri bleu, cu pieptul plin de decorații. Avea aproape douăzeci de ani, dar războiul îl îmbătrânise cu cel puțin zece ani. Se săturaseră până și ei, eroii zburători ai lui Herman Goering.
Traversarea Berlinului a avut loc noaptea, în timpul unei alarme. Peste tot, în lungul trenului înțesat, ne zbăteam să ajungem la toalete, în atmosfera pestilențială se schimbau replici stupide.
Legionarul, înghesuit între Micuțul și mine, îl avea în față pe Ewald, vânăt de ciudă, încadrat de Stein și Bauer. De la înălțimea plasei pentru bagaje, prusacul glumea și imita diverse personaje.
— Ia spune ne ce părere are Hitler despre situație! strigă Stein.
Prusacul își ridică filtrul măștii de gaze ca pe un microfon, își potrivi o șuviță pe frunte și își împinse înainte buza de jos. Semăna cu o caricatură îngrozitoare a lui Hitler, vocea însă era uimitoare.
— Femei germane, bărbați germani! Niciodată nu am fost atât de aproape de victorie! Linia frontului este sinuoasă și face operațiile dificile. Ne vom replia pe poziții dinainte stabilite, pentru ca acțiunile noastre să se desfășoare conform planului. Dușmanii poporului spun că este vorba de o retragere, dar știți că acolo unde se află bravii mei soldați nu poate fi vorba de retragere! Încă un mic efort și a noastră este victoria finală. Dar, așteptând o, fiți siguri că veți muri ca niște eroi!
Ridicându și brațul pentru salut, își pierdu echilibrul și se prăbuși.
— Führer ul a căzut, spuse Bauer.
Micuțul își răsucea meticulos o țigară. În timpul celor patru luni petrecute la spital adunase conștiincios toate mucurile și avea acum un săculeț de tutun. Trecuta lui sărăcie îl învățase să nu risipească nimic, orice putea deveni folositor.
— Credeți că o să primesc o permisie dacă mă însor cu Emma? întrebă trecând cu limba pe foiță.
— Bineînțeles că nu. Hauptfeldwebel ul Edel va spune că ești idiotul regimentului și că idioții nu trebuie să se însoare. Și pe urmă de ce să lași văduvă o fată atât de drăguță? izbucni Legionarul în râs.
— Mai taci! Întâi și întâi că Emma n are nimic dintr o fată drăguță. Este un tanc care l ar doborî chiar și pe Edel dintr o lovitură.
— Edel va spune de asemenea, continuă Legionarul, că moartea eroică este singura ta șansă, altfel, după război, o să ajungi într un lagăr de exterminare, ca pericol public!
Această evocare ne făcu pe toți să ne strâmbăm.
— Nu înțeleg! spuse Micuțul.
— Nici nu mă miră, râse Bauer.
— Nu sunt decât un porc scos din școala de corecție. Mamei nu i păsa de noi, iar pe bătrânul îl știu mereu beat. La internat ne băteau și în restul timpului ne băteam între noi. Știe vreunul dintre voi ce i aia o școală de corecție? Nu? Mă așteptam la asta. Iadul! Nici vorbă de școală. Nici n o să aveți nevoie, spunea supraveghetorul, un răspopit din Türinen, Se spunea că femeia organistului îi fusese amantă și de asta fusese izgonit din biserică. Și este adevărat că n aveai nevoie să știi să scrii și să citești ca să cari grinzi de fier sau să sapi șanțuri. Pe urmă, am devenit soldat, nu uitați că fac parte dintre cei activi, nu sunt rezervist. Mi s a spus: „Pleci la război ca să ți aperi patria". În sinea mea m am întrebat de ce trebuie să o apăr, dacă ea nu a făcut nimic pentru mine și nici măcar nu eram eu cauza acelui război. „Împotriva barbarilor, a dușmanilor fără milă", au spus. Bun. Deci te lupți cu barbari și oameni fără milă. Probabil că ei știu acolo sus că dușmanii sunt și mai răi ca tine, Micuțule. Tu ești doar carne de tun. Am dus o așa, trăgând asupra a tot ceea ce mi se dădea ordin, până când mi s a spus: „Cară te!", și am întins o. Și timp de șase ani m am plimbat cu "găina" nazistă pe piept.
Micuțul se opri și ne privi răutăcios.
— Dar acum s a ivit ceva nou și asta mă tulbură. Sunt logodit și o să am douăzeci și trei de copii cu cea mai bună femeie din lume, spuse, ștergându și fața. Și este ceva ce nu merge. Celui de dincolo, de la Harkov, Kiev, Sevastopol și din celelalte locuri în care ne am apărat patria, dacă îi spui: „Ascultă, Ivan Ivanovici, de ce tragi în mine?" O să ți spună: „Tovarișci Friț, n am nici o îndoială! Tătuca Stalin a spus că trebuie să o fac." Și, poc, te pomenești cu o gaură în frunte. Zi mi dacă nu suntem sonați amândoi?
Legionarul privi îngrijorat în jurul lui, închise brusc ușa compartimentului și spuse cu asprime:
— Taci, cretinule! Dacă nu, o să te spânzure chiar dacă te înțelegi cu Ivan.
— Tocmai asta și spun! strigă Micuțul. Mereu ți se spune ce să faci, mereu aceeași placă: „Gura, fă ce ți se spune, sau o să atârni la capătul funiei". Uite că eu nu înțeleg.
— N are nici o importanță, spuse cu cruzime Legionarul. Supune te. Este mai sănătos și pentru tine, și pentru noi. O să te îmbolnăvești, gândindu te; capul tău nu i făcut pentru așa ceva, el trebuie să poarte casca și atâta tot.
Micuțul ridică din umeri:
— Probabil că ai dreptate, nomadule.



—Știu ce i asta, spuse Legionarul.
Ne uitam la soldații spânzurați care se bălăbăneau în vânt. Hienele poliției aveau mult de lucru în acel moment. Se respecta cu strictețe noul ordin al Führer ului: Curtea marțială sau procedura de urgență pentru următoarele cazuri:
Defetism, dezertare, sabotaj.
Amenințare la adresa siguranței statului.
Banditismul, jefuirea cadavrelor, trădarea.
— Știu ce i asta, repetă Legionarul. Este începutul sfârșitului. Războaiele se pierd întotdeauna în același chip.


ROCADA

Călătoria noastră a durat douăsprezece zile și s a încheiat la rocada Pinsk Gomel, puțin spre sud vest de David Gorodok.
După Serviciul de informații, regimentul ar fi trebuit să se afle fie la Petrikovo, fie la Skrigalov.
Cel care a văzut măcar o singură dată rocada aceasta nu o va uita niciodată. Este un drum de peste patruzeci de metri lățime, bătătorit de trecerea a milioane de roți și șenile. Nu este decât un drum și totuși este la fel de important pentru armată cum este aorta pentru inimă. Zi și nopte se scurg mii de vehicule într un șuvoi necontenit, care dacă s ar opri ar provoca și moartea frontului.
Într un sens trec coloane lungi cu muniții, merinde, tunuri, tancuri și vehicule ale poștei. În celalalt sens, piese de artilerie distruse, vehicule țăndări, epave de blindate, fiare răsucite care s au numit cândva avioane și un șir nesfârșit de ambulante pline cu trupuri de oameni.
La urma urmei, tot ceea ce înseamnă cuvântul război. Această rocadă era un supliciu pentru soldați. Iarna, un patinoar, vara, un fluviu de praf, în timpul ploilor o mlaștină, în care mașini, animale și oameni rămân înnămolite.
Ne târam tușind, înjurând și scuipând în lungul unui val de pământ, sperând, ca toți ceilalți, să găsim un mijloc de transport. În timpul unei opriri, Micuțul plecă după ciordeală, așa cum îi era obiceiul, și nu se întoarse decât după trei ore. Târa după el un sac plin cu haleală.
— Ești nebun! spuse prusacul. Jaf, băiete. Dacă te prind te așteaptă funia.
— Lașule, rânji Micuțul. Tu nu vezi că se rectifică linia frontului, altfel spus, că ne retragem? Aveam ordin să aruncăm totul în aer și nu vă aduceți aminte de Kuban, atunci când au fost aruncate în aer două sute de tone de haleală? Își mângâie sacul surâzând răutăcios. Vitamine pentru victorie! Apoi, izbucnind în râs, își îndesă dintr odată două banane în gură.
— De câte ori revăd drumul ăsta, spuse Bauer aruncând mucul țigării, mă apucă toți dracii!
Micuțul, care începuse să se plictisească și care avea chef de o cafteala, îl strânse de gât pe Bauer și nu știm ce s ar mai fi întâmplat dacă nu s ar fi oprit lângă noi o cisternă. Apăru un Feldwebel:
— Încotro, leneșilor?
— Spre regimentul 27 blindate.
— Nu o să ajungeți niciodată în ritmul ăsta! lătră el, răutăcios.
Toate capetele se ridicară. Uniformă croită pe măsură, caschetă elegantă, centură neregulamentară, cu revolver ofițeresc. Deși ținea de intendență, își permisese trese galbene de cavalerist, în locul celor albastre, atât de urâte, ale trupelor de pe front, pe care trebuia să le poarte și intendența. Cum eram singurul care se sculase în picioare, în timp ce toți ceilalți rămăseseră întinși în iarbă, complet indiferenți, Feldwebel ul sări din camion, răgând ca un măgar.
— În picioare, golanilor! Și la drum! Cu fața spre răsărit, acolo unde vă așteaptă o moarte eroică!
S au ridicat cu o încetineală exasperantă. Micuțul își aruncă sacul pe spate ca un hamal și porni la drum fără să i mai arunce vreo privire.
— Hei, Obergefreiter, ce i cu sacul ăla?
— Un sac de iută.
Subofițerul se sufocă de furie:
— Îți bați joc de mine! Ce i înăuntru?
— Poșta și haleala comandantului nostru, locotenent colonelul Hinka, răspunse Micuțul fără să clipească.
— Arată mi!
— Nu pot, spuse Micuțul, legând gura sacului.
— Ce spui?
— Gekados ! murmură uriașul, făcând semn cu ochiul.
— Bine jucat! șopti Legionarul cu admirație.
— Ce i balamucul ăsta? urlă Feldwebel ul.
Micuțul își plecă privirea:
— Locotenentul mi a spus: „Soldat, nimeni să nu și bage nasul aici. Este secret". Asta este adevărul adevărat, domnule Feldwebel! și făcu un gest energic cu mâna.
Feldwebel ul ne privi dezarmat, observând că ne adunăm în jurul Micuțului. Sări în camion strigând.
— Întindeți o! O să anunț jandarmeria despre voi.
Camionul dispăru într un nor de praf, în timp ce Micuțul împărțea cu mărinimie ciocolată. Am pornit la drum fără nici o grabă, la fel ca țiganii care au toată viața înaintea lor, iar la capătul a zece kilometri am căzut de acord că trebuie să facem un nou popas.
Se așternuse deja noaptea când ne a trezit zgomotul unui motor. Drumul era înțesat cu vehicule: camioane, mașini, tunuri, branduri, transportoare de trupe, blindate, o întreagă armată.
— Pe onoarea mea! strigă Bauer. Ai spune că i paradă militară!
— Da, și încă spre vest! completă Stein.
— S a terminat războiul, camarade? strigă Micuțul unui rezervist bătrân, aflat la volanul unui camion cu muniție.
— Repliem linia frontului! rânji celălalt.
Un maior sosi în fruntea altei coloane și sări în mijlocul drumului, agitându și revolverul.
— Faceți loc pentru regimentul meu, strigă el, sau vă sparg capetele.
Nu l a băgat nimeni în seamă și celelalte vehicule au continuat să înainteze cu viteza unui mele. O limuzină Horsch cu steguleț metalic își tăia cu greu drumul. Înăuntru se zăreau ofițeri de stat major. Apăru imediat un locotenent colonel de jandarmerie înconjurat de un întreg pluton.
— Faceți loc generalului comandant de armată!
Toată lumea se călca pe picioare și generalul nu reușea să avanseze. Atunci, jandarmii au dat ordin să fie împinse peste creasta talazului vehiculele care blocau trecerea. Am început să împingem mai multe dintre ele.
— Asta i culmea, spuse cineva. Din pricina individului ăstuia, stricăm mașinile. Este o rușine!
— Peste câțiva ani de război o să sfârșești prin a înțelege, băiatule! râse Legionarul.
Un colonel, comandând regimentul de artilerie tractată de cai, protestă violent, văzându i pe jandarmi cum îi împingeau vehiculele, iar în momentul în care locotenent colonelul de jandarmerie a pus mâna pe frâiele calului său, l a lovit de mai multe ori cu cravașa peste față, strigându i:
— Jos labele!
Îndemnându și calul care necheza, plecă în galop spre general, descălecă, luă poziție de drepți și încercă să vorbească, dar nu i se lăsă timp.
— Ce vrei, colonele? schelălăi generalul. Am dat un ordin sau nu? Crezi că am de gând să mucegăiesc în văgăuna asta?
— Generale, răspunse colonelul pe un ton rece, bateriile mele nu pot părăsi drumul. Caii sunt obosiți și nu pot urca pe taluz nici măcar un singur tun.
— Asta nu mă privește. Trebuie să plec imediat.
— Refuz să execut ordinul dumneavoastră. Oamenii mei vor rămâne pe șosea.
Generalul îl măsură cu privire amenințătoare.
— Dacă refuzați să vă supuneți, atunci...
Colonelul se îndreptă. Îl întrecea cu un cap pe general, iar la gât îi atârna o decorație.
— Atunci, generale?
Ochii generalului se micșorară.
— Am să uzez de puterea mea și o să vă trimit în fața Curții Marțiale. Nu avem nevoie de ofițeri ca dumneavoastră în armata germană.
Colonelul păli.
— Este ultimul dumneavoastră cuvânt, generale?
Generalul nu i răspunse și se întoarse către ofițerul de jandarmi care se ținea după el.
— Oberstleutnant Scholl.
Colonelul își duse mâna la tocul armei, își soase pistolul și îl armă.
Generalul făcu un pas înapoi, palid ca un mort, în timp ce ofițerul de jandarmi încremeni, uimit. Toată agitația din rocadă se opri brusc.
Pe buzele colonelului miji un zâmbet.
— Nu te teme, generale, ești prea respingător ca să te împușc, dar refuz să mai servesc în actuala armată germană.
— Arestați l, lătră generalul.
Înainte ca jandarmii să apuce să facă vreun gest, colonelul duse țeava armei în cerul gurii și trase. Rămase încă o secundă în poziția de drepți, se clătină înainte și înapoi, pe urmă se prăbuși la picioarele generalului, ca un trunchi de stejar doborât.
Generalul se întoarse pe călcâie și se urcă în mașină, o ordonanță îi acoperi picioarele cu o pătură. Îl auzirăm spunându i șefului său de stat major: „Prea mulți imbecili în clipele astea".
Jandarmii reușiseră să împingă echipajele de partea cealaltă a talazului, caii nechezau disperați alunecând pe pantă, corpul colonelului fu aruncat într un camion, și, în scurt timp, Horsch ul dispăru în lungul drumului.
— Pe cinstea mea! exclamă prusacul. Colonelul ăsta s a priceput cum să părăsească scena.
Urletele Micuțului îl întrerupseră.
— Un camion de al nostru!
Într adevăr, un camion cu prelată, marcat cu semnul nostru distinctiv, două cruci albe pe fond albastru, înainta pe drum.
— Hei, camarade, strigă Bauer. Unde te duci? Putem să urcăm?
Șoferul, un Obergefreiter, mârâi fără să ne privească.
— Mă duc la Köln, idiotule!
— Unde? spuse Legionarul uimit.
— Ai dopuri în urechi? Am spus Köln, și cuvintele lui îi făcură pe cei din jur să izbucnească în râs.
— Ai auzit, nebunul vrea să meargă la Köln!
— Nu uita să schimbi trenul la Breslau!
Râsetele continuară.
Un artilerist sări pe scara cabinei:
— Þine! Uite un permis ca să o iei pe scurtătură, și îi aruncă una dintre acele, hârtii pe care orice soldat de pe frontul de est o avea în buzunar, în ciuda pedepselor severe. Erau manifeste sub formă de permis de trecere pe care avioanele rusești le aruncau cu miile.
— Vrei să ne duci până la Berlin? se rugă Legionarul. Măcar până la prima stație de metrou.
— Urcă te, dacă ai chef, spuse netulburat soldatul.
Nu a trebuit să o spună de două ori. Prusacul îl întrebă pe șofer prin, geamul spart:
— Este adevărat, mergi la Köln?
— Bineînțeles, misiune importantă.
Ne arătă foaia de drum și am citit mirați că mergea în misiune specială la Köln, trecând prin Lemberg, Varșovia, Breslau, Berlin și Dortmund.
— Așa! striga Bauer. În viața mea nu am văzut o trăsnaie mai mare! Să faci mii de kilometri cu o rablă, chiar și pentru ceva important.
— Ce poate fi atât de important? întrebară mai multe voci.
— Mantale englezești, pentru trupele de pe front, camarazi! Se cățăraseră și alți soldați în camion.
— Războiul se termină în curând, spuse un subofițer jegos, scuipând pe drum.
— Așteptând asta, continuăm! râse un infanterist scund și foarte palid.
— Știți de ce nu mai apare Adolf pe front? Îi este teamă că i vom striga: „Führer, te urmăm!" și o să pornim după el, până la Berlin.
Un soldat de optsprezece ani, pe a cărui uniformă țipător de nouă apăreau inițialele HJ Hitlerjugend, se ridică palid ca un mort.
— Vă interzic să vorbiți astfel! Ãsta i defetism. O să vă notez. Căci este de datoria mea să denunț orice tentativă de răzvrătire.
Stein îl prinse de umeri și l aruncă în fundul camionului.
— Gura, neisprăvitule! Știm noi ce facem cu trădătorii ca tine.
Băiatul începu să strige și, pentru a i acoperi țipetele.
Începusem deja un cântec, când Micuțul s a pus pe urlat:
— Avioanele!
A sărit imediat peste oblonul camionului și s a întins pe câmp: Legionarul și prusacul îl urmară și ei.
Debandada a pus stăpânire pe drum. Un zgomot de tunet! Trei avioane de vânătoare rusești ne ținteau cu mitralierele lor. Ne am lipit de pământ cu capul între umeri, simțind curentul de aer rece provocat de aparatele care zburau la rasul ierbii. Pe aripile lor steaua roșie strălucea sinistră.
— Pe toți dracii! înjura un Obergefreiter. Am în camion zece mii de litri de benzină. Isuse, dacă asta pocnește va fi un adevărat foc de artificii bengalez.
Cele trei avioane survolară din nou șoseaua. Vedeam trupuri de oameni aruncate în aer. Câțiva infanteriști tineri au început să tragă în sus urlând.
— Se împute treaba, murmură prusacul, lipindu se de pământ.
Mai multe vehicule ardeau pe șosea. Se auzeau strigăte: Infirmieri! Infirmieri!
Dar cui îi păsa! Prusacul îl trase violent pe Legionar în groapa în care ne ascunsesem în clipa în care șase avioane coborau în picaj, unul după altul.
„Până aici ne a fost!"Ideea îmi trecu prin cap în timp ce ma rostogoleam în fundul unui crater. Undeva, sus, flăcări albastre ieșeau din armele avioanelor de vânătoare, iar pământul țâșni în sus precum un gheizer uriaș și auzirăm strigăte înspăimântătoare. Un căpitan cu privirea tulbure amenința cu pumnii avioanele care virau și veneau din nou asupra noastră. Căpitanul s a prăbușit într un râu de sânge și capul său cu ochii larg deschiși s a rostogolit ca un pepene pe șosea. Cascheta i a sărit ceva mai departe. Un infanterist de optsprezece ani, urlând, alerga pe niște cioturi, cu ambele picioare tăiate deasupra gleznelor. Lăsa în urma lui o dâră purpurie. Panica îi cuprinsese pe soldați. S au ridicat toți și au făcut cel mai rău lucru care putea fi făcut, adică să fugă în lungul șoselei.
Aviatorii se dedară atunci unui veritabil masacru și salvele răpăiră pe corpurile tremurânde. Un locotenent în uniforma neagră a tanchiștilor sări în groapa noastră și bocancul său îl lovi pe Micuțul care înjură. Locotenentul începu să râdă, prezentându se: „Ohlsen".
Era cu adevărat tipul ofițerului de front, cu mitraliera atârnată de umăr și pieptul plin de decorații.
Legionarul își ridică privirea, îl cântări și se prezentă la rândul său.
În jurul nostru totul plesnea, frigea, ploua cu foc. Avioanele atacară din nou. O explozie asurzitoare ne smulse din adăpostul protector. Peste noi trecu un val de foc, toată rocada era în flăcări.
— Cei zece mii de litri ai mei! gemu Obergefreiter ul.
Căzu o ploaie de bombe; totul sări în aer. Era sfârșitul.
Avioanele dispărură spre răsărit, fuselajul lor argintiu strălucea în lumina soarelui.
Ne am sculat încet, descoperind că drumul era înțesat cu morți. Un ofițer de aviație a luat comanda și am început să adunăm cadavrele și vehiculele carbonizate. Obergerfreiter ul care trebuia să meargă la Köln privea distrus camionul în flăcări.
— Doamne, hârtiile mele! Hârtiile mele! Totul a ars.
Soldații care nu făceau parte dintr o anume unitate au fost adunați într o companie eteroclită, veritabil mozaic cu toate armele și toate țările Axei. Unguri, bulgari, români, un caporal finlandez, câțiva iugoslavi, ba chiar și un bersaglier italian, cu pene de cocoș pe cap.
Micuțul, pe care această adunătură îl enervă, pocni un soldat din poliția poloneză: „Întinde o, trădătorule!"
Se auziră murmure în compania în care mai mult de un sfert erau voluntari. Locotenentul Ohlsen încercă să i calmeze pe scandalagii enervați de cuvântul „trădător". Un cazac din Tiflis își scoase chiar cuțitul și înjură în germană. Micuțul izbucni în râs și l strigă pe Legionar, care mergea în fruntea companiei, alături de locotenentul Ohlsen.
— Mai lasă ne în pace! veni răspunsul.
Locotenentul începu să râdă și l amenință pe uriașul al cărui cap răsărea deasupra adunăturii. Se auziră ocări și începu să răzbată un murmur de furie, în timp ce o piatră îl lovi pe Micuțul în umăr. Fusese aruncată de un ceh, care purta uniforma poliției de pe front. Uriașul își mușcă buzele și porni spre omul care bătea în retragere, o mână de fier îl apucă de gât și l aruncă îngrozit la marginea drumului. Pe urmă, camaradul nostru ni se alătură și începu să cânte.
Trei zile mai târziu am ajuns la Proskurow, unde ciudata companie a fost dizolvată, urmând ca fiecare să se descurce cum poate. În același oraș am văzut pentru prima oară îngrozitorul preludiu al unei stări de lucruri și mai îngrozitoare.
Doi infanteriști bătrâni erau spânzurați, fiecare de câte un stâlp de telegraf, având pe piept câte o pancardă pe care parcă ardeau litere roșii:
„Prea laș ca să și apere patria!"
Ne am oprit ca să privim trupurile care se legănau în vânt.
— Pentru ei războiul s a șfârșit, filozofă prusacul.
— Știu ce i asta, spuse Legionarul, scărpinându și nasul. E semn bun. La fel puteai vedea și în munții Rif, înainte de răscoala insurgenților.
Am continuat să străbatem orașul în căutarea unui loc de dormit. În fața noastră a apărut o clădire care semăna cu un hambar, din care te trăsnea un miros puternic de cartofi stricați și de fân mucegăit.
— Mare scofală, spuse prusacul. Trebuie totuși să înoptăm aici.
— Bine, spuse Micuțul, dar tu o să fii primul care o va întinde.
Se repezi înăuntru precum o locomotivă, în bezna din care se auzeau numai înjurături și blesteme. Două trupuri au zburat afară și în câteva minute eram la adăpost.
Locotenentul Ohlsen râse când auzi o voce în noapte.
— Micuțule, tu ești?
Legionarul își aprinse lanterna și îl recunoscu stupefiat pe Ewald, de la Tanti Dora.
— Sfântă Născătoare! Și tu ești aici, exclamă Micuțul. Ai răbdare până mâine, să și capeți chelfăneală pe care o meriți!
Dintr o dată, un urlet de bucurie izbucni deasupra oamenilor adormiți. Un țipăt de femeie îi ținu isonul.
— Am găsit o femeie! se auzi, în ciuda protestelor furioase ale unor glasuri feminine. Veniți, băieți, e aici un întreg bordel de campanie.
Se aprinse încă o lanternă ce făcu să strălucească în noapte însemnele unui căpitan. Ceea ce Micuțul luase drept bordel era un detașament de Cruce Roșie și de telefoniste din aviație. Uriașul se văita, a trebuit să l așezăm cu forța, iar locotenentul Ohlsen și a folosit întreaga diplomație pentru a l calma pe căpitan, care amenința cu Curtea Marțială pentru tentativă de viol.
S a pogorât liniștea. La miezul nopții, am fost treziți de pașii unor bocanci țintuiți. Lumini alergau de colo colo, glasuri brutale cereau livretele și foile de drum. Erau hienele poliției. Înarmați până n dinți și solizi ca stâncile, verificau întreg hambarul, plăcile în formă de semilună de la gâtul lor luceau amenințătoare în penumbră, de o mie de ori mai îngrozitoare decât mitralierele inamicului.
Frica, o frică cumplită ni se strecură sub piele. Cu Ivan te mai puteai înțelege câteodată, cu aceste brute niciodată. Erau întruparea bestialității. Puseseră deja mâna pe unul, un subofițer de artilerie care se zbătea și țipa: „Lăsați mă, lăsați mă! Doar n o să mă ucideți! Am trei copii și femeia mi a fost ucisă într un bombardament. Trebuie să mă întorc la copiii mei!"
— Gura, porcule! mârâi Feldwebel ul a cărui placă arunca luciri ucigașe.
Subofițerul înnebuni: „Lăsați mă, mârșavilor! Ucigași de camarazi! Nu vreau să mor, nu vreau să mor!" dar se zbătea inutil.
L au tăbăcit bine. Un Oberfeldwebel i a tras un șut între picioare, ceea ce l a făcut să se prăbușească, urlând. Cei care îl țineau i au dat drumul. Dintr o dată s a năpustit asupra celui mai apropiat polițist, doborindu l la pământ prin acest atac neașteptat. Frica de moarte dăduse nefericitului forțe noi. Își mușcă victima de față, scoțând urlete de fiară, dar ceilalți veniră în ajutorul camaradului lor, lovindu l cu paturile armelor, transformându i fața într o masă sângerândă.
Subofițerul a fost aruncat într un camion și, fără să clipească, brutele și au continuat razia. Un Oberfeldwebel ne a cerut actele.
— Un regiment de blindate în misiune specială! murmură el.
Îl cântări pe Legionar și îi aruncă Micuțului o scurtă privire.
Trecu apoi de la mine la Stein și la prusac.
— Un mic ocol, ei, leneșilor! Asta îmi miroase a dezertare, nu i așa?
Ultimele lui cuvinte ne au înghețat. Tribunalul cu procedura de urgență nu asculta explicațiile, graba era mult prea mare; două minute de deliberare și pe urmă plutonul de execuție sau ștreangul.
— Ultima unitate? mârâi el, țintuindu ne.
— Spitalul 19, Hamburg, i a răspuns Legionarul.
— Și acum iată vă aici, jefuitori de cadavre. Credeți că puteți să așteptați liniștiți terminarea războiului, ai? și strigă unui subofițer cu arma la piept. Ocupă te de turma asta de porci, sunt suspecți de dezertare. Hai, la drum!
Ne am ars, mă gândeam. Și îi priveam pe Legionar și pe Micuțul, care ieșeau din clădire împinși de la spate, albi ca varul, dar cu un aer indiferent.
Ne am suit într un camion cu caroseria proaspăt vopsită. După noi au fost aruncate și telefonistele.
— Faceți loc doamnelor, râse un polițist, scuipând o pe una dintre ele drept în față.
Femeia s a întors instinctiv.
— Capul sus, fetițo! O să ai ocazia să l pleci, ți o promit!
Patru infirmiere au ieșit alergând și una a căzut punându i se piedică. Urmă o lovitură în spate. Þipa și un murmur se auzi printre noi.
— Gura! Golani dezertori, strigă un polițist.
Ewald fu și el târât, urlând, spre camion, de către două brute. Legionarul șopti; „Dacă scăpăm, mă angajez la Ivan, să le extermin pe brutele astea".
Unul dintre ei aruncă o privire în camion, dar nu descoperi cine vorbise; „Liniște, porcilor!"
Trei camioane pline ochi se îndreptară spre fosta închisoare GPU aflată în centrul orașului, unde am fost primiți cu șuturi și înjurături. Din celule cenușii și umede, înțesate cu femei și bărbați, urcau gemete, blesteme și rugăciuni. Un mitralior îi blestema, urlând, pe Hitler, Himmler, războiul și pe Stalin. O telefonistă se dezbrăcă și se oferi unui polițist: „... dacă mă lași pe urmă să fug", șopti ea... O țărancă rusoaică, sigură că va fi împușcată pentru că ascunsese dezertori, își striga cu fanatism ura împotriva lui Hitler.
La celălalt capăt al culoarului, un căpitan îngenuncheat se ruga în tăcere. În câte locuri fusese invocat Dumnezeu în timpul războiului? Pretutindeni, fără nici o îndoială, prizonierii cereau îndurare cu aceeași înfocare. Am văzut un general de divizie rugându l să l ajute împotriva blindatelor sovietice, în timp ce trupele îi erau în debandadă, Hitler îl amintea în timpul discursurilor despre Germania mare, în timp ce SS iștii îi spânzurau pe preoți în lagărele de exterminare. Se auzea numele Domnului în barăci sinistre, colcăind de viermi, înainte ca funia să sugrume ultimul țipăt. SS iștii, cu buzunarele pline de lucruri furate, condamnați la moarte după procedura ide urgență, implorau și ei mila cerească. Adică cereau ajutorul Domnului ca să reîmbrace hainele naziste... Dar Dumnezeu părea că nu i aude nici pe condamnații la moarte din închisorile GPU, nici pe preoții din lagăre; nici pe generalul înconjurat de tancurile sovietice, nici pe amputații care gem prin spitale.
Unul după altul au fost duși în fața tribunalului toți prizonierii făcuți de jandarmi și îi s a pus aceeași întrebare. Numele, vârsta, regimentul. Câteva șoapte între cei trei judecători, un foșnet al hârtiilor, totul în 60 de secunde... Pe urmă o întrebare pusă de un judecător mărunțel cu ochelari fără ramă.
— Aveți ceva de spus în apărarea dumneavoastră?
Dar cum deschidea gura inculpatul...
— Da, da, am mai auzit asta.
Din nou șoapte. O semnătură pusă pe câteva hârtii, sugative.
— În numele Führer ului și al poporului german, condamnat la moarte prin împușcare. Următorul!
În felul acesta cel de al III a Reich credea că mai poate să câștige războiul.
La celălalt capăt al culoarului, acolo unde începeau scările, se auzea un murmur de glasuri răgușite: tocmai sosise plutonul de execuție. Cu viteza fulgerului erau deschise ușile celulelor, dar întotdeauna fără o ordine precisă, în așa fel ca prizonierii să nu știe cui îi venea rândul. O infirmieră de cincizeci de ani, care fusese dusă în curte, se aruncă la pământ.
Au legat o de stâlp cu mâinile deasupra capului. Trei ordine și douăsprezece focuri de armă. L au adus pe următorul și, cu mici pauze, așa s a scurs toată ziua. La fiecare două ore se schimba plutonul. Căpitanul a fost târât de picioare.
Se agăța de cea mai mică crăpătură și a primit atâtea lovituri de picior peste mâini, până i le au zdrobit. Striga ca un animal rănit și a fost executat culcat. Ewald urla ca un nebun. Le a scăpat temnicerilor, a fugit și s a aruncat de le etajul trei, fracturându și ambele picioare. A trebuit legat de stâlp ca să fie împușcat.
— Și asta e o onoare prea mare pentru el, spuse Legionarul.
Șoferul camionului trimis la Köln, ale cărui acte rămăseseră în mașina arsă, a mers zdrobit și s a așezat singur lângă stâlp. Două zile mai târziu, regimentul îi confirmă depoziția, dar era tardiv.
Norocul încă mai era cu noi. Înainte să ne vină rândul, hienele poliției, spre marele lor regret, au fost obligate să ne elibereze. Locotenentul Ohlsen sosise cu acte de la regiment care dovedeau că eram în timpul serviciului, și nu niște dezertori.
Salvați în ultima clipă, am pornit spre Drubnia, unde se aflau pozițiile noastre.




Feldwebel ul necunoscut trimise o salvă la întâmplare spre inamicii invizibili din pădure.
În chip de răspuns, asupra noastră s a abătut o ploaie de gloanțe ridicând praful în jur.
— Idiotule! sări Legionarul, smulgând mitraliera din mâinile Feldwebel ului. Nu așa se trage!
Urcă pe marginea tranșeei și, lipindu se de pământ, trase ochind fiecare tufiș.
Patru siluete au încercat să fugă, dar au fost doborâte de gloanțe bine țintite.
Legionarul își schimbă încărcătorul și izbucni în râs.


DIN NOU PE FRONT

Hauptfeldwebel ul Barth a fost cel care ne a luat în primire la compania a 5 a. Îl poreclisem „Barosanul". De sub uriașa caschetă de cavalerie, neregulamentară, pe care o purta, ochii lui mici și răi ne au inspectat din cap până în picioare și ceea ce a văzut l a înfuriat într un hal fără de hal.
Cu aerul unui copil răsfățat, care face mofturi în fața mâncării, se bosumflă și începu să se joace cu colțul unui carnețel care apărea între al doilea și al treilea nasture al vestonului său.
Înălțându și capul, ca și cum cele mai rele vise ale sale se împliniseră, se postă în fața prusacului și mârâi:
— Numele!
Vocea lui răsuna în burnița ceaușie și deprimantă, rostogolindu se peste tristele case țărănești.
— Obergefreiter Otto Bülow, Herr Hauptfeldwebel, m am prezentat, conform ordinului primit, la regimentul 27, compania a 5 a, după ce am fost eliberat din spitalul 19, Hamburg.
— Culcat! șuieră Umflatul, și omul se aruncă în noroi cu viteza fulgerului și luă apoi poziția regulamentară.
Umflatul îl privi atent, apoi se plantă în fața Legionarului, dar, înainte să apuce să scoată un cuvânt, acesta pocni din călcâie și strigă așa cum știu să o facă doar cătanele bătrâne:
— Obergefreiter Alfred Kalb, Herr Hauptfeldwebel, la ordinele dumneavoastră, după ce am fost eliberat din spitalul 19, Hamburg.
Nu se întâmplă nimic. Legionarul se ținea drept, așa cum doar un soldat aflat sub arme ani în șir știa s o facă!
Barth îi luă boneta și constată scurt:
— Părul de lungime neregulamentară. Culcat, bastard african, și ăsta? continuă el, punându mi mâna pe umăr.
— Stegar Sven Hassel, Herr Hauptfeldwebel, la ordinele dumneavoastră, după ce am fost eliberat din spitalul 19, Hamburg.
Trase de centura mea:
— Prea largă, echipament neregulamentar. Culcat!
La fel s au petrecut lucrurile și cu Stein. Veni rândul Micuțului, care era la fel de înalt și solid ca Hauptfeldwebel ul Barth, dar altfel construit. Pieptul său se bomba deasupra burții supte, mutra lui cu frunte îngustă era luminată de ochii vii, strălucitori ca cei ai unei vulpi; nasul turtit de pumni și gura întredeschisă îi dădeau aerul unei maimuțe. Umflatul îl privi stupefiat.
— Și ăsta de unde a mai răsărit? N am văzut nici odată ceva mai hidos!
— Nici eu! răspunse Micuțul, mulțumit și surâzând cu capul aplecat. Mi se spune, de altfel, Micuțul, dar nu ăsta e numele meu. Mama m a botezat Wolfgang, ca pe un oarecare Mozart, pentru cazul în care aș fi devenit muzician. Și mă mai cheamă și Helmuth, din cauza mareșalului von Hindenburg. De la bătrânul meu, un bețivan, am moștenit numele de Kreutzfeldt. În plus am hemoroizi și îmi put picioarele. Iar dumneavoastră, dumneavoastră sunteți Hauptfeldwebel ul Barth. Și acum mă arunc singur la pământ, ca să nu vă mai obosiți să mi spuneți. Face rău la gât să țipați.
Și Micuțul se întinse lângă noi.
Dumnezeu știe ce se petrecea în creierul Barosanului, pe care discursul îl paralizase o clipă. Nimeni nu îndrăznise vreodată să i răspundă pe acest ton. Începu să strige și să înjure ca orice subofițer care e pe cale să explodeze de furie. Asta îți lăsa întotdeauna timp de gândire. Și a urlat îndelung. Micuțul îl privea cu interes.
— În noroi, porcule! strigă el. Drepți! Salt înainte! Mai repede, leneșilor!
Câmpul răsuna. Micuțul râdea, alerga, sărea, se târa râzând mereu. Barosanul își pierdu suflul.
— Când văd gradele tale, șuieră el scuipând, mi se face părul măciucă. După mine, orice individ care a ajuns Obergefreiter, a trăit destul! și scuipă din nou, privindu l pe Micuțul, țeapăn în fața lui și acoperit de noroi din cap până în picioare.
Ochii lor se întâlniră și ar fi rămas așa mult timp dacă Micuțul n ar fi rupt tăcerea.
— Obergefreiter Mic..., dar se grăbi să rectifice. Wolfgang Kreutzfeldt vă roagă să i acordați o permisie, trei săptămâni de permisie, pentru însurătoare. Pe logodnica mea o cheamă Emma, Herr Hauptfeldwebel.
Barosanul se sufocă. Buza de jos îi căzu ca o ușă ieșită din țâțâni.
— Ce mi ceri?!
— O permisie, spuse Micuțul, surâzând. Trebuii să mă însor, Herr Hauptfeldwebel.
Orice culoare dispăru de pe fața Barosanului. Începu să se legene, ochii bulbucați deveniră ficși. Asta putea să fie sfârșitul... pământul urma să se deschidă sub tălpile sale... nu putea să fie adevărat că un individ cu care făcuse instrucție disciplinară o jumătate de oră cuteza să i ceară permisie, cu un asemenea zâmbet tâmp pe față! Și încă unul care lenevise patru luni prin spitale... Unul care de abia scăpase de Curtea Marțială! Barosanul visa. Era un coșmar... Dar nu! Era cât se poate de adevărat... Ursul stătea în fața lui surâzând, un surâs josnic, imbecil, bun să te înnebunească! Și asta în fața lui... Hauptfeldwebel ul Herbert Barth, supranumit „Herbert cel tăios" încă de la școala de subofițeri din Berlin, cel mai aspru subofițer al trupelor de blindate!...
Începu să tremure, să pălească, să se înroșească. Din gât îi scăpă un horcăit sălbatic... Dar se opri imediat. Observase că Micuțul surâdea în continuare și, ca orice bătrân Hauptfeldwebel, știa că poți să ți bați joc oricât de un Obergefreiter, până când începe să surâdă. Pe urmă devine periculos... Începe nebunia. O nebunie pe care o poate opri doar un glonte bine țintit, înainte de asta însă, el, Barosanul, ar fi fost făcut fărâme.
Îl privi pe Micuțul și spuse cu o voce stinsă:
— Fugi, fugiți cu toții! Și să citesc numele vostru pe lista celor căzuți în luptă. Iar tu, tu să nu mai apari în fața mea, și dispăru aproape alergând.
Ne am întors pe pozițiile noastre împreună cu cei de la intendență și am descoperit că din regimentul de blindate, ca de obicei rămas fără tancuri, batalioanele 1 și 3 deveniseră batalioane de infanterie. Porta se prăpădi de râs văzându l pe Micuțul.
— Iată te din nou acasă, vită încălțată! Îmi face o deosebită plăcere să te revăd! Curul tău a supraviețuit operației? Este adevărat, că nu mai ai decât jumătate din el?
— Când o să pun mâna pe tine, tu n o să mai rămâi cu nimic!
Porta evită la timp o grenadă goală, în timp ce Bătrânul, care se bălăbănea ca de obicei, ne privi în felul lui, sobru, dar călduros.
— Müller nu mai este. Ivan l a răpit în cursul unui atac și l am găsit trei zile mai târziu... vă închipuiți cum.
Prusacul ridică o sprânceană: „Răstignit?"
— Da. Hugo Stege este în permisie la Berlin, deși ar fi trebuit să ajungă la Dortmund. O poveste cu o fată, așa ne a scris în ultima scrisoare.
— Cine știe peste ce târfă a dat! mârâi Micuțul.
Nu i a răspuns nimeni. Ne strecuram, îndoiți de șale, în lungul tranșeei care ducea în linia întâi, când s a auzit un glonte șuierând. Un subofițer scoase un strigăt și se prăbuși. Exact între ochi, sub marginea căștii de oțel.
— Un trăgător siberian, spuse Porta.
Am ridicat trupul aruncându l pe deasupra parapetului de pe care se rostogoli într un nor de praf.
— Amin, spuse Porta, continuându și drumul.
Spre seară, locotenentul Ohlsen ne a descoperit într un adăpost în care ne ascunsesem ca să jucăm cărți. Preluase comanda companiei, după moartea locotenentului Halter, căzut cu puțin timp în urmă. Ohlsen s a așezat pe un container cu măști de gaze și ne a privit pe rând. Porta i a întins burduful cu coniac. Își puse degetul la gura burdufului, îl răsturnă și trase o dușcă, așa cum făceam și noi, apoi tuși să și dreagă glasul și se șterse la gură cu dosul mânecii.
— Beier, spuse el întorcându se spre Bătrânul, voi și grupa întâi va trebui să plecați la noapte în patrulare. Dar poți numi pe altcineva să ia conducerea. Regimentul a dat ordin să fie capturați prizonieri.
— Sfântă Fecioară! strigă Micuțul furios. Cum ne găsim și noi un locșor liniștit, cum se trezesc cei de sus să ne bage pielea n saramură.
Locotenentul zâmbi.
— Cine ți a spus că iei parte la acțiune?
— Locotenente, trebuie, eroii ăștia imbecili au nevoie de o dădacă. Căutați l pe Julius Heide.
Bătrânul începuse să se echipeze când Legionarul s a ridicat în picioare.
— Rămâi aici, voi comanda eu grupa. Ai copii și va fi nevoie de oameni ca tine după război. Noi, toți ăștia, suntem niște gunoaie fără importanță.
— Nu, nomadule, spuse Bătrânul. Eu plec, nu grupa întâi, ci grupa a doua, pe care o conduc eu a fost desemnată pentru misiune. Stegarul Paust va conduce plutonul în absența mea.
— Cerule! gemu prusacul, îmbrăcându și haina de piele. Ce adunătură de eroi, nici nu știu cum mai poate fi vorba de retragere!
La unsprezece noaptea eram gata de drum. Comandantul regimentului, locotenent colonelul Hinka, veni chiar el în persoană. Micuțul mormăia.
— Doctorul Mahler mi a prescris să evit eforturile, dar cui îi pasă? Sfântă Fecioară, ce mizerie și războiul ăsta!
— Gura, Micuțule, spuse Hinka blajin. De abia ai scăpat de ștreang.
Ne am potrivit ceasurile; era ora 23 și 9 minute după spusele lui Hinka.
În flancul drept bubuia artileria, un zgomot nu tocmai liniștitor.
— E zona regimentului 104, spuse Legionarul, urmărind cu privirea coada ca de cometă a unui obuz.
În spatele lui, Barosanul, sosit cu merindele, l a descoperit pe Micuțul stând pe taluz și îndopându se cu biscuiți. S a făcut stacojiu.
— Iată te, banditule! Ah, dacă aflu că s a furat un singur biscuit, nu mai dau doi bani pe pielea ta! Și va fi cea mai frumoasă zi din viața mea.
— Da, Hauptfeldwebel, spuse Micuțul cu călcâiele lipite, dar fără să se ridice în picioare.
— De unde ai biscuiții? insistă celălalt.
Micuțul își pocni din nou călcâiele fără să se ridice.
— De la o târfă din Dubrasna. Mi i a trimis prin curier special.
Subofițerul mârâi stingherit de privirile locotenent colonelului Hinka. Dacă i ar trece cumva acestuia prin cap să i dea comanda patrulei... Barosanul tremura numai la gândul ăsta. Hitler, cel puțin, care era și el un simplu subofițer, și nimic mai mult, se ștergea undeva cu toți împopoțonații ăștia de ofițeri...
Barosanul izbucni în râs la gândul generalilor stând drept în fața unui subofițer. Locotenent colonelul Hinka îl privi uimit și l întrebă ce găsește atât de amuzant. Barosanul șovăi.
— Mă gândeam la ceva, domnule colonel.
— Într adevăr?spuse Hinka. Poate la o trupă de șoc pe care ai vrea s o comanzi?
— A și făcut pe el, rise Micuțul.
Hinka îl privi sever pe uriaș.
— Mai taci, cu gura ta spurcată. Hauptfeldwebel ul este superiorul tău, nu uita asta.
Micuțul sări în poziție de drepți.
— Da, domnule colonel, n o uit niciodată, dar mi ar plăcea s o fac.
Hinka își păstră cu greu seriozitatea, reușind să murmure:
— Fiți atenți!
— Gata, Beier? șopti Ohlsen bătându l pe umăr pe Bătrân.
Micuțul porni ținându și pistolul mitralieră ca pe o cazma, ceea ce l făcu să tresară pe colonelul Hinka, dar acesta renunță să mai pomenească despre regulament unui asemenea cap pătrat.
— Þineți vă armele în așa fel ca să nu se lovească între ele, spuse Bătrânul. Și țineți vă aproape, să nu vă rătăciți.
Ne am rostogolit de cealaltă parte a taluzului, în no man's land, spre pozițiile rușilor. Strecurându ne fără zgomot pe poteca lăsată între câmpurile, de mine, ne am târât pe sub sârma ghimpată, ca niște pantere, în noaptea ce se întindea în fața noastră ca un zid de catifea. Legionarul și cu mine eram chiar în spatele Bătrânului, urmau Micuțul și cu Porta, iar Heide târa sacul cu grenade de mână, legate snop, pentru aruncarea în aer a adăposturilor. Respira zgomotos ca întotdeauna când îi era frică.
O tăcere rău prevestitoare ne înconjura, pământul respira, din mlaștină se ridicau vapori, se simțea miros de lemn ars. Aveam senzația că suntem singuri pe lume... cu moartea pe urmele noastre.
Bătrânul verifică mitraliera grea, iar Micuțul vru să și aprindă o țigară.
— Imbecilule! șopti Legionarul. Vrei să ne omori?
— Mai tăceți odată! suflă Bătrânul nervos.
Bauer își sprijini capul pe sacul cu grenade, zicând că lucrurile se încurcă.
Culcați unul lângă altul, priveam pe deasupra unui dâmb pozițiile rușilor, aflate neplăcut de aproape. Dacă întindeam mâna, puteam atinge câmpul de mine al dușmanului.
Micuțul își plantă mitraliera pe trepied și îl privi întrebător pe Bătrânul.
— Cum vom străbate asta?
Mușcându și buzele, Legionarul ne avertiză că o să sărim în aer. Un zgomot ne parveni... un clinchet slab. Fiecare mușchi ne a tresărit. Porta ne făcu semn să fim atenți în stânga. Alt clinchet.
— Io tvoi mati!
— Ivan in persoană, spuse Micuțul liniștit.
Bătrânul îi trase un șut enervat. Ne țineam respirația... Porta, ai căror ochi luceau în noapte, își pregăti baioneta. Am auzit un râs în întuneric, pe urmă au răsărit chiar lângă noi patru siluete. Trebuia doar să întinzi mâna ca să i faci prizonieri... nimic mai simplu.
— Haidem! șopti Bătrânul.
Ca pisicile am urcat tăcuți către ei, în timp ce își vedeau nepăsători de discuția lor. Deodată s a auzit un zgomot și un țipăt scurt: Heide căzuse într o groapă.
Cât ai clipi, totul s a schimbat. Cei patru ruși au țâșnit spre pozițiile lor țipând:
— Germanski! Germanski!
Micuțul, urlând, și a aruncat lopata scurtă de infanterist către rusul cel mai apropiat, dar, dinspre liniile inamice, au și început să șuiere trasoare care scăldau zona într o lumină orbitoare. Heide, ieșind din groapă, mătură locul din fața sa cu mitraliera. O siluetă se repezi la mine. Am reușit să disting figura crispată a unui asiatic. Avea o voce aproape de copil.
Trei gloanțe drept în fața cu ochii oblici și s a rostogolit la pământ, unde a rămas nemișcat. De la ruși se trăgea rafală după rafală. Brandt, încărcătorul nostru, fu lovit și căzu cu sângele șiroindu i dintr o rană urâtă între ceafă și umăr. Văzându l, ne am pierdut capul și ne am bătut ca nebunii, uitând de misiunea noastră de a captura prizonieri.
— Pomoji, pomoji! (milă, milă), gemea un rănit care zăcea la mică distanță.
— N ați făcut nici un prizonier? spuse Bătrânul cu reproș când ne am regăsit gâfâind într un crater. Nu putem să ne întoarcem, ordinul e ordin.
Ne întrebă ce i cu rusul care striga.
— E harcea parcea! ridică din umeri Micuțul. Am îndoit lopata pe el.
— Nătărăule, mereu îmi faci de astea! Nu ști decât să lovești! Mare ghinion că te avem cu noi.
— Sigur că da! urlă Micuțul, fără să i pese de ruși. Mereu e vina mea! Dădu cu pumnul în pământ și se ridică cât era de mare și răcni de răsună câmpul: Bine, bine! Mă duc la Ivan și l voi aduce chiar pe comandantul lor, sper că așa o să fiți în sfârșit mulțumiți!
— Micuțule! strigă Bătrânul îngrozit. La pământ!
Dar uriașul își continuă cursa spre liniile inamic, indiferent la șuierul gloanțelor, și dispăru în noapte urlând.
— E nebun de legat! gemu Bătrinui. Trebuie să l prindem înainte să ajungă la ei.
Ne am grăbit și l am ajuns într o groapă pregătindu și grenadele. Cearta noastră se auzea până departe. Deodată, tirul a încetat de ambele părți, toți se credeau în fața unei crize de nebunie colectivă. O oră mai târziu ne aflam în liniile noastre, fără prizonieri și eram primiți de locotenent colonelul Hinka, în culmea, furiei.
— Compania asta este cea mai nenorocită șleahtă de idioți din tot regimentul! Mai stăm noi de vorbă! și dispăru fără să ne mai salute.
Micuțul asculta sprijinit de peretele tranșeei. În noaptea următoare, compania a primit ordinul să trimită două grupe în spatele liniilor inamicului, pentru a cerceta ce se întâmplă acolo. Ohlsen remarcă imediat că misiunea ne va costa scump, dar Hinka i o reteză:
— Destul, locotenente. Datoria soldatului nu este să și scape pielea, ci să lupte. Divizia mi a dat ordinul, eu nu fac decât să l execut. Gândești prea mult, locotenente. Trebuie să te supui, dacă nu vrei să ajungi la Torgau. Uită ce ai în cap cât timp porți casca de oțel. Aici, în 27, suntem ultimii dintre amărâți, înțelege odată. Aștept raportul peste șase ore.
Locotenentul a rămas încremenit, cu receptorul în mână.
De câtva timp se auzeau zgomote de motoare de partea rusă, dar aviația nu descoperise nimic. Ca de obicei, totul era camuflat cu multă abilitate. Orice urmă de șenilă era ștearsă de geniști și trebuia folosită vechea metodă de recunoaștere, cu infanteria. Simțeam cu toții că se întâmplă ceva.
— Liniștea asta nu mi spune nimic bun, anticipă Bătrânul. Ivan a adunat mult material acolo, în spate.
— Dar de ce noi suntem mereu cei care trebuie să plece? mârâi Heide. Cum e rost de scărmăneala, înainte, compania a 5 a!
— Pentru că ești un rahat, rânji Porta și pentru că te afli într un regiment special, care trebuie să fie măcelărit așa cum gândesc eroii Germaniei mari. O să ți vezi portretul tău scris cu litere de aur. Bineînțeles în cazul în care nu te vor curăța mai înainte!
— Mie nu mi e teamă! bombăni Micuțul. Și, oricum, sunt cel mai curajos dintre voi, golanilor.
În aceeași clipă apăru locotenentul cu poșta.
— Ai și tu o scrisoare, Micuțule.
Uriașul rămase stupefiat: „O scrisoare pentru mine?"
Privea cu teamă plicul cenușiu și soios pe care o mână stângace scrisese: „Tanchistului Obergefreiter Wolfgang Kreutzfeldt, plutonul II Paderborn". Expeditorul nu știa nimic despre camaradul nostru de foarte mult timp, căci el nu se mai afla de mult la Paderborn. Garnizoana era aceea care notase sectorul poștal: 23 745.
— Sfântă Născătoare! Este prima scrisoare din viața mea, șopti uriașul. Cum se deschide chestia asta?
Stângaci, rupse plicul și scoase o hârtie de ambalaj acoperită cu un scris mărunt. Am rămas uimiți văzându l cum pălește în timp ce descifra cu greu.
Julius Heide ridică o sprânceană:
— Vești proaste, camarade?
Uriașul nu i răspunse, continuând să privească hipnotizat hârtia.
Heide îi trase un ghiont:
— Ce i, spune ne!
Micuțul sări, îl prinse de ceafă, îl izbi de parapet și își scoase baioneta, dar un șut al Legionarului îl aruncă la picioarele lui Heide, înnebunit de spaimă.
Micuțul se ridică și l privi pe Legionar:
— Asta o să te coste capul, scursură arăbească!
Legionarul își aprinse o papiroșka fără să arate cea mai mică emoție.
— N o să fie niciodată un domn! murmură Heide, palid.
— Gura! spuse uriașul.
Se trase de o parte, ridică scrisoarea și o netezi pe genunchi. O recitea pe îndelete. Bătrânul se așeză lângă el și îi întinse o țigară, fumară apoi în tăcere. Bătrânul îi puse mâna pe umăr.
— Pot să te ajut, camarade?
— Da, murmură celălalt, lăsându mă în pace până când Ivan sau un SS ist o să mi găurească pielea!
Se ridică, îl împinse pe Bătrânul, aruncă scrisoarea departe și plecă lovind cu piciorul sacul cu grenade:
— O singură vorbă, gașcă de eroi, și vă sucesc gâtul.
Ne aruncă automatul în cap, apoi dispăru.
Bătrânul, clătinând din cap, ridică scrisoarea și o despături.
— Trebuie să fie îngrozitoare, dacă l a adus în halul ăsta!
— Un cretin! spuse Heide, frecându și ceafa.
— Am putea cere să fie mutat, propuse un nou venit, Gefreiterul Trepka, al cărui tată era colonel de infanterie.
— Dacă vrei să te ocupi tu de treaba asta, spuse Heide, frecându și în continuare ceafa.
— De ce nu? și Trepka porni spre masă. Este doar un criminal și locul lui este la zid.
Legionarul înjură în franceză și îl privi pe Bătrânul.
— Vrei să l denunți pe Micuțul? întrebă Heide.
— Nu i greu, spuse Trepka, scoțând o foaie de hârtie și începând să mâzgălească un raport.
— Minunat! rânji Heide. Dacă Hinka citește asta, te ai ajuns.
— N o să ajungă la colonel, răspunse Trepka, ci la NSPO .
Puse mâna pe raportul care ar fi însemnat executarea Micuțului.
Bătrânul ne chemă, pe Legionar și pe mine și ne arătă faimoasa scrisoare.
Era de la mama Micuțului:

„Dragul meu Wolfgang, mă dor picioarele, dar trebuie să ți scriu ca să te anunț că nu mai ești copilul meu, deși eu te am adus pe lume. Blestemată fie ziua aceea. Tatăl tău, acel nenorocit, era un golan adevărat, tu ești însă și mai rău. Tu ești criminal și mama ta suportă consecințele. Am primit ieri o pereche de ciorapi de lână de la doamna Schultz, știi, cea care m a ajutat să te bag la școala de băieți. Îți voia binele, la fel ca toată lumea, dar ai fost nerecunoscător și ai întins o de acolo pentru că uneori te mai și băteau. Mereu mi ai adus numai necazuri. Au fost atâția domni și doamne care au vrut să te ajute, pentru că le făceam menajul și am fost atât de umilită când ai furat o marcă de la zarzavagiul Molerhans. Polițiștii erau să te omoare în bătaie când ai băut laptele gardianului Grüner. Am făcut atâtea pentru tine, eu, sărmana ta, mamă. Ai primit încălțări noi când ai intrat la școală și te am bătut de câte ori trebuia, în ciuda reumatismelor mele. Toate petele de pe scrisoare sunt urmele lacrimilor mele. La biroul de plasare mi s a spus că ești un criminal notoriu, iar directorul Apel, care este un domn atât de bine, mi a spus că dacă ai fi mort aș putea găsi de lucru, dar tu ești un dușman al societății și nefericirea mamei tale. Abia după ce o să mori pentru patrie or să aibă grijă de mine. Deci fii băiat bun, Wolfgang, și oferă mamei tale această mică bucurie, toată lumea îmi spune că este ușor, dar știu că n o s o faci. Nu mai avem deloc cărbuni și este vina ta, așa spun cei care dau cota. „Nemernicul dumneavoastră de fiu mai trăiește, sărmana doamnă Kreutzfeldt?" a spus domnul Schneider. Mojicul! Mamei tale îi este frig, Wolfgang; avioanele vin în fiecare noapte și este îngrozitor; ieri am schimbat un tichet de unt pe unul de cafea. Trebuie să fii bun și să cazi pentru Führer, dacă asta îmi rezolvă problemele. Îmi vine să plâng când mă gândesc ce fericiți am fi fost dacă te ai fi înscris în Partid, așa cum a făcut Karl al doamnei Schultz. Karl este acum un domn elegant și cu multe decorații, iar doamna Schultz spune că i în anturajul lui Himmler. O face fericită pe mama sa și i a adus un inel, un colier de aur adevărat cu pietre roșii și tichete de unt. A luat totul de la un inamic al poporului, care spera astfel să și salveze viața, el, un 133 monstru care ne trădează, dar îți dai seama cum îi tratează Karl pe acești oameni îngrozitori. Wolfgang, doamna Schultz mă cheamă să beau o cafea. Fii băiat bun, hoț de buzunare, și mori ca un erou pentru ca mama ta să capete cărbune. Nu ți trimit salutări, bastardule, căci n ai știut niciodată să faci ceva bun pentru mama ta.
P.S. — După ce o să cazi pentru Führer, spune camarazilor tăi să mi trimită o fotografie a mormântului, să o pot arăta domnului director Apel".

— Pe Allah, ce mamă cumplită! exclamă Legionarul.
— Prinde l pe Micuțul înainte să se întâmple o nenorocire, spuse Bătrânul crispat.
L am găsit ascuns într un cuib de mitralieră, iar la vederea noastră a mormăit ceva neinteligibil.
— Am citit scrisoarea, spuse Bătrânul. Mama ta este îngrozitoare.
Sărmanul își fuma papiroșka, și când ne a răspuns am crezut că o să sară la noi.
— M a trimis odată la Kripo pentru că spărsesem un distribuitor automat. Voia jumătate din bani, dar nu m am prins, așa că m a denunțat. Într o zi, când Stapo a descoperit la noi manifeste pe care le uitase amantul ei, ea a spus că sunt ale mele, deși toți cei care mă cunosc știu că nu mă bag în astfel de chestii. Așa era de fiecare dată și vă jur că dădea mereu fuga la Gestapo să mă toarne. Și a băgat în cap că dacă mor să se ajungă — ochii săi străluceau amenințători —, vezi, Bătrânule, m am născut ca un șobolan, am fost vânat ca un șobolan și ea vrea să fiu ucis ca un șobolan.
Bătrânul îl lovi pe umăr:
— Liniștește te, Micuțule, aici toți te iubim, chiar și colonelul Hinka și comandantul von Barring țin la tine și te vor feri de SS.
Legionarul îi dădu o palmă amicală:
— Când războiul ăsta nenorocit se va termina, poți să vii cu mine.
— Și Emma? Crezi că nu era sinceră?
— Ba da, dar știi cum sunt femeile.
— Eram așa fericit că am primit o scrisoare, prima din viața mea.
— Nu te mai gândi, spuse Heide, amestecându se în discuția noastră, se scriu atâtea lucruri care le regreți mai târziu!
— Crezi? spuse Micuțul. Ar fi prea frumos.
Și se petrecu un lucru neașteptat: izbucniră lacrimi din ochii nefericitului, acei ochi care nu zâmbeau niciodată, chiar atunci când uriașul se scutura de râs. Lacrimile lăsau dâre pe obrajii lui murdari.
Heide își petrecu mâna peste umerii lui:
— Pe naiba, oprește te camarade,sau încep și eu, să plâng! Dă o ncolo pe maică ta, nu merită să plângi pentru ea și dacă cineva vrea pielea ta, trimite l la Julius Heide.
Dar uriașul hohotea de plâns. L am îndopat cu rachiu, cu țigări, cu fotografii de fete, îi îndesam toate în raniță. Prusacul îi întinse pumnalul său și i spuse cu lacrimi în ochi:
— Ia l, ți l dăruiesc.
Sărmanul rămânea de neconsolat. O întreagă viață nefericită fusese scoasă la lumină; nimeni nu i spusese noapte bună când era mic, nimeni nu l mângâiase... Locotenentul Ohlsen, atras de zgomot, veni să ne întrebe ce s a întâmplat. A rămas uimit în fața spectacolului. Bătrânul i a întins scrisoarea, fără un cuvânt.
— Doamne! Când te gândești ce răi pot fi oamenii...
Îl bătu pe umăr pe Micuțul:
— Capul sus, băiete, ne ai pe noi și noi îți suntem prieteni. Scrisoarea asta o să ajungă la comandant.


Ofițerii superiori ai diviziei benchetuiau și vinul le dezlegase limbile. Nimeni nu și ascundea opoziția față de guvernământ.
— Partidul? spuse colonelul regimentului de artilerie, lăsându și privirea să rătăcească pe cercul de oameni care i înconjura — un cerc bine garnisit cu decorații. Ce s ar face fără noi?
A fi în opoziție era blânda manie a ofițerilor superiori, dar era făcută „ântre patru ochi". Era la modă să gândești astfel. Totuși declarațiile lor, întotdeauna reținute, nu dovedeau o opoziție de principiu. Nu erau decât niște egoiști. În fond, nu aveau prea multe motive să se plângă împotriva Partidului, dar acceptau cu greu refuzul acestuia de a recunoaște independența deplină a Armatei. Nu i reproșau lui Hitler războiul, ci reproșau doar soldatului simplu că pozează în strateg.
Domnii aceștia, ofițerii de stat major, se învoiseră pe deplin să câștige războiul pentru Partid, dar doreau să l câștige numai prin propriile forțe.


ÎN SPATELE POZIÞIILOR INAMICE

Era cu puțin înainte de miezul nopții. Așteptam ora atacului.
— Rație dublă de băutură și odihnă toată dimineața, constată Porta. Știm noi ce înseamnă asta!
Pe la prânz, ordinele au fost schimbate; acum nu mai plecau în recunoaștere două plutoane, ci toată compania a 5 a, impărțită în douăsprezece grupe, ce aveau să acționeze independent.
— Nici unul n o să scape cu viață, spuse, locotenentul Ohlsen clătinând din cap.
Legionarul își curăța cu însuflețire automatul, un MG 42, arma cea nouă cu tragere rapidă.
— Te simți totuși cineva cu un pușcoci ca ăsta, spuse el suflând un fir de praf. Am multe de spus împotriva plimbărilor prin pădure, dar nimic împotriva sculei ăsteia, cu ea te simți în siguranță atunci când mișună rușii.
Eram cu toții îmbrăcați din cap până n picioare în ținută de camuflaj. Adevărate năluci! Un șir de năluci, toate la fel, înarmate până n dinți.
— Treizeci de secunde, murmură locotenentul Ohlsen, care stătea cu ceasul în mână între Micuțul și Legionarul. Înainte! ordonă el.
Oamenii începură să treacă peste parapetul tranșeii. Un locotenent de grenadieri anunță sumbru:
— Am încurcat o!
— Căcănarule! strigă Porta, care se grăbea să i urmeze pe Legionar și pe Heide.
Grupă după grupă, toată lumea se mistui în noapte. Un scurt atac de artilerie bubui în sectorul vecin, ca să le abată rușilor atenția.
— Păzea! ne preveni Micuțul. Pe aici sunt mine, le miros de la zece metri. Înainte târâș în fruntea grupei, călăuzind străbaterea câmpului. Înainte, eroilor, țineți vă de Micuțul!
Fără să întâmpinăm rezistență, am reușit să ne strecurăm prin liniile rușilor și am ajuns într un sat, la șase sau șapte kilometri în spatele frontului. Porta a fost cel care a descoperit, primul, tancurile excelent camuflate.
— Sfântă Fecioară din Kazan! exclamă Micuțul. O armată de T 34!
— Dacă o iau din loc, o să trebuiască să strângem bucile!
— Tăceți odată, zise Bătrânul, care privea nervos în jur.
— Vă dau un sfat bun, mârâi Micuțul. S o roim în viteză spre pozițiile noastre. Aici miroase de la o poștă a glonț în ceafă.
— Ai dreptate, spuse Legionarul. Hai s o ștergem urgent, am văzut ce aveam de văzut.
— Da, s o ștergem, aprobă Bătrânul.
— Gașcă de lași, rânji Trepka. Fugiți de bestiile astea!
Micuțul privi curios fața ascuțită a lui Trepka, pe care luceau ochii plini de ură. Mârâi:
— Rămâi aici și așteaptă i. Nimeni nu te mpiedică.
Cu Micuțul și cu Porta în frunte, ne am năpustit ca nebunii în pădure, unde un instinct sigur ne a călăuzit pe potecile înguste care brăzdau mlaștina, cele mai acoperite de apă. Tocmai ajunsesem pe teren descoperit când țâșniră patru rachete verzi, luminând scena cu o licărire palidă. Ne am aruncat cu nasul în pământ, dar, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton, totul începu să tremure în jurul nostru. Voci aspre dădeau ordine, aerul răsună de huruit de motoare, șenilele tancurilor grele zăngăneau, pământul se cutremura sub picioarele noastre la trecerea artileriei și a tancurilor T 34, care înaintau spre pozițiile de atac.
— La dracu, strigă Micuțul, ridicându se pe jumătate, am picat chiar, în toiul ofensivei.
— Ce o să ne facem? gemu grenadierul Schmidt.
— Rămâi culcat și numără stelele, apoi ia te după noi când o vom șterge, zise Legionarul.
— Eu hotărăsc când o roim, i o reteză Micuțul. Și am hotărât că o roim imediat, căci într o clipă o s avem infanteria pe cap și ne vom alege cu câte un glonț în ceafă. Eu nu pot rămâne aici, i am promis lui Emma să mă ntorc.
— De unde știi că vine infanteria? întrebă Trepka neîncrezător.
— Prostule! șuieră Heide. Mai ai de învățat! După tancuri vine infanteria, și dacă ne găsește aici vei uita că trebuie s o faci pe eroul.
— Priviți, zise Porta, arătând spre marginea pădurii.
Un șir lung de siluete, înaintând în șir indian, ieșea din tufișuri, era infanteria sovietică. Imediat, tancurile începură să înainteze în direcția liniilor germane.
— La revedere, spuse Micuțul și dispăru.
Bătrânul îl urmă îndeaproape, apoi Legionarul și eu. Trepka încercă să l țină pe Heide, dar se alese cu un pat de armă. Rachetele se înălțau în spatele nostru, iar infanteria urla:
— Ura, Stalin!
Se auzeau detunături în toate părțile. Val după val, infanteriștii cenușii săreau în tranșeele dușmane, iadul s a dezlănțuit, grenadele răscoleau pământul. Artileria rusă și cea germană se întreceau în tumult.
Legionarul și cu mine am sărit într o groapă de brand, caldă încă de pe urma exploziei. Pe fundul ei zăcea un trup făcut bucăți. Cineva îmi căzu în spate și urlai de groază.
— Taci din gură, vită! făcu glasul Micuțului.
Tocmai doborâse un rus și era mânjit de sânge din cap până n picioare. Deodată, un zgomot de șenile ne îngheță sângele în vine.
— Un T 34! Ne au văzut... Culcat, când va fi foarte aproape, o ștergem!
Zgomotul înspăimântâtor se apropia. Simțeam fiori de spaimă pe șira spinării, dar știam că a fugi o clipă prea devreme înseamnă moartea. Legionarului îi tremurau buzele ca unui iepure și își înfipsese degetele în pământ, dar Micuțul părea pe deplin nepăsător. Brusc, urlă: „Roiul!"
Am văzut tancul aplecându se peste marginea gropii... Cum am ieșit din ea? Nici până astăzi n am aflat. Picioarele ni se mișcau mecanic. Tancul se legănă deasupra gropii strivind tot ce se afla înăuntru, apoi își urmă drumul. Ne repeziserăm în altă groapă, cu gurile căscate, gâfâind, uniformele noastre de camuflaj ne strângeau să ne înăbușe... Micuțul legă împreună șase grenade și șopti:
— Îi aranjez eu pe ticăloșii ăștia care nu vor să mă lase să mă ntorc la Emma!
Zgomotul de șenile se auzi din nou... Ne făcea să ne pierdem mințile!
— Nu mai pot, nu mai pot! urlai disperat.
— Trimite le o telegramă ca să i anunți, spuse batjocoritor Legionarul, ridicându și foarte puțin capul.
Văzu tancul încetinind, turela învârtindu se și tunul cel lung căutând o țintă... Apoi tancul plecă mai departe, cu șenilele zăngănind... O bubuitură puternică, și un obuz zbură spre un cuib de mitralieră german, care dispăru într un gheizer de foc. Brațul Micuțului se arcui înapoi, cu un snop de grenade în mână.
— Aruncă le, aruncă le! strigă. Legionarul, privindu i hipnotizat mâna.
Așteptă o clipă care ni se păru un secol, apoi se rostogoli în groapă. Ne am strivit fețele de pământ. Explozia ne smulse timpanele... o mare de flăcări...
— Am șters o, băieți! urlă Micuțul triumfător.
Din tancul incendiat atârna un trup ce se contorsiona, pe care Legionarul îl achită cu o rafală. În aceeași clipă, din pădure, ieși alergând locotenentul Ohlsen, urmat de o duzină de recruți proaspeți. Un T 34 îi descoperi. O rachetă se înălță și îi prinse în conul ei de lumină.
— Fugiți! urlă locotenentul, dar nimeni nu l auzi.
Din adâncitura unde se ascunsese, văzu gloanțele secerându i pe cei doisprezece recruți. Feldwebel ul Schneider fugea spre tranșeele noastre surpate. Un obuz de brand calibrul 15 căzu în fața lui și flacăra îl înghiți... Subofițerul Grünert și soldatul Hauber au fost văzuți dintr un tanc care s a întors și a tras asupra lor. Un glonț străbătu pieptul lui Hauber. Căzu înainte urlând. Tancul trecu peste trupul lui, îi strivi oasele, carnea și sângele fură împroșcate de o parte și de cealaltă a șenilelor. La vederea monștrilor de oțel, Grünert împietri cu mâinile întinse în față, ca și când ar fi vrut să le oprească. Tancul se legăna pe șenile, ca într un dans sinistru. De șenila din stânga atârna una din mâinile lui Hauber, care părea că ne face semne. De pe botul tancului se prelingea sângele. Lui Grünert îi ieșiră ochii din cap, țipă, începu să alerge, căzu, și, într o clipită, tancul de 52 de tone trecu peste picioarele lui. Nenorocitul se târa pe pământul răscolit, trăgându și după el picioarele. Un infanterist rus îl văzu, înjură și i trase în spate o rafală de pistol mitralieră. Se prăbuși și rămase nemișcat, dar infanteristul doar îi ciuruise umărul și Grünert nu muri decât două ore mai târziu.
Locțiitorul comandantului, locotenentul Burgstadt, călcă pe o mină care i sfâșie pântecul. Doi ruși îl găsiră apăsându și abdomenul cu mâinile și încercând să oprească intestinele ce se revărsau, sângele îi curgea printre degete, avea gura larg deschisă, dar din ea nu ieșea nici un sunet.
— Ciort germanski! spuse unul dintre ruși, înfigându i în piept baioneta cu trei muchii. O înfipse încet, foarte încet... Sora lui fusese spânzurată de SS iști la Harkov.
Plutonul 3, comandat de Oberfeldwebel ul Dorn, galopa înnebunit în no man's land. Trei T 34 deschiseră focul. Oamenii încercară să se ascundă într o groapă, unde se îngrămădiră unii peste alții, iar infanteria sovietică se năpusti asupra lor din pădure. Dorn dădu câteva ordine și începură să tragă în ruși cu cele trei mitraliere MG 42, dar tancurile ripostară cu grenade. În ciuda amenințărilor Dberfeldwebel ului înfuriat, soldații ridicară mâinile. Infanteriștii ruși ascunși ieșiră și ei la vedere, ridicară pistoalele mitralieră și făcură un exercițiu de tragere la țintă asupra plutonului 3, până când căzu și ultimul om.
— Măcar știm ce ne așteaptă, spuse Bătrânul. Nu avem decât un singur lucru de făcut, să ne întoarcem cât mai repede posibil.




Porta ședea pe marginea parapetului, cu o cutie mare de carne conservată în mână. Vorbea vrute, și nevrute, când a fost întrerupt de bubuitul a o sută de tunuri.
Violența exploziei a fost atât de mare încât Porta și cutia lui zburară în capul Micuțului, care era așezat turcește pe fundul tranșeei.
În câieva minute, întreaga rețea de tranșee ajunse de nerecunoscut. Avioanele de vânătoare ieșeau din nori și coborau toate odată în picaj; ploua cu bombe incendiare.
Nu mai exista pământ, nici cer, nici soare. Lumea nu mai era decât explozii, urlete, uruit, gemete sfâșietoare și strigăte. Cei morți erau aruncați în aer a doua oară; cei vii se îmbăiau într o mare de foc.
Divizia încetase să existe.


PARTIZANII

Rămășițele comaniei a 5 a se găseau într un colț de pădure, la 27 de kilometri de ceea ce fuseseră pozițiile germane, doisprezece oameni cu totul: locotenentul Ohlsen, Barosanul, Porta, Micuțul, Legionarul, Bauer, Prusacul, Stein, Heide, Trepka și cu mine.
Micuțul molfăia o bucățică de lemn umed, cu speranța că și va potoli setea nestinsă, locotenentul îmbătrânise peste noapte cu zece ani. Ochii lui ficși, înfundați în orbite, erau injectați de sânge.
— Doisprezece oameni! gemu el. Doisprezece din 225! Ce să fac, Dumnezeule, ce să fac? Privirea lui se muta de la unul la celălalt, disperată.
— Domnule locotenent, spuse Barosanul, dați mi voie să vă propun ceva. Locotenentul făcu un semn de dezgust cu mâna. Propun să ne predăm rușilor.
Micuțul izbucni în râs și l strigă pe Legionar, care se odihnea pe un trunchi căzut:
— Bălosu s a săturat! Ne oferă o vacanță la Ivan!
Barosanul sări:
— Taci din gură, Obergefreiter!
— După propunerea pe care ai scuipat o, nu mai ai dreptul să dai ordine, pufni Micuțul.
Barosanul era gata să explodeze.
— Domnule locotenent, cer un tribunal excepțional să l judece pe individul ăsta pentru neîndeplinirea ordinului!
— Ușurel, ușurel, spuse Julius Heide. Micuțul și cu mine putem alcătui pe loc un tribunal excepțional și să te spânzurăm chiar de copacul ăsta.
— Domnule locotenent, asta i răzvrătire!
— Nu, Hauptfeldwebel. Propunerea dumitale de a ne preda dușmanului te face vinovat de trei lucruri pentru care ai merita ștreangul.
Micuțul râse și îl gâdilă pe Barosanul după ureche:
— Te ai prins, ai?
— Lasă l, spuse Bătrânul, a fost totdeauna un ticălos și acum, în plus, mai e și laș. Ne răfuim cu el când ne întoarcem... dacă ne întoarcem.
Aruncă o privire spre drumul pe care rușii se scurgeau într un șuvoi năvalnic spre răsărit: Lemberg, Brest Litovsk, Toloșine. Zgomotul coloanelor te făcea să te gândești la cel al furtunii. Tancurile hârâiau, motoarele torceau, șenilele zăngăneau, caii nechezau, artileria înainta precum un șarpe nesfârșit.
Porta și Micuțul găsiseră provizii — nu mare lucru, câteva conserve, niște pachete de biscuiți umezi și... o pisică. Toți se uitară cu scârbă la pisică, dar Micuțul râse, dându și pe spate melonul.
— O să vă răzgândiți, soldați de lux! Arătă pădurea: Valea asta are o sută de kilometri lățime și e înțesată de partizani. Peste câteva zile o să clămpăniți orice și o să zbierați după un copan de miță!
— Porc scârbos! Strigă rafinatul Trepka. Îmi vine greață când văd că un individ ca tine are dreptul să poarte uniformă!
Micuțul se întoarse dintr o mișcare:
— Încă o vorbă și ți rup șalele!
Trepka păli. Cu o privire înveninată, mormăi ceva neinteligibil și întinse mâna spre revolver, dar se opri brusc când observă expresia din ochii lui Heide.
— Domnule locotenent, spuse Micuțul, vreți să împărțiți proviziile?
Locotenentul Ohlsen făcu semn că da și împărți douăsprezece porții riguros egale. La sfârșit, înmuia fiecăruia un sfert de pesmet. Micuțul ridică pisica deasupra capului.
— Cine vrea o porție de pisică? Nici un răspuns. Fraierilor! Dar să nu mai veniți după aceea să mi cereți! Își scoase din buzunar punga cu tutun. Uite tutun. În fiece dimineață voi face douăsprezece țigări și fiecare o să primească câte una, dar să nu vă închipuiți că le fac cadou! Împrumut cu dobândă 25%. Își ridică unul din pumnii săi mari. Și să dea dracu să mă trageți pe sfoară! Panimaeși?
— Ce muniții mai avem? întrebă locotenentul.
— Foarte puține, domnule locotenent, răspunse Porta, care zvârlea cu pietre pe suprafața apei unui mic iaz. Cât să ne tragem fiecare un glonț în cap.
— Mă obosești, Porta. Locotenentul împinse lăzile de muniție spre Bătrânul. Astea sunt pline. Mitraliera funcționează? Și ce arme mai avem?
Bătrânul răscoli într un mușuroi de furnici cu o creangă uscată și răspunse pe un ton foarte obosit:
— Trei pistoale mitralieră, unul dintre ele rusesc. Șaptesprezece grenade de mână, un aruncător de flăcări și un brand fără muniție.
— Sfintă Fecioară! rânji Porta. Cu ce s o ducem până la sfârșitul războiului. Numai să nu afle Ivan, altfel s ar pune pe fugă.
— Taci odată! strigă furios locotenentul, tâmpeniile tale nu folosesc la nimic, mai bine ți ar veni vreo idee. Trebuie să străbatem sectorul ăsta cu partizani ca să ajungem la liniile noastre. Trebuie să se fi oprit pe undeva!
— În vecinătatea Berlinului, mârii Micuțul.
— Declarații defetiste! strigă Trepka. Cer procedura de urgență conform hotărârii nr. 8 a Führer ului!
Locotenentul se întoarse încet spre puștiul cel sângeros.
— Ești mult prea tâmpit. Crezi că avem timp să ne ocupăm de asemenea căcănării în spatele liniilor rusești?
Trepka îi aruncă o privire fanatică. Pocni din călcâie și declamă ca un cocoșel pitic:
— Domnule locotenent, orice soldat neamț, oricare ar fi gradul său, poate cere aplicarea procedurii de urgență împotriva trădătorilor și defetiștilor! Scoase din buzunar denunțul cu privire la Micuțul și îl întinse lui Ohlsen.
Acesta îl citi în tăcere, îl rupse și îl privi într un fel ciudat pe Trepka, drept ca un „i" în fața lui și mândru nevoie mare.
— În locul tău nu m aș umfla atâta în pene! Hotărât lucru, ai boala procedurii de urgență!
— Când o să pună Ivan laba pe noi, strigă Micuțul, o să vedem dacă rahatul ăsta mai vrea procedură de urgență!
— Termină cu urlatul sau ne trezim la Kolima cât ai zice pește!
— La naiba! mârii Legionarul. Prefer Sahara decât Siberia!
— Le dau dracului pe amândouă, spuse Porta. Vreau acasă, la Berlin Moabit .
— Poți să ne spui cum ai de gând să faci?
— Șterpelim o mașină de la Ivan, e mai bine decât să mergem pe jos, spuse nonșalant Porta.
Locotenentul se uită la Bătrânul și dădu din cap: „Nebun de legat!"
Porta se ridică, își aruncă pe umăr pistolul mitralieră și o luă la pas înspre pădure. Micuțul, ca un câine credincios, ducea lada cu muniții. Locotenentul, cu o înfățișare resemnată, ordonă:
— În coloană câte unul, după mine.
Și, timp de două ore, ne am croit drum prin pădurea de pini, sleiți, epuizați, plângând uneori, înjurând încontinuu, dar instinctul de conservare și groaza de ceea ce le făceau rușii prizonierilor ne forțau să mergem mai departe. Cu simțul sigur al lupilor de stepă, Porta și Micuțul ne călăuzeau prin desișuri și mlaștini și, după patru zile de sforțări supraomenești, am zărit deodată lumina câtorva focuri. Ne am ascuns cu iuțeala fulgerului și toți, cu excepția călăuzelor, am fost de acord s o ștergem discret. Dar, în cele din urmă, părerea lui Porta avu câștig de cauză, cu toate că, în sinea lui, locotenentul o considera nebunească.
— Acolo unde i foc e Ivan, și acolo unde i Ivan sunt mașini. Și nouă ne trebuie una. Vino, Micuțule, hai să cercetăm terenul. Au dispărut în beznă, însoțiți de înjurăturile înăbușite ale comandantului.
Două ore mai târziu, i am văzut întorcându se și amândoi s au așezat turcește alături de noi. Micuțul își dădu melonul pe spate și începu să râdă.
— De mult ar fi trebuit să ne cunoaștem, Joseph Porta. Câte am fi putut face împreună pe Repersbahn!
— Mașină avem, nimic de zis! Blindată, de teren, cu plinul făcut, cât s ajungi cu ea pe Bornholmerstrasse!
— Și rușii? întrebă locotenentul fixând cu privirea vârfurile negre ale pinilor.
— Nici o grijă. Opt maimuțoi tineri care le sugeau în jurul focului. Panimaieși? Au cel puțin zece litri de vodcă șterpelită de la intendență. Pun pariu că sărbătoresc întoarcerea acasă cu mașina. Porta izbucni în râs. Și noi tocmai de aia suntem aici, pentru mașină!
Se lăsă tăcerea. Porta își răsuci o țigară. În sfârșit, locotenentul se ridică:
— Bine, hai să luăm mașina.
În spatele pozițiilor inamice se petrecu apoi una dintre nenumăratele tragedii de care nici un comunicat nu pomenește. N au rămas decât douăsprezece nume șterse din efectivele armatei.
Caporalul Vasili Rostov și soldatul Ivan Skolienski, din brigada 347 blindate, se îndreptau spre minunatul lor tanc nou nouț ca să mai ia pastramă de oaie, când niște degete de oțel s au înfipt în gâtlejurile lor. Totul li se șterse încet din fața ochilor, vehiculul nou părea că plutește în aer. Vasili reuși să și ducă mâna la gât, apoi muri. Ivan revăzu într o străfulgerare imaginea celor doi copii, încercă să strige, dar nici un sunet nu ieși de pe buzele sale. Se zbătu, Legionarul strânse mai tare și astfel muri. Porta și Micuțul îmbrăcară la repezeală vestoanele rusești peste tunicile lor și își puseră pe cap căștile morților. O șoaptă... ne am strecurat spre focul la care se încălzea restul echipajului.
— Io tvoi mati, înjură Porta cu voce tare.
Lângă foc, rușii începură să râdă și unul dintre ei strigă: „Hai, măi repede! Așteptăm haleala".
— Imediat, băiete, imediat, murmură Legionarul. O să capeți în grădina lui Allah.
Înaintam prin fum, tăcuți, ca panterele. Julius Heide avea în mână lanțul de oțel, Legionarul pumnalul său arab, altul lopata scurtă, de infanterist; fiecare cu arma lui preferată... Toate scânteiară deodată în lumina focului. Un geamăt de groază... trupuri zbătându se...
Heide se aruncă asupra sergentului, îi strivi fața în tăciunii care se stinseră sfârâind și nu și lăsă prada decât atunci când nu mai mișcă. Locotenentul Ohlsen începu să verse. Totul se petrecuse fulgerător, în tăcere, fără eroism. Priveam uimiți cadavrele calde încă, unul dintre ei mai avea în mână o bucată de pâine, altul o gamelă din care mâncarea i se vărsase pe piept.
Bătrânul, care își cuprinsese capul în mâini, era livid, își aruncase departe lopata însângerată; locotenentul continua să vomite. Aceștia doi nu se vor obișnui niciodată. Dar Micuțul și Porta săriseră deja în tancul nou nouț, Porta la volan, Micuțul la mitralieră. Heide și Stein urcară prin spate și țipară de bucurie descoperind armele: două mitraliere și un excelent aruncător de grenade rusesc. Porta, radios, porni motorul care trezi ecoul în pădure.
— Ce sculă! Noi n avem așa ceva!
Locotenentul și Bătrânul tresăriră:
— Ești nebun? Se aude tot în văgăuna asta! Fă motorul să meargă mai încet!
— Imposibil, dom'locotenent, Ivan nu știe să fabrice motoare silențioase, așa că pârțâie!
Mai făcu o roată cu vehiculul greu, frână brusc, împroșcând cu pământ, și aprinse farurile, ceea ce l făcu pe Ohlsen sâ sară iarăși în sus.
— Farurile, Dumnezeule mare! Stinge le!
— Dom' locotenent, dacă fac așa cum ziceți, n ajungem departe. Nu mai suntem nemți care fug în debandadă, ci Ivani învingători, atunci de ce să mergem pe ntuneric și în tăcere? Multă lumină, mări de lumină, victoria i a noastră! Trăiască tătuca Stalin! Io tvoi mati!
Locotenentul, zăpăcit, se lovi peste frunte, uitându se la Bătrânul. Porta îi trezea cele mai vii neliniști. Conducea ca un nebun tancul prin noapte; Micuțul și el, travestiți în uniformele rusești, stăteau în față; atunci când ajungeam la o tarabă cu neputință de ocolit, amândoi accelerau și făceau cu pumnul semnul „frontului roșu" către bărbații bărboși, cu înfățișarea sălbatică în veșmintele lor ciudate, care ne răspundeau ridicându și armele deasupra capului.
— Ura pentru Stalin! Trăiască Armata Roșie! strigau partizanii — căci ei erau — îmbătați de bucuria victoriei la vederea blindatului.
— Jos nemții! striga Porta. O să ne spălăm fundurile la Berlin!
— Luați ne cu voi! răspundeau încântați partizanii.
Ceas după ceas, carul blindat înaintă din greu prin pădure. Când ne opream în timpul zilei, camuflam cu atâta grijă vehiculul încât nu putea fi văzut de la câțiva metri. Jumătate dintre noi făcea de pază la mitraliere, în vreme ce jumătatea cealaltă dormea adânc.
În ziua aceea, acolo unde pădurea era mai deasă, o grupă de partizani comandați de un locotenent al armatei sovietice se ocupa cu un fel de procedură de urgență. Prinseseră o tânără rusoaică, de fel de lângă Volga, ce slujise, pentru casă și masă, ca femeie de serviciu la cartierul general al unui regiment german. A început ofensiva. Mai mult sau mai puțin voit, rusoaica a fost dată uitării, erau atâtea fete, peste tot! Uniformele cu fireturi roșii au fost dintotdeauna pe gustul fetelor. Prin urmare, fata s a pomenit privind în urma norilor de praf ridicați de regimentul în retragere și, adunându și în grabă lucrurile, s a aruncat în șuvoiul armatei germane ce se scurgea pe șosea. Ocărâtă de brutele de jandarmi, cădea, se ridica iar și se clătina, plângând. Câțiva kilometri s a agățat de șaua unuia dintre compatrioții săi cazaci, dar cazacul plecă în galop și fata căzu. Omul o lovi cu nagaica lui cea lungă spunand „nicevo", scuipă pe ea și dădu pinteni calului, în vreme ce soarele se răsfrângea pe insigna de pe căciula lui roșie.
O bucată de drum a putut merge în remorca unei bucătării de campanie, până când un locotenent a alungat o. De pe atunci încă, fără ca ea s o știe, soldații Armatei Roșii erau pe urmele ei.
Înnebunită, a intrat în pădure, cu toate că aici se aflau dușmanii ei de moarte, care nu erau soldații de front, ore întregi a rătăcit, paralizată de teroare, apoi, într o dimineață, dădu peste doi partizani bărboși și fu târâtă în fața locotenentului Turieța, comandantul plutonului. Era un bărbat înalt și slab, cel mai bun din clasă la școala militară de la Omsk. La paisprezece ani își denunțase mama pentru ideile ei contrarevoluționare, și femeia a murit într o alunecare de teren în lagărul de deportare SibCikogo. Când a aflat vestea, Piotr Turieța a ridicat din umeri și a spus: „A meritat o". Era inteligent, fanatic și trăgea repede concluziile. Când Maria apăru escortată de cei doi partizani, observă numaidecât ciorapii nemțești. Surise glacial.
— Trădătoareo! șuieră el. O scuipă în față și o lovi cu căciula de blană. Cum te numești? Ce faci aici? De unde vii?
Fata își înălță capul sub loviturile lui. Încăpățânarea strămoșilor ei ieși la iveală. Închise pe jumătate ochii ei frumoși, de un albastru ca marea, își linse sângele care i curgea pe buze și strigă:
— Vin din pântecele mamei și fug de nemți. Tu poate nu știi ce se petrece prin sate, tu, care te ascunzi în pădure și ucizi pe la spate!
— A, deci așa, târfo! Își chemă locțiitorul, un calmuc scund, sergentul major Igor Poltonek. Ocupă te de fata asta.
Calmucul zâmbi înțelegător, începu prin a o bate pe Maria, îi rupse două degete, apoi o mângâie.
— Marișa, spuse după aceea locotenentul, făceai spionaj pentru nemți?
— Niet, gemu nenorocita.
— Ai vrut să ne vinzi? spuse locotenentul zâmbind și i suci gâtul, rupându i l pe jumătate.
Fata începu să țipe.
— Ești o trădătoare care s a culcat cu nemții.
Au lovit o cu picioarele, apoi i au smuls hainele și au aruncat o într un copac unde a rămas agățată de o creangă, în vreme ce i jupuiau fâșii subțiri de pe trup și i presărau sare pe răni. Au dat o jos și ea a mărturisit. A spus tot ce voiau, că trădase Rusia, că luptase împotriva Armatei Roșii, că și bătuse joc de Stalin, că era o trădătoare din clica lui Vlasov. Au obligat o să bea vodcă, turnându i o direct pe gât, apoi locotenentul ridică din umeri: „Faceți ce vreți cu ea".
Calmucul se năpusti la ea și o violă, apoi îi scrijeli pe frunte o svastică cu vârful unui cui înroșit în foc. Au ras o pe cap și i au ars părul, au scuipat o și, în sfârșit, au lăsat o în pace, leșinată. În zori au plecat. Turieța îl întrebă pe Igor dacă murise.
— Da, zise calmucul, izbucnind în râs.
Nădăjduia că va muri cu încetul în pădure, dar ea n a murit. Era o fată de prin părțile Volgăi, și oamenii de pe Volga sunt rezistenți.
Când și a revenit, un singur gând mai rămăsese în mintea ei arzând de durere: să l ucidă pe calmuc înainte de a muri. Clătinându se și plângând, porni la drum; instinctiv, se îndrepta spre est.
Trei zile mai târziu se așeză pe un trunchi de copac, nădăjduind că va muri. Suferințele cele mai chinuitoare se îmblânziseră, arsura de la frunte nu o mai tortura, dar se simțea cuprinsă de o oboseală de moarte. Mesteca mlădițe pline de sevă ca să și înșele setea, dar își stricase dinții și își rănise gura.
Deodată, o mână se încleștă pe gâtul ei și o trase înapoi. Crezu că moare văzând mutra de tâlhar a Micuțului sub casca rusească.
— O fată! strigă el. O fată cu semnul pe frunte!
— Idiotule! zise Bătrânul, dă i drumul bietei fete, o sugrumi.
Micuțul o ajută pe Maria să se ridice în picioare, nu fără a și plimba mâinile mari pe trupul bine făcut, abia acoperit de câteva zdrențe.
— Sfântă Fecioară din Kazan! Ce bucățică!
— Trebuie s o ducem la locotenent, mârâi Bătrânul. Dacă te atingi de ea, trag. Îi arătă revolverul.
Micuțul o pipăia pe fată așa cum se încearcă o găină de ouă.
— Doamne! Mă ia cu cald în față! gemu el.
— Ajunge! Înainte, marș!
Au făcut câțiva pași printre brazi, când deodată Micuțul exclamă: Io tvoi mati!
Maria țipă, în vreme ce Bătrânul se întorcea înspăimântat.
— Puicuța n are chiloți, acum mi am dat seama!
— Ajunge cu porcăriile! mârâi furios Bătrânul. Îl lovi pe Micuțul cu patul armei peste mână. Partizanii sunt poate foarte aproape și tu nu te gândești decât la porcăriile tale!
Pus la punct de Bătrânul, Micuțul i a dat drumul fetei și toți trei au ajuns la noi. Porta fluieră ca un cunoscător văzând o pe Maria cu veșmintele în zdrențe și fața veselă a Micuțului care zbiera: „O gagică! N are chiloți pe ea, băieți! E o bucățică pe cinste!"
Locotenentul sări în sus și se opri în fața Bătrinului.
— Ce i ați făcut?
Bătrânul îl privi cu ochii săi liniștiți și rămase tăcut. Ohlsen se tulbură.
— Iartă mă, Beier. Dacă dumneata ai fost acolo, nu se putea petrece nimic rău.
Îi întinse mâna Bătrânului care i o strânse, apoi o interogă pe fată. La început o ascultă cu neîncredere, dar svastica însângeratâ de pe fruntea ei era un argument mult prea clar ca să se mai poată îndoi de povestea ei. Maria vorbi cu întreruperi vreme de un ceas și jumătate.
— Unde sunt partizanii acum? întrebă locotenentul.
Maria arătă spre răsărit: în pădure.
— Sunt mulți? spuse Bătrânul.
— Da. Plecați repede. Davai, davai. Nix nema.
— Da, spuse locotenentul, s o ștergem.
Fata se așeză între Porta și Micuțul, pe capota blindatului. Cu boneta de infanterist rus pe cap și cu ochii ei migdalați părea un soldat dușman.
Heide îi întinse un pistol mitralieră și ea rânji simțind răceala oțelului.
— Eu răzbun. Calmucul Igor... trag, moare. Pot trage? spuse ea într o germană stâlcită.
Porta ridică din umeri:
— E mai bine să nu l întâlnești, fata mea, și mai ales nu acum, cât ești cu noi. Þi ar trebui pe puțin cincisprezece zile să crăpi.
Am pornit din nou de a lungul drumului îngust. La fiecare oprire, Maria ne povestea aventurile ei și am auzit lucruri care ne au umplut de mânie, dar de cele mai multe ori locotenentul întrerupea istorisirea zorindu ne să plecăm. Se schimbase cu totul de când ne aflam în spatele liniilor rusești... nervos, agitat, n avea nici un chef să ajungă un erou.
— Graba asta mă înnebunește, mârâia Julius Heide.
— Ai zice că vrea să capete o decorație, adăugă altul.
Într o zi, pe când bombăneam, locotenentul, ca și cum ne ghicise gândurile, veni la noi.
— Știu ce spuneți despre mine, dar vă înșelați. Nu mi place ținutul, asta i tot, și n am decât un singur gând: să ies din pădurea asta infernală și să scap. Scoase un portofel și trase din el o fotografie. Soția și băiețelul meu. Are șapte ani, nu l am mai văzut de trei ani. Așa că vă mân de la spate din egoism. Singur nu pot scăpa din ținutul ăsta blestemat.
Părea că așteaptă un răspuns, dar noi tăceam. Heide fredonă:

E foarte lung drumul care duce în patrie,
Atât de lung, atât de lung...

— Am nevoie de voi, așa cum și voi aveti nevoie de mine, continuă locotenentul. N avem de ales: ori crăpăm ca robii în țara asta cu taigaua ei nesfârșită, ori încercăm să ne întoarcem la ai noștri. N are sens să murim în pădurea asta putredă.
Porta ridică capul:
— Toată lumea vrea să trăiască, cei de dincolo la fel ca și noi și totuși trebuie să fim de acord că foarte puțini vor scăpa.
— Vite născute pentru abator, zise Legionarul. Avem doar nițel mai mult instinct de conservare decât camarazii cu rât.
— Ai dreptate, aprobă Heide. Dobitoace proaste, prea lașe ca să renunțe.
— Nu! strigă locotenentul. E fals. Zelul nostru nu trebuie pus în slujba lui Hitler sau lui Stalin, ci în slujba vieții! Să supraviețuim, să trăim! Trebuie să ne croim drum prin munți și prin păduri pentru a ne întoarce! Își șterse fruntea și lovi cu piciorul o cască de oțel, făcând o să se rostogolească departe.
Bătrânul inspiră adânc:
— Nu vreau să vă descurajez, dar nu cred că ne vom mai întoarce. Am nevastă, trei copii și un atelier care mă așteaptă și știu că n am să i mai văd niciodată.
Locotenentul îl apucă de guler pe Bătrânul și l trase spre el. Șoptea, aproape îl implora:
— Bătrâne, n ai dreptul să vorbești așa! Trebuie să crezi din tot sufletul că ne vom întoarce... Războiul e pe sfârșite, trebuie să se termine. Rușii ne vânează ca pe iepuri, recruții nu sunt buni de nimic, nu mai avem arme, nici benzină, nici hrană. Poliția ne terorizează și acasă orașele se prăbușesc. E o problemă de săptămâni sau de luni ca să vedem sfârșitul acestui iad!
— Da, dar învingătorii? spuse batjocoritor Legionarul. Ce o să mai încasăm noi, soldații! Să nu vă închipuiți că am scăpat pentru că războiul s a sfârșit. După aceea o să fie alte garduri de sârmă ghimpată, foamete și o să sfârșim sfâșiindu ne unii pe alții.
— Nu, strigă disperat locotenentul, asta nu!
— Ba da, urmă Legionarul. De noi, lăncieri obosiți și tăbăciți, cine va avea nevoie? Intrăm în categoria materiale. Cu cât crăpăm mai repede, cu atât mai bine. Oricum, am uitat ce i aia o meserie. Ridică din umeri și suflă un fir de praf de pe țeavă pistolului mitralieră. Rămâneți în armată, ca mine. Casă, masă și îmbrăcăminte. Ceva bani și o moarte rapidă.
— Ce grozăvie! Asta nu i de mine, îl contrazise Porta. Găsesc eu un mijloc să ies deasupra adunăturii ăsteia de căcăcioși. Plesni din limbă și ridică un deget, ca pentru a ne încredința un secret. Știți cum? Voi aduna femei pentru un bordel a ntâia, unde voi fi director. Se câștigă o grămadă de bani cu fetele! Se șterse la gură cu dosul mâinii: Ce mi ar plăcea, băieți!
— Un porc! spuse locotenentul cu dezgust.
— De ce, dom'locotenent? întrebă mirat Porta. Fetele se dau în vânt după așa ceva, e clar, dar n au prea des ocazia.
Și începu să împartă slujbe în stânga și n dreapta tuturor celor pe care i ar fi interesat, după război, viitorul lui stabiliment de la Berlin.
Două zile mai târziu ne am întâlnit cu cei din Feldgendarmerie.
Heide i a văzut primul. Intrase în pădure cu Micuțul și cu Maria să caute ceva, nu știam prea bine ce, dar eram călăuziți de instinct. Micuțul, rânjind, își și pregătise lațul de oțel, dar Heide îi făcu semn să se potolească. Am venit din urmă, împreună cu locotenentul Ohlsen. Brutele — trei jandarmi — au fost uimiți când ne au văzut, dar au devenit repede obraznici. Uniformele neobișnuite îi făceau să semene vag cu infanteriștii. Unul dintre ei, un locotenent colonel de vreo cincizeci de ani, înalt și gras, îi ceru cu brutalitate ordinul de marș locotenentului, care și pierdu răsuflarea.
Urmă un moment de tăcere, apoi ofițerul vorbi din nou:
— Þi a pierit graiul, locotenente? Sau pricepi greu? Vreau să ți văd hârtiile ca să mi dau seama dacă ai dreptul să te plimbi prin pădure.
— Ce zăpăcit! spuse Heide.
— Liniște! mârâi ofițerul amenințător. Þeava pistolului său mitralieră atingea pieptul locotenentului Ohlsen.
În aceeași clipă, o voce dură, spărgând liniștea pădurii, răsună în desișul din spatele jandarmilor.
— Mâinile sus!
Cu iuțeala fulgerului, trei perechi de mâini se ridicară și armele căzură cu zgomot. Porta și Legionarul ieșiră din pădure. Porta ducea pe umăr mitraliera grea și Legionarul îi trase un pumn locotenent colonelului.
— În genunchi, bastardule! În curând o să ai un fund și mai greu ca acum!
Cei doi subofițeri primiră o palmă de la Micuțul: „În genunchi", zise el.
— Lăsați i în pace..., începu locotenentul Ohlsen.
— O să plătiți scump! zbieră locotenent colonelul. Știți că paragraful 987 pedepsește cu moartea pe oricine maltratează un jandarm în exercițiul funcțiunii?
— Iar dezertarea e pedepsită cu spânzurătoarea, i o reteză locotenentul.
Cele trei bestii nu știau că noi o întâlnisem pe Maria, care îi cunoștea. Slujise la ei câtăva vreme și îi auzise spunând că se vor preda rușilor, deghizați în infanteriști, după ce vor lăsa să treacă ofensiva. Odată ce spatele frontului avea să se liniștească, puteau să treacă drept comuniști, cu acte excelent falsificate. După aceea, urmau să ajungă în Balcani, mergând pe drumuri de munte. Maria știa că aveau buzunarele pline cu foi de drum în alb, cu semnătura unui general, falsificată, cu ștampilă, locotenent colonelul avea un ordin de misiune menit să i deschidă toate ușile.
— Ați căzut din căruța cu bălegar? spuse batjocoritor Porta, înțepându l pe Iocotenent colonel cu baioneta.
Ofițerul bolborosi:
— O să plătești scump, ticălosule!
— Asta o vom afla, cu siguranță, înainte de răsăritul soarelui, dar în clipa aceea tu o să ai curul rece, băiete. Micuțul moare de poftă să te sugrume.
— Ajunge! zise locotenentul. Percheziționați i! adăugă el pe un ton sec.
— Protestez! urlă ofițerul de jandarmi. E o jignire adusă onoarei mele.
— Nu, spuse Micuțul, e pregătirea pentru spânzurătoare.
Bătrânul ne arătă actele lor, printre care am găsit trei ordine speciale în alb, cu semnătura unui general.
— Totul e perfect limpede, spuse locotenentul fluturând teancul de acte.
Micuțul își lungi gâtul, scoțând din buzunar o bucată de sârmă de oțel cu două minere de lemn, care alcătuiau lațul:
— Trebuie să i execut, dom'locotenent?
— Nu! strigă, furios locotenentul. Îi ducem la pozițiile noastre. Atâta vreme cât comand eu, nu poate fi vorba de așa zisele proceduri de urgență, să vă fie clar.
Heide și Barosanul primiră ordinul să i ducă pe cei trei în vehicul, unde au fost legați cu mâinile la spate. Exact în clipa aceea au văzut o pe Maria. Au pălit. Fata s a îndreptat încet spre ei, s a oprit în fața jandarmului gras și l a scuipat în față, șuierând: „Ciort!"
Maria îi suportase mângâierile într o colibă părăsită de lângă carieră. Pentru că se zbătea, aproape o sugrumase, îi smulsese rochia de pe ea și, libidinos, o umpluse de bale, mușcând o de piept. Era o bestie grasă, îmbrăcată în uniformă de ofițer, în care clocoteau pofte animalice. După ce s a săturat, a dat fata pe mâna camarazilor săi. Din gura jandarmului gras ieșiră cuvinte de dragoste pe care le socotea necesare chiar și în timpul
unui viol. Fata a stat nemișcată în vreme ce bărbatul o poseda. La sfârșit, jandarmul îi descleștase dinții și, foarte liniștit, scuipase în gura ei. Maria vomitase. Fusese mai rău decât torturile partizanilor.
O piatră îl lovi pe Feldwebel în ceafă și fata râse ca o hienă. Micuțul îi dădu încă una:
— Aruncă i o în mutră!
Dar ea izbucni în plâns și scăpă piatra. Micuțul ridică din umeri și, punându i piedică, îl făcu pe Feldwebel să se întindă pe jos. Privi o clipă matahala ce se prăbușise, apoi, țintind cu grijă, îi trase un șut puternic între picioare. Un urlet animalic răsună în pădure și trupul se încordă ca un arc gata să se rupă.
Locotenentul Ohlsen sosi alergând și l ocărî pe Micuțul care stătea nepăsător în poziție de drepți. Locotenent colonelul, cu mâinile legate la spate, lătră indignat:
— Asta i tortura! Sadism! A lovit un subofițer activ! Îl va costa capul!
Nimeni nu catadicsi să i răspundă. Când aveam să ne întoarcem în liniile noastre, judecata lor va fi scurtă: dezertare, falsificare de acte, știam prea bine ce urma să se întâmple.
În zori însă, puțin înainte de răsăritul soarelui, Bătrânul descoperi că evadaseră. Am fost uimiți... Barosanul fusese santinelă, l am găsit leșinat, lângă copacul de care fuseseră legați prizonierii, și n a fost în stare să i spună nimic locotenentului Ohlsen. Nu știa nimic. Își amintea doar că leșinase brusc. Locotenentul înjură, spumegând de furie, și îi aminti că santinela care adoarme în post e pasibilă de judecata Curții Marțiale, dar Barosanul se jură, plângând, că nu adormise; tremurau șuncile pe el văzând cât de furios e locotenentul.
— Au ajuns departe, spuse Micuțul, uitându se la Legionar și la Porta, care, așezați lângă Maria, molfăiau o sfeclă.
Bătrânul îi privi liniștit pe fiecare dintre cei trei și pe femeie. Dădu din cap, tăcut, își aruncă pistolul mitralieră pe umăr și intră în pădure.
— Suntem prieteni, nu i așa? strigă Porta.
Bătrânul se întoarse fără să spună nimic, apoi își urmă drumul.
Terminasem de încărcat lucrurile în vehicul când se întoarse.
— Ai găsit ceva? spuse locotenentul.
— Da, răspunse scurt Bătrânul, aruncând o privire spre Porta și Micuțul, care jucau liniștiți zaruri și râdeau, bătându se peste coapse.
— Ce s a întâmplat? insistă locotenentul.
— Tocmai asta nu știu...
Legionarul se apropie, mergând nepăsător, curățindu și unghiile cu pumnalul.
— Ce este? Veșnica lui țigară tremura puțin în colțul gurii.
— Te ai plimbat azi noapte?
— Bineînțeles, în fiecare noapte mă trezesc să urinez.
— N ai observat nimic?
— Nu mi era prea somn, spuse el înveselit.
— Maria era cu tine?
— Da. În glasul lui se ghicea o ușoară amenințare. Dar, ia spune, nu cumva ești de la Gestapo?
— Am găsit prizonierii, articulă chinuit Bătrânul.
— Ce? sări locotenentul.
— Ce noroc! strigă Legionarul, aruncând pumnalul în sus și prinzându l. De data asta îi spânzurăm!
— Degeaba, zise Bătrânul. S a făcut.
Locotenentul Ohlsen se făcu stacojiu.
— Hai să vedem, spuse el scurt, și să l păzească Dumnezeu pe cel care a făcut o!
Ne am repezit în pădure și, după o bucată bună de drum, am zărit cele trei trupuri goale. Furnicile și începuseră să mișune pe fețele vinete; muște mari, albastre, bâzâiau pe ochii ieșiți din orbite ai locotenent colonelului. Era o priveliște îngrozitoare.
Porta se aplecă deasupra cadavrului ofițerului:
— Partizanii, spuse el.
Bătrânul îl privi în ochi:
— Și eu am crezut tot așa, dar când am văzut ce aveau în gură cele două cadavre mutilate, m am gândit la povestea Mariei și am o bănuială urâtă. Aruncă o privire Legionarului și continuă, apăsând pe fiecare cuvânt: Nu fac așa femeile în munții Riff ului?
— De mult au prins rușii mișcarea! zâmbi sarcastic Legionarul.
Locotenentul își puse brațul pe după umerii Bătrânului:
— Mai bine să credem că au fost partizanii. Ticăloșii au reușit să scape și au căzut în mâinile lor.
Bătrânul dădu din cap:
— Cum pot să fie oamenii! murmură el. Și cum Micuțul țipa cât îl ținea gura, sări și l apucă de guler: Dacă mai deschizi o dată gura, te am terminat!
Legionarul se jucă în continuare cu pumnalul, privind scena cu coada ochiului. Vorbi printre dinți:
— Gunoaiele astea nu meritau altceva. Ãsta i războiul.
— Chiar așa? spuse Bătrânul, întorcându se dintr o mișcare.
— Da, și mai cred că ar trebui să ți tratezi nervii la întoarcere.
Bătrânul râse obosit și se uită la locotenent:
— Nu i rea ideea ta: să i închizi pe oamenii normali și să i lași în libertate pe ucigași!
Am văzut pumnalul Legionarului zburând cu iuțeala fulgerului și înfigându se în copac, chiar deasupra capetelor Bătrânului și locotenentului.
— Mi s a părut că văd o veveriță, spuse zâmbitor micul legionar.
— Noroc că nu ți tremură mâinile, i o tăie scurt Bătrânul, altfel ți ar tremura conștiința.
Ne am întors încet la tanc să ne terminăm pregătirile de plecare și către seară am făcut un nou popas pe malul unui râu adânc. Micuțul se apropie discret de apă și Bătrânul îl văzu cum își aruncă lațul de oțel, dar se feri să spună ceva. Legionarul începu să râdă, în vreme ce Barosanul, așezat pe un trunchi de copac, se porni din nou să se jure. Îl durea capul și nu putea să înțeleagă cum reușiseră trei prizonieri legați să se elibereze și să l doboare pe el, un Haupfeldwebel din serviciul activ!
— Nu pricep nimic! Mă uitam la cei trei căcăcioși, când mi a bubuit capul!
— Mai mult ca sigur că a fost un partizan, sugeră Micuțul împăciuitor, pipăind cucuiul nefericitului subofițer, care era cât un ou de găină.
— Și știa meserie, adăugă Porta, mângâindu l pe cap.
Se lăsă noaptea. Trebuia acum să i trecem râul pe doi dintre ai noștri, Barosanul și Jrepka, care nu știau să înoate.
— Stai aproape de mine, te trec eu, îi propuse Micuțul lui Trepka.
— Și pe mine cine m ajută? gemu Barosanul.
A fost un râs teribil când Porta i a spus că nu are decât să rămână pe malul acesta al râului. Întunericul ne a cuprins repede. Deodată, plesni un foc de armă, era o carabină 98. Ne am repezit: nu departe de noi, la liziera pădurii, zăcea Maria, cu capul sfărâmat. Își pusese țeava puștii în gură și apăsase pe trăgaci cu degetul mare de la picior. Micuțul mormăi ceva din care răzbătea regretul masculin și lovi furios cu piciorul o bucată de iederă înfășurată în jurul gleznei. Treaba asta îl înfurie de a binelea și asta ținu Mariei drept slujbă de înmormântare.
La miezul nopții, am trecut râul înot. Trepka a fost gata gata să se înece și a scăpat doar datorită Micuțului, ceea ce l a făcut să pună cruce faimosului denunț. Barosanul, care gâfâia de spaimă, se agățase de Heide și de Porta.
Înainte de asta răsturnaserăm blindatul rusesc într o mlaștină, nu departe de râu. Era mormântul Mariei.




Toată gașca l a condus la gară. Micul Volkswagen de patru locuri era gata să se prăbușească sub greutatea celor zece pasageri.
Pe capotă se cocoțaseră Heide și Micuțul, pe care i am pierdut de două ori pe drum. Într o ocazie atât de importantă, toți îl tutuiam pe locotenent.
Trenul a plecat și am stat pe loc făcând semne de rămas bun, până când ultima șuviță de fum a dispărut. Locotenentul Ohlsen, sprijinit în coate la fereastră, visa. Nu vedea copacii arși, ruinele, rămășițele mașinilor, locomotivele distruse aruncate lângă rambleu. Nu i vedea decât pe Inge și pe Gunni. Inima îi bătea nebunește de fericirea revederii. Inge și Gunni, cântau roțile de tren. Vedea zâmbetut cald al lui Inge, ochii ei surâzători. De pe acum auzea glasul de copil al lui Gunni:
— Tată, încotro se duc norii?


ÃŽNTOARCEREA

Locotenentul Ohlsen pleca în permisie — prima permisie în trei ani! Mai este nevoie sa spun că se despărțea de noi nebun de fericire? Iar, când trenul se opri în gara din Breslau, în compartiment pătrunse neașteptat chiar un prieten.
Minunata întâlnire după atâția ani, aveau atâtea să și spună!
Prietenul în cauză era actor.
— Vino cu mine la Pariem, când ajungem la Berlin. Fac parte dintr un soi de trupă de teatru teatru de război, adăugă el râzând zgomotos. Ne distrăm de minune! Fete, șuvoaie de șampanie, icre negre cu polonicul! Tot ce ți dorești. Director este un Obergruppenführer SS. Râse din nou.
Locotenentul O hlsen clătină din cap în semn de refuz.
— Nu vreau decât un singur lucru, Heinrich, să mă întorc mai repede acasă! Mâinile i se crispaseră de nerăbdare. Îmi vine să cobor din tren și s o iau la fugă Înainte, pe linie!
— Te înțeleg, bătrâne, râse iarăși Heinrich, dar vino să ne vezi într o zi. Îți pun de o parte o fată clasa ntâi! O vrăjitoare oacheșă... Foc, dragul meu, să te lase lat! Să i vezi și pe SS iștii noștri, sunt în stare de orice, crede mă. Și dacă mișcă unul...Hop! L au și terminat. Cu siguranță că n ai văzut ceva asemănător.
— Nu știam că te ai înscris în Partid.
— Nici nu m am înscris, Bernt, dar ce vrei? Prefer să lucrez cu ei decât să putrezesc în tranșee. Și chiar dacă aș fi împotrivă, s ar schimba oare ceva?
— Fratele tău n a fost spânzurat la Buchenwald? întrebă mirat locotenentul.
— Ba da, și tata la fel, răspunse foarte firesc Heinrich. Dar ce pot face? Au vrut să facă pe deștepții, cu atât mai rău pentru ei! Trebuie să știi să schimbi macazul la timp. Liselotte și cu mine am fost mai șmecheri: am simțit că trebuie să jucăm pe cartea lui Hitler și ne am descurcat.
— Dar fii atent să schimbi linia la vreme, îl preveni locotenentul.
— Nu ți face griji! Azi SS, mâine NKVD sau FBI, dacă eu sunt deasupra, puțin îmi pasă de restul. Dacă vrei să mi urmezi exemplul, Bernt, n o să mai vezi niciodată frontul.
— Mi e teamă că nu sunt destul de șmecher să schimb linia atunci când trebuie, zâmbi Ohlsen.
Au ajuns la Berlin seara și s au despărțit în gara Silezia. Heinrich îi dădu locotenentului adresa, apoi coborî în fugă Scările, râzând și dispăru.
Locotenentul luă un tren de navetiști care se oprea la Friedrichstrasse și, puțin deprimat, coborî în binecunoscuta gară, în mijlocul unui șuvoi de oameni grăbiți. Deodată i se făcu frică. Îl cuprinse o spaimă care l sufoca. Din mulțime îl salută țeapăn un bătrân din trupele de apărare teritorială, dar Ohlsen nu i răspunse la salut, îi făcu un semn din cap, ca de la egal la egal, așa cum avea obiceiul. Imediat, un căpitan de cavalerie veni la el zâmbind prietenește, dar privirea îi era la fel de rece ca ecusonul de oțel de pe caschetă.
— Camarade, spuse el, pot să ți atrag atenția că regulamentul cere ca un ofițer să răspundă militărește la salutul inferiorilor în grad și, în nici un caz, ca de la egal la egal? Acesta i aproape un act de sabotaj. Căpitanul de cavalerie îl salută: Permisie plăcută și urările mele de bine eroilor din tranșee!
Se îndepărtă, pintenii săi zăngăneau vesel pe peron. Așa făcea el războiul. Locotenentul Ohlsen își șterse sudoarea de pe frunte și l urmări cu privirea pe căpitanul care, puțin mai departe, se rățoia la un Feldwebel. Ridică din umeri și, luându și cele două genți, coborî scările spre Friedrichstrasse.
Se simțea obosit, îngrozitor de obosit și avea sentimentul înspâimântător că se găsește într o lume străină. Îl cuprinse teama. Oare Legionarul avusese dreptate? Își privi uniforma șifonată, prăfuită, cizmele cu tălpile tocite, cureaua murdară de care atârna tocul pistolului 0,38, care nu semăna deloc cu tocul negru, elegant al Mauser ului pe care îl purtau ofițerii la spate. Era un amestec caraghios de soldat prost și ofițer, căruia doar epoleții de argint îi dezvăluiau gradul. Ohlsen respiră adânc și își trecu mâna peste față.
— Berlin! Berlinul meu!...
Obrazul aprins al Micuțului îi apăru deodată în fața ochilor, îl revăzu lovindu l cu piciorul pe jandarm, revăzu cuțitul amenințător al Legionarului înfâgându se în copac deasupra capului său, cadavrele mutilate, Maria moartă într o baltă de sânge și întoarse capul zărind, în sfârșit, cu totul altceva în jurul lui... Orașul părea pustiu în noapte. Ruine peste tot, sub picioare simțea cioburi de geamuri; pe pereți mesaje scrise cu creta: „Mama e la mătușa Anna, la Bergenwalde", „Müller de la 3 să meargă la unchiul Theo"... și grăbi pasul să nu mai piardă nici măcar o clipă din puținele zile în care i se îngăduise, în sfârșit, să fie iarăși o ființă omenească. Trei săptămâni în trei ani...
Ca într un vis, i se păru că vede scrisul lui Inge: „Gunni a murit, întreabă la tata". Începu să suspine de spaimă și își dădu seama că aleargă. Nimeni nu i dădea atenție, căci nu era lucru rar să vezi oameni alergând și plângând pe străzile Berlinului. Zidurile și pietrele înseși plângeau... Gata, ajunsese în fața casei. Nu l așteptă nici un mesaj. Împietri. Casa nu mai exista. Rasă. Pământul gol.
Locotenentul se așeză greoi pe una din genți, își lăsă capul în mâini și începu să plângă ca un copil. Camarazii! Da, ar fi dat oricât să fie lângă el. Camarazii săi. Micuțul, o bestie mare, Bătrânul, ca un tată, Porta, un șmecher, Heide mereu elegant,
Legionarul, laconic și dur... Cu toții, da, cu toții camarazi până la moarte.
O mână i se lasă pe umăr. Era mâna murdară și aspră a unui muncitor. Ohlsen ridică capul și privi mirat fața arsă de soare, brăzdată, acoperită de o barbă de câteva zile.
— Domnule Graup! strigă el strângând mâna bătrânului.
— Te ai întors, Bernt? mormăi bărbatul. Și ai ajuns locotenent! Nevastă ta și băiețelul au scăpat, ne au trebuit trei zile ca să i dezgropăm. Am salvat nouăsprezece. Sâmbătă s au împlinit două săptămâni de când au ras stradă. Soția nu ți a scris?
Locotenentul dădu din cap:
— Inge nu scrie prea des, are atâtea de făcut.
— Desigur, spuse bătrânul, scuipând o bucată de tutun. Părea jenat.
— Unde sunt?
— La taică său, sau mai bine zis în casa lui. Socru tău a trebuit să plece. Telefonează înainte să te duci! strigă omul, dar locotenentul nu auzi. Alerga deja.
Inge, Gunni, șoptea el gâfâind. Sunteți în viață! Dumnezeu fie binecuvântat, sunteți în viață!
În urma lui, bătrânul scuipă, altă bucată de tutun.
— Nenorocitul! șopti el. Dar fusese și mai rău ieri pentru acel Oberfeldwebel. Soția și cei cinci copii omorâți, iar el la Plotzensee acum, pentru declarații jignitoare la adresa Führer ului. Mângâie o pisică ce se freca de picioarele sale: Tu ai noroc, numai de câini trebuie să te ferești!
Locotenentul Ohlsen se întoarse în fugă spre Friedrichstrasse și luă tramvaiul de Hâlensee. Era gata să i se întâmple o nenorocire, căci pe Kürfürstendamm trecu pe lângă un general fără să l vadă. Luă poziția de drepți șoptind foarte încet:
— Sunt în viață! Inge și Gunni ... nu pricepi, tâmpitule? Trăiesc... Da, domnule general, pe front nu e disciplină... Sunt în viață... Da, domnule general, salutul regulamentar stă la temelia victoriei... Doamne, îți mulțumesc că i ai salvat!... Da, domnule general, nu se va mai întâmpla... Ticălosule! Deie Domnul o bombă care să te arunce pe poarta Brandenburg.. ... Îi mulțumesc domnului general pentru că a făcut o excepție de la regulament...
Generalul duse trei degete la șapcă și plecă, încântat de el însuși. Locotenentul porni din călcâiele tocite și își reluă goana. Reuși totuși să salute un maior de stat major, cu pantalonii gri deschis cu vipușcă roșie.
— Berlin minunat și putred! Să vină de pe front să curețe toată murdăria! Ce frumos ar fi! Porta și Micuțul cu o mitralieră pe Brandenburger Tor. Toți chiulangii ăștia lichidați... Doamne! Trăiesc...
Coti pe Joachim Friedrichstrasse, scăpă una din genți, o ridică și își continuă goana. O fată îl strigă, dar el nu auzi nimic. Ea râse și i aruncă: Porcule! Îi trecuseră pe sub nas o jumătate de livră de unt și o sticlă de vodcă.
În sfârșit, casa! O clădire pretențioasă, cu terasă de granit lustruit și poartă de fier forjat; scară de marmură și, pe fiecare palier, oglinzi în rame aurite pe care îngerași suflau în trompete. Atât de mult râsese văzând acești îngeri la prima lui vizită! Totul era uriaș, plin de ostentație.
La etajul întâi, o ușă mare de stejar, cu o placă de aramă pe care scria cu caractere gotice: Von Lander și, cu litere mai mici, titlul de excelență: Regierungsrat . Locotenentul privi placa, își aminti de socrii săi cu nasul pe sus și de cumnata lui bârfitoare... Răsuflă adânc înainte să apese pe butonul soneriei al cărei țârâit răsună în apartament.
Tăcere. Sună din nou. Nici un zgomot. Bătu, la început încet, apoi mai tare. Nu răspunse nimeni.
— Nu i nimeni acasă? își zise el. Ciudat!
Bătu darabana pe ușa sculptată de stejar. Nimic. Atunci se așeză pe o treaptă, descumpănit. În depărtare, un orologiu bătu de douăsprezece ori. Era miezul nopții.
Inge trebuia să se fi întors acasă, lui Gunni îi era mereu frică atunci când rămânea singur. Ascultă. Ba da, ceva se mișcase. Avea impresia că era un foșnet de mătase. Era sigur, cineva era în spatele ușii. Ușa sculptată, de stejar, părea să și bată joc de soldatul întors de pe front. Cineva se ascundea, cineva care nu voia să deschidă. Sări în picioare și bătu iarăși darabana. Nici un răspuns. Încercă să se uite prin încheieturile ușii, dar erau acoperite de ceva, o țesătură roșie. Începu să lovească cu amândoi pumnii. Totul rămase tăcut.
I se păru că aude o voce de bărbat șoptind. Un bărbat? La ora asta? La Inge a lui? Nu se poate! Ea îl iubea. În ziua în care se despărțiră, pe peronul gării, acestea fuseseră ultimele vorbe pe care le șoptise. Îl iubea, avea să l aștepte...
Coborî scara cu pași apăsați, lăsând să se trântească ușa, al cărei bubuit, răsună în toată casa, apoi, fără zgomot, urcă din nou și se ascunse într un ungher de unde putea supraveghea palierul.
Gâfâia, cu mâinile încleștate pe genți. Îngerașii cu trâmbiță păreau că și bat joc de el și scuipă în direcția lor. Profeția Legionarului îi răsuna în urechi: „Vite nefolositoare, născute pentru abator..."
Un domn elegant și o doamnă intrară în hol și se opriră să se sărute. Râdeau. Femeia își plesni cavalerul prea îndrăzneț peste mână.
— Otto! Așteaptă un pic... Mă topesc după tine! Scoase un mic strigăt. Nu, nu aici, dacă vine cineva?
Continuară să urce și fură foarte jenați văzându l pe locotenent, și destul de neliniștiți. Chiar și nemții se puteau înșela și confundau uniforma neagră a trupelor de blindate cu cea a SS ului. Sinistrele capete de mort le aminteau de plimbările făcute noaptea în mașini de asemenea negre.
Domnul și doamna se grăbiră și mai tare și se uitară pe deasupra balustradei de la etajul al treilea. Ohlsen auzi cuvintele șoptite: „Razie. Gestapo..." Apoi o ușă se închise brusc.
— S a dus noaptea lor, se gândi aprinzându și cea de a patruzeci și treia țigară. Se uită la ceas. Peste puțin, ora trei.
Deodată, ușa apartamentului se deschise fără zgomot. Se aplecă spre balustradă și putu să vadă printre zăbrele cum un bărbat se strecura afară. Un bărbat înalt și voinic, în haine civile bine croite. Se auziră sărutări, o voce de femeie gemu...
— La revedere, draga mea, spuse bărbatul în șoaptă. Pe, joi. O să i trimit băiatului un pachet.
Coborî scările fără să vadă umbra ascunsă în spatele rampei.
Un văl roșu trecu prin fața ochilor locotenentului. Urechile începură să i șuiere, își înfipse unghiile în carne. Plângea cu asemenea disperare, încât avea cârcei: De ce, Inge, de ce? Deodată îi trecu prin minte un gând îngrozitor: Despre Gunni orbise bărbatul când spusese „băiatul"? Gunni, care era al lui... Gunni, fiul său! Se va duce la Gestapo, la SS, în iad!... Nimic pe lumea aceasta nu l va împiedica să și recapete băiatul! Camarazii săi îl vor renega dacă se va duce la Gestapo... Prietenii, prietenii lui îi vor întoarce spatele. Legionarul îl va ucide poate, dar nu i mai păsa de nimic... Mai degrabă disprețul camarazilor decât să și piardă fiul. Încet, coborî cele câteva trepte. Se opri în fața ușii, apoi sună și bătu.
În spatele ușii închise, o voce joasă de femeie întrebă: Cine i? Nu răspunse imediat. Să aștepte... să aștepte o clipă ca să și liniștească inima în flăcări. Când vorbi în sfârșit, o făcu cu un glas pe care nu și l recunoscu:
— Inge, sunt eu, Bernt.
Femeia trebuie că și închisese ochii timp de câteva clipe și și mișcase buzele, apoi apăru, subțire, înaltă și brună; ochii ei negri râdeau, gura surâdea, dezvăluind un șir de dinți strălucitori.
— Bernt! murmură ea. Tu! Se aruncă în brațele lui.
O îmbrățișă. O clipă crezu că visase... Da, totul se petrecuse în vis. Se sărutară nebunește.
Intrară amândoi în salon. Era o încăpere mare, plină de covoare orientale pe care, altădată, îi fusese teamă să calce. Cât rasese Inge! Ea vorbea, vorbea... Cuvintele ajungeau cu greu în mintea locotenentului... „Bombe, totul distrus... salvați. Tata chemat... Intendent de stat major la Leipzig... Mama face o cură la Karlsbad. Anni la mătușa Ingeborg".
Vorbea fără întrerupere în fața paharelor pline. Ochii îi străluceau, un kimono strâmt, verde cu negru, se mula pe trupul ei. Când se așeză picior peste picior, văzu că era goală sub țesătura groasă de mătase.
„Târfă"! gândi locotenentul. „Târfă dezgustătoare". Își legăna nepăsător piciorul. Cizmele îi erau pline de praf, praf din Rusia... Fața batjocoritoare a Legionarului se ivi iarăși.
Deodată, Inge își dădu seama că el nu deschisese gura nici măcar o dată. Umplu din nou paharele și el îl goli pe al său dintr o dată. Gura frumoasă a femeii schiță un zâmbet.
— Vrei să faci o baie?
Clătină din cap.
— Þi e foame? Am friptură rece de curcan, trimisă de tata.
Foame? Da, îi era foame, dar clătină iarăși din cap.
— Ești obosit, vrei să te culci?
Era mort de oboseală, dar nu răspunse. Ea îl privi și întrebă sec:
— Atunci ce s a întâmplat?
El zâmbi forțat:
— S a întâmplat că e război, draga mea, că nu mai avem casă, că am pierdut totul. Apăsă pe cuvântul „totul" și îl repetă.
— Doar atât? râse Inge ușurată. Să nu ți faci griji! Tata ne va da tot ce ne trebuie, și chiar mai mult decât atât. E în cele mai bune raporturi cu Partidul.
— Unde i Gunni?
Ea își ridică ochii spre candelabru și aprinse o țigară înainte de a răspunde.
— La școala Partidului de la Bergen, lângă Lüneburg.
Ohlsen puse jos paharul cu un gest brusc, își miji ochii și spuse cu un glas amenințător:
— De ce? Aș putea să știu?
Ea dădu drumul la câteva rotocoale de fum.
— Fiindcă m am gândit că așa e mai bine, iar părinții mei au fost de aceeași părere.
— Zău? Tu și familia ta din lumea bună nu știți, poate, că eu sunt tatăl lui Gunni și că părerea mea contează și ea? Știi ce înseamnă „Casă de educare a Partidului"? Þi ai vândut cu sânge rece fiul naziștilor!
Ea își plecă capul:
— Știam...
— Ce știai? spuse el cu dispreț. Îl cuprinsese furia, tâmplele îi zvâcneau. Își deschidea și și strângea pumnii, spunându și printre dinți: „Fii calm, pentru numele lui Dumnezeu, liniștește te..."
— Știam că nu vei înțelege nimic! zise ea aproape cu dușmănie. Ochii ei aruncau fulgere. Ești tot atât de încăpățânat și de sigur de tine! Se vede de unde vii!
Locotenentul râse dezgustat.
— Da, se vede de unde vin, Inge. Sunt un preș de care își șterg picioarele cei din familia Lander... Von Lander!
Pronunță ultimul cuvânt scrâșnind din dinți, apoi începu să se plimbe nervos prin cameră și lovi cu piciorul canapeaua.
— Tot nu mi ai spus de ce te ai despărțit de Gunni!
— Pentru că băiatul era insuportabil! strigă Inge scoasă din fire. Seamănă cu tine, e îngrozitor, morocănos, încăpățânat. Când i se spunea ceva, mă amenința că ți povestește tot. E mincinos...
— Să mi povestească tot? Nu înțeleg. Ce naiba ar avea de povestit ce n ar trebui eu să aflu? Că familia ta mă vorbește de rău, asta știu! Că soră tii cea fermecătoare îi place să se amestece în ceea ce n o privește? Scroafa aia grasă...
— Fii atât de bun și scutește mă de asemenea expresii, îi aruncă ea ridicându se.
El se lăsă pe spate și începu să râdă. Să râdă ca un nebun. Ea deschise gura:
— Þi ai ieșit din minți?
Brusc, râsul lui dement încetă. Se uită la ea cu ochi arzători.
— Dacă te șochează cuvântul „scroafă", ce părere ai de „stricată", „târfă", „fată de trotuar"?
Ea se ridică. Vocea îi era foarte liniștită.
— Ajunge, Bernt, pleacă!
Arătă ușa cu degetul pe care strălucea un diamant.
— Asta este casa tatălui meu și nu a ta, nu ai ce căuta aici. Pe mine m a primit, nu pe tine.
Locotenentul aruncă de podea paharul, care se făcu țăndări.
— De ce n ai deschis când am sunat și am bătut azi noapte?
În furia lui, își apropie fața răvășită de cea a soției. Ea îl privi liniștită și el înțelese deodată că îl disprețuia, pe el, care stătea în fața ei îmbrăcat în uniforma zdrențuită.
— Pentru că nu aveam poftă să ți deschid ușa. Probabil că ai înțeles de mult asta.
Se înăbușea... Îi era rău. Rolurile se inversaseră: nu mai era Inge cea prinsă în cursă, el era acela. Fața îi trădă suferința de nedescris. Inge! Inge a lui, pe care o iubea atât de mult, îi spusese liniștită că nu avusese chef să i deschidă... Nu și afirmase vinovăția, nu explicase nimic. Totul poate fi iertat, chiar și infidelitatea, dar ea nu ceruse iertarea. Acesta era oare sfârșitul? O, Doamne, nu îngădui așa ceva! Putea să suporte orice, iadul rusesc, oricât avea să dureze, putea suporta orice, numai viața fără Inge nu! Nu, nu așa ceva... Și fiul său... Gâfâia, cufundându se în adâncul privirii catifelate. Ea îi întoarse privirea fără să dea înapoi și își trecu mâna mică și îngrijită prin părul scânteietor.
— De ce n ai vrut să mi deschizi, Inge?
Toată furia lui dispăruse, nu mai rămăsese decât suferința, o suferință sălbatică.
— Am trei săptămâni de permisie.
Ea ridică din sprincene, se strâmbă, apoi se duse la patefon și puse o placă.
— Pentru că aveam pe cineva în vizită, amice.
— O vizită?
— Știi desigur foarte bine. Cred că te ai ascuns și l ai văzut pe Willy ieșind. Zâmbi.
— Da, consimți el. Sleit, se prăbuși pe un fotoliu și întoarse capul. Vrei să ne despărțim? Era atent la ritmul muzicii: „... Lumea nu moare pentru atât de puțin...".
— Să ne despărțim? spuse ea turnându și un pahar de coniac. Nu mă gândisem. Ar fi poate o soluție. Bău cu înghițituri mici și puse o țigară într un port țigaret lung, încrustat cu cinci diamante mici. În orice caz, m am săturat să aștept. Deocamdată sunt îndrăgostită de Willy, dar se poate ca tu, cu mintea ta de soldat, să nu pricepi că o femeie nu poate trăi veșnic singură. În fond, căsătoria noastră a fost o greșeală.
— Spuneai că mă iubești, Inge, și l am avut pe Gunni.
Ea fumă cu nervozitate și mai bău un pahar. O venă i se zbătu pe frunte.
— Am spus atâtea lucruri! Câți dintre cei căsătoriți se iubesc? Căsătoria devine o obișnuință. Dacă ai fi avut vederi puțin mai largi și n ai fi dat atâta importanță, am fi putut evita scena asta tâmpită și am fi putut trăi liniștiți. Privirea i se făcuse aspră, gura îi era batjocoritoare. M aș fi putut culca cu cei ce mi plac, și tu la fel. Am fi rămas prieteni, doi prieteni cu verighetă...
— Inge, dar e monstruos! Nu se poate!
— Nu se poate? Glasul îi era răgușit. Habar n ai ce se poate. Simți un nod în gât. Ce se petrecuse, Dumnezeule? Nu Inge a lui vorbise așa. Își așeză cureaua, simți tocul pistolului și puse mâna pe el fără să înceteze să reflecteze.
Ea văzu gestul și zâmbi crispată:
— Fără drame clasice, pentru numele lui Dumnezeu! Am fi amândoi atât de ridicoli!
El lăsă mâna să i cadă și ridică din umeri:
— Trebuie să plec, Inge?
— Ar fi mai bine, dădu ea din cap. Oricum, ești prea demodat ca să admiți felul meu de a vedea lucrurile. Dacă vrei să divorțezi, Bernt, n ai decât să mi scrii.
Kimonoul i se desfăcuse. Îi văzu picioarele lungi și suple pe care le mângâiase de atâtea ori. Oare scena aceasta se petrecea cu adevărat? Totul părea mult prea stupid, prea ireal, caraghios. Stătea acolo, surâzătoare și frumoasă, trăia. Și totuși era moartă, în orice caz, pentru el. Din nou atinse pistolul. În tocul întredeschis, degetele sale alunecară pe oțelul rece, apoi se gândi la băiat... Și văzu iarăși privirea batjocoritoare a Legionarului. Mâna îi căzu încă o dată.
— Nu vrei un pahar înainte de a pleca?
Spuse da... „Mie, soțul ei... Un pahar înainte de a pleca...". Au băut împreună și ea adăugă ceva în legătură cu cizmele lui prăfuite și cu uniforma pătată. Apoi altă remarcă, în legătură cu hotelul unde avea să doarmă. Deodată îi scăpară fără să vrea cuvintele:
— Ești îndrăgostită de Willy?
Ea își bău coniacul și zâmbi. Privirea i se întunecă.
— Þi am spus, îl iubesc.
— V ați culcat împreună?
Ea își lăsă capul pe Spate și începu să râdă. Un râs provocator. Simți dorința să o bată și mâna îi alunecă din nou spre pistol, dar imaginea fiului său îl calmă și de această dată. Mâine se va duce la tabăra unde se afla Gunni.
Plecând, îi făcu un semn de adio și văzu la încheietura ei o brățară pe care i o dăruise cândva, o bijuterie încrustată cu pietre albastre, cumpărată din România. Fericită, Inge i se aruncase de gât, apoi i se dăruise ca niciodată înainte... Erau cinci ani de atunci.
Când ușa se închise, locotenentul putu în sfârșit să plângă, apoi eșuă într o cazarmă a gărzii de la Potsdam.
A doua zi plecă la Bergen să și vadă băiatul. Tabăra — barăci simple de lemn — se afla departe, pe câmp, ferită de privirile curioase. În ciuda aparențelor, se pare că le era totuși rușine, încât nu doreau ca cineva să vadă cum, cu sânge rece, metodic, erau ucise sufletele copiilor.
Un Obersturmführer SS care și pierduse un braț în 1941 îl duse cu mașina în tabără, adresându i se cu „dragă colega", ceea ce îl scoase din sărite pe Ohlsen. SS istul îi spuse ca era răspunzător de educația militară a copiilor.
— Sunt niște cârpe când sosesc aici, spuse SS istul, ridicând tonul ca să acopere zgomotul motorului, dar nu ne trebuie prea multă vreme ca să facem din ei niște diavoli! Își flutură, încântat, jumătatea de mânecă goală. Sunt în stare să le taie beregata și părinților!
Mașina se opri pe un colnic, la câțiva kilometri de tabără și SS istul arătă spre un pluton de băieți îmbrăcați în negru, care se târau.
— Iată comandoul nostru pentru sabotaje. Așa se încheie cursurile noastre. Râse tare spunând „cursuri". Din când în când, le dăm și câte un evreu, cu titlu de experiență. E mai distractiv pentru ei să omoare un evreu decât să asiste la o luptă de cocoși. Mai târziu, oricum vor trebui să ucidă oameni.
Locotenentul se întoarse dintr o mișcare și îl privi îngrozit. Era un SS ist cu înfățișare plăcută și foarte elegant.
Ajunseră la comandantul taberei, Sturmbannführer ul SS Gran. Surâzând, îi spuse lui Ohlsen că nu mai avea fiu, acum aparținea Führer ului. Nici nu putea fi vorba să l cheme pe Gunni și să i vorbească, dar putea să i trimită pachete care aveau să i fie înmânate din partea Partidului.
— Noi toți suntem Partidul, spuse Gran zâmbind fără încetare.
Locotenentul protestă, cu ultimele puteri, împotriva adoptării fiului său de către Stat; nu semnase nici un act.
— N are importanță, spuse înveselit Bannführer ul. Semnăturile soției și socrului dumneavoastră sunt suficiente și nu mai puteți contesta sub nici o formă faptul că fiul dumneavoastră va fi educat ca un adevărat discipol al Mișcării. Viața de familie nu e recomandabilă pentru tineretul nostru. Aici sunt căliți ca oțelul Krupp!
Au avut atâta bunăvoință încât l au condus pe locotenentul Ohlsen înapoi la Bergen, nu pentru a fi politicoși cu el, ci ca să l împiedice să încerce, în ciuda oricărei rațiuni, să și revadă fiul.




În fața vilei ședea un bărbat cu brațele și picioarele amputate, ce fusese așezat pe o mașină de jucărie. Era în civil, dar pe haină strălucea Crucea de fier clasa intâi.
Obergruppenfü hrer ul SS Berger coborî din Mercedes ul său, încruntă din sprâncene și se uită cu răutate la jumătatea de om.
— Luați l de aici, îi șopti ordonanței.
Au pus mâna pe individul care țipa și l au aruncat într un cuptor, împreună cu câțiva evrei și țigani. Mașinuța cu pedale se rostogoli în josul străzii și ajunse jucăria unui puști. Nici un alt obiect nu mai deranja acum privirile invitaților.


SERATÃ LA SS IȘTI


Într o seară, Heinrich l a dus pe locotenentul Ohlsen într o vilă mare, din apropiere de Wannsee. Toată crema Partidului își dăduse întâlnire acolo.
De fiecare parte a uÈ™ii, pe care era sculptat vulturul SS, păzeau două santinele în uniformă de gală. MulÈ›imea se înghesuia în holul încăpător, unde alÈ›i SS iÈ™ti în jachete albe luau hainele invitaÈ›ilor. Imediat după aceea se intra într o sală mare, luminată strălucitor de numeroase candelabre de cristal, care se răsfringeau în oglinzi uriaÈ™e, înalte cât pereÈ›ii. ÃŽn mijlocul încăperii se afla o masă în formă de potcoavă, acoperită cu o È›esătură din damasc, cu porÈ›elanuri de Sèvres, sfeÈ™nice cu douăsprezece braÈ›e din aur masiv, cu veselă din cristal gravat È™i argintărie veche È™i masivă.
Într unul din capetele sălii, vreo douăzeci de ofițeri superiori aruncau prin monocluri priviri aprinse la decolteurile uriașe ale doamnelor. Heinrich îl trase pe Ohlsen spre acest grup și îl prezentă unui bărbat destul de voinic, în uniformă neagră, a cărui privire îl îngheță pe locotenent. Bărbatul acesta era una dintre roțile cele mai perfecte ale mecanismului administrației SS. Îi întinse locotenentului o mână moale și lipicioasă și mormăi ceva în genul „Sunt onorat să strâng mâna unui ofițer de pe front", apoi îl îndemnă pe locotenent să se servească și, fără alte mofturi, se repezi la o doamnă îmbrăcată în mov.
Toată lumea se așeză la masă. Un lung șir de SS iști în jachete albe, mergând ca la instrucție, intră aducând felurile de mâncare a căror abundență era de a dreptul neverosimilă. Era acolo tot ce ți puțea pofti inima.
— Asta da, meniu! spuse râzând Untersturmführer ul S.S. Rudolph Busch care, de pe acum cenușiu la față, stătea în fața locotenentului. Să ne fie de bine! bolborosi el, mușcând dintr un picior de fazan pe care l ținea cu amândouă mâinile, încercând astfel să semene cu vechii eroi germanici.
După spusele lui Heinrich, Busch își spânzurase propria soră la Gross Rosen, în urmă cu doi ani. Avea într adevăr o față de ucigaș.
— Meniu internațional! mârâi el cu un gest larg, aruncând apoi peste umăr osul ros, pe care un SS ist se grăbi să l ridice. Nimeni nu părea surprins. Germanii benchetuiau așa cum făceau oaspeții lui Wotan.
— Uite anghinare din Iugoslavia, continuă el, cu o înfățișare triumfătoare, trufe din Belgia, ciuperci din Franța, caviar rusesc, unt și șuncă din Danemarca, somon norvegian, carne de oaie din Ungaria, fazani din Bulgaria, găini din Finlanda și cartofi de pe ogoarele nisipoase ale Poloniei. Nu ne lipsește decât un delicios rump steak englezesc! Aruncă al doilea os peste umăr. Dar ceea ce nu este încă pe listă poate fi — își linse buzele unsuroase —, așteaptă puțin, locotenente, să sărim Canalul Mânecii! Mă umple de bucurie gândul că vom ridica lagăre de concentrare în Scoția și vom atârna lorzii în ștreang!
"Dumnezeule mare! gândi locotenentul, oare nu știe că am pierdut războiul?"
— Ce crezi, dragă colega, despre viitorul Germaniei? mormăi Busch înfigându și dinții într o bucată de friptură de căprioară. Părea un canibal în uniformă de paradă.
Locotenentul ridică din umeri și își ceru scuze pentru că nu știe. O minciună sfruntată, într o asemenea tovărășie!Își aminti fața batjocoritoare a Legionarului și se înfioră.
— Germania va fi cea mai mare țară din lume și din întreaga istorie, îl asigură puțin mai târziu ofițerul SS, din ce în ce mai beat. Dar să fim pregătiți să ne curgă balele și să înfruntăm foamea, adăugă el după o clipă de gândire. O foame de lup! Priviți i puțin pe invitații noștri. Rânji. Astăzi pentru acești domni e mai importantă umplerea mațului decât cultura sau lupta. Vedeți cum bagă în ei. Mă refer la bărbați.
— Într adevăr, spuse locotenentul, care nu se putu împiedica să nu întrebe: Și femeile?
Rudolph ridică din sprâncene. Alt os, aruncat cu nepăsare, ateriză într o frapieră pentru șampanie, așezată pe o masă de serviciu.
— Așteptați puțin și veți vedea. Râse, cu un aer resemnat și bău cu zgomot. Aici totul se petrece după regulamentul SS. Nu i atât de artificial ca reuniunile voastre, locotenente. Cu burta plină, trecem la actul doi. În același timp mușcă dintr o piersică și zeama curse pe uniforma lui gri deschis. Apoi, furioso grandiose, se strâmbă și plescăi din limbă. Și, în sfârșit, locotenente, pastorale amoroso. Totul în limitele bunei cuviințe. Trebuie să ți spun, locotenente, că noi, SS iștii, suntem, cum spun englezii, gentlemani. Tăcu și își linse un deget mânjit de sos. Aruncându i locotenentului o privire piezișă, continuă să și sugă degetul. Sosul cu hrean mă face întotdeauna să mă gândesc la fete, dar numai la târfele a ntâia!
Îl privi pe locotenent și se hotărî în sfârșit să debiteze ceea ce dorea de multă vreme să i spună unui tip din armată:
— Voi ăștia, ofițerii de front, n aveți nici cea mai mică idee despre bunele maniere! Sunteți niște adevărați primitivi. Izbucni în râs, așteptând protestele locotenentului.
Dar Ohlsen nu l asculta. Se gândea ce ar putea face împotriva soției și a socrului său.
— Socrul meu este ultimul porc! rosti el tare.
— Spune mi numele lui și l comunic unui prieten din Prinz Albrechtstrasse, bâigui Busch. Toți porcii trebuie lichidați. Trebuie să facem curățenie, mărturisi și el coborând vocea.
Puțin mai departe, un Obersturmbannführer SS strigă:
— Þine ți gura, Busch, bețivule, altfel o să te usture!
— Da, Obersturm, sughiță Busch, sorbind coniacul. Aruncă o privire tulbure. Trebuie să i lichidăm, să i aruncăm la fiare. Sunt buni numai de a fi dați fiarelor!
Locotenentul se uită la el fără să l vadă. O vedea pe Inge în kimonoul japonez desfăcut, dezvelindu și picioarele frumoase. Întoarse capul, bău o înghițitură și nu auzi decât pe jumătate din prostiile pe care le debita Busch.
— Aici damele sunt distinse și bogate. Le mănâncă acolo unde știu eu! Râse și începu să reflecteze: Colega, viața e ciudată. Ești ofițer de husari, locotenent într un regiment de pe front, iar eu ce sunt? Un amârât de paznic de drapel într un lagăr. Își încruntă trist sprâncenele, mătură din farfuriei grămăjoara de oase roase și aruncă farfuria goală în spate. Sunt foarte nefericit, cu desăvârșire nefericit! Își rostogoli ochii disperat, ca și cum s ar fi înecat, și se aplecă spre Ohlsen ca să i șoptească un secret: Viața mea e o nereușită, colega. Ar putea cineva să creadă că dorința mea cea mai fierbinte e să intru la mănăstire?
— Cu siguranță, nu, spuse locotenentul cu convingere.
— Și totuși acesta i adevărul! Și, de fapt, ce s a întâmplat? Scuipă scârbit pe jos, gata s o nimerească pe vecina lui: Am ajuns ofițer de Gardă. Ce onoare! Dar am o idee. Când se va sfârși războiul, o să mi iau diploma în teologie și sper să sfârșesc ca arhiepiscop de Köln. Ar fi nemaipomenit! Se clătină și continuă: Când damele frumoase de aici se vor sătura de băut șampanie, vom merge în linia întâi, acolo sus. Râse și făcu cu ochiul: Vom sări capra!
Tăcu și se chinui să se concentreze. Privirea lui căuta pe cineva. Arătă în sfârșit o brunetă suplă, în rochie argintie de lame, cu un decolteu nerușinat.
— Te previn, asta i cea mai tare în domeniu!
Locotenentul îi urmări privirea și recunoscu o actriță de cinema foarte renumită.
— Oare toate femeile sunt cu adevărat târfe? spuse el pe un ton de îndoială, uitându se la actrița ce flirta foarte intim cu un general de poliție.
— Nu toate, recunoscu Busch, dar pe cele care fac mofturi le dăm afară. Aia de acolo, care sclipește, e una adevărată! În filme joacă roluri de ingenuă, dar aici, oho! Pe cinstea mea, se transformă într o bac... Într o bac... În fine, ceva în genul ăsta.
— Vreți să spuneți bacantă?
— Nu face pe deșteptul, șoarece de front! izbucni furios bețivul.
Locotenentul începu să râdă și ridică din umeri. Busch mormăi cuvinte de neînțeles... „Lichidăm toată armata, adunătură de trădători..." Deodată, fața lui lucitoare se lumină.
— Știi ce înseamnă inițialele de pe insigna ta?
— Wehrmacht Heer, răspunse locotenentul.
— N ai ghicit! țipă grasul, încântat. Înseamnă Weg nacht hinten! Înveselit, se lovi peste coapse și i făcu semn cu cotul vecinei sale.
— Dar știți cum sunt porecliți SS iștii în armată? întrebă locotenentul lăsându se pe spate.
— Nu, spuse curios Busch.
— Arsch, Arsch! spuse locotenentul.
Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Ohlsen se puse pe râs, își ridică paharul și zise:
— În sănătatea armatei! Dar cum paharele se ridicau încet, adăugă malițios: În sănătatea armatei Führer ului!
Regula cerea să se țină toastul și apoi să fie sparte paharele, căci acestea nu trebuiau să mai fie folosite la nimic altceva. Locotenentul privi cu satisfacție grămada de pahare făcute țăndări și își promise să facă încă o dată la fel înainte de plecare.
Odată cina sfârșită, lumea s a răspândit prin vilă.
— Care i starea de spirit pe front în clipa aceasta? șopti un ofițer de poliție la urechea lui Ohlsen.
Locotenentul făcu un gest vag:
— Sunt în permisie și nu mai am nici o informație recentă.
— Permisie? strigă Busch. Ce nseamnă asta? În SS n avem permisii. Cel mult misiunea de a i aresta pe trădători și gunoaiele de soiul ăsta. Dar ia spune mi de voi ăștia, de pe front! Niște salahori! Îmi crește inima când se vorbește despre armată.Ochii lui tulburi începuseră să lăcrimeze:Uită te la fundurile astea de generali care se leagănă n cizme. Eu le zic păduchi! Se înflăcărase: Dacă aș fi Führer ul, securea, de urgență! Se întoarse spre gradații SS care făcuseră cerc în jurul lui: N am dreptate, băieți? Armata e o turmă de oi, o gașcă de lași.
Aprobară. Cineva murmură: „Da, gașcă de lași".
— Domnii aceștia frumoși cu epoleții roșii se împăunează în fața noastră, Garda Führer ului! Ne disprețuiesc ca pe niște rahați — Busch scuipă pe covorul persan —, căcăcioșii ăștia uită complet că datorită nouă sunt ceea ce sunt, căci fără noi, vă întreb, ce ar fi?
Locotenentul ridică din umeri; Privi o doamnă a cărei fustă era trasă mult deasupra genunchilor. Un SS st îi măsura coapsa cu o sfoară.
— Ce erau câinii ăștia? continuă cu încăpățânare Busch și i făcu semn locotenentului cu cotul. Niște rahați! Se prezentau la raport doar pentru a obține semnături, ca pe vremea vechiului sistem. Scuipă iarăși pe covor și strivi pata vâscoasă cu piciorul. Voi, ăștia, mândria Wehrmacht ului, căpătați decorații cu sacul pentru fleacul ăsta de război!
Au încercat să l liniștească, dar în zadar.
— Și noi? Nu zici nimic, locotenent cu mutră de erou? Și noi?
— Ajunge, Rudi!
— Nu i vina acestui locotenent de blindate dacă tu încă n ai decorații.
— Lasă mă să sfârșesc, cretinule, protestă Busch, care îl apucase de guler pe locotenent. Războiul nostru e mult mai greu decât al vostru, uite cum îmi tremură mâinile. Le flutură cu furie; sub nasul lui Ohlsen. Execuții cu sutele, colega, execuții în masă. Ar trebui să încerci — ceas de ceas, zi de zi — să comanzi plutoanele de execuție, chiar dacă cei pe care i ucidem nu sunt decât inferiori. Þipă totuși, pentru că le e teamă de moarte. Își linse buzele. Uneori îi îngropăm înainte să moară de a binelea, dar nu din cauză că suntem niște monștri. Adu ți aminte că vreau să intru la mănăstire! Răsuflă, își goli paharul care fu imediat umplut și l goli iar, dintr o înghițitură. Dar avem treabă, colega, suntem grăbiți, ce naiba. Toți evreii trebuie lichidați înainte de sfârșitul războiului, și intelectualitatea poloneză, și cea rusă, așa că, înțelegi, locotenente, trebuie să i dăm bătaie dacă vrem să ucidem atâția indivizi!
Locotenentul, căruia i se făcuse rău, îi întoarse spatele lui Busch. Atmosfera încă nu se încălzise bine. Pe scară abia începuseră să bea coniac din pantofii doamnelor. În altă parte se jucau cu sticlele și își dădeau jos hainele. Într un colț, doi ofițeri superiori beau și se chinuiau să dea jos chiloții unei doamne care cotcodăcea. O fată îmbrăcată în albastru dansa pe o masă; își aruncă pantofii în tavan și aceștia loviră o lustră de cristal care căzu și se făcu țăndări. Imediat, un Hauptsturmführer își scoase revolverul și doborî alte două.
— Becul mi a căzut în cap, spuse el. Ascult ordinele Führer ului, doi la unu.
Își încărcă arma și o puse la loc în toc, notând cu satisfacție că doamnele de față îl remarcaseră. Era un semn de virilitate să tragi atât de bine.
Locotenentul era absorbit în contemplarea unui tablou minunat. Un Standartenführer SS se apropie.
— Frumos, nu i așa?
Locotenentul aprobă din cap.
— Ce casă ciudată, continuă SS istul. Era a unor evrei. Aici își făceau ticăloșii orgiile. Făcu un gest de dezgust: Era și timpul să curățăm aceste grajduri ale lui Augias. Îl bătu pe Ohlsen pe umăr cu o mână înmănușată în alb. Veneam și eu aici. Era magnific, somptuos, dragul meu!
— Ce s a întâmplat cu proprietarul?
SS istului i se tăie răsuflarea din cauza naivității întrebării.
— A ajuns într un lagăr, evident! Ce era să facem cu el? Dar mai întâi l am botezat.
— Botezat? îl privi locotenentul fără să înțeleagă.
— Da, bine nțeles, botezat. E cam ceea ce le faceți voi partizanilor, cred. Se duse râzând la o doamnă, îi sfâșie rochia și înnodă cele două bucăți, ceea ce dezveli fundul femeii. Era caraghioasă, avea picioarele strâmbe.
— Hai, mergem la culcare? strigă un Sturmbannführer SS din divizia T, „supravegherea lagărelor".
— E locțiitorul comandantului de la Oranienburg, explică un polițist, oferindu i locotenentului o cupă de șampanie. Veuve Clicquot veritabilă, nu se găsește pe la noi. Avea o sticlă în buzunar și umplu iarăși paharele. Þi ai găsit o junincă, locotenente?
— O ce?
— O junincă e una dintre cele noi, rise polițistul. O vacă e o doamnă care a depășit vârsta matură și o iapă e o acrobată care o face în fața tuturora.
— Și ce porecle le dați bărbaților?
Ofițerul de poliție izbucni în râs și se repezi spre două femei. Ohlsen se întoarse în colțul unde era Busch, care le explica în continuare unor domni în costume civile de culoare închisă ce făceau valoroșii SS iști în vreme ce alții se distrau pe front. Unul dintre domni își aprinse încet un trabuc lung și negru. Se vedea că e cunoscător. Era unul dintre acei nemți misterioși de care era plină America de Sud între cele două războaie. O vreme fusese consilier al poliției secrete din Bolivia. Mai târziu a fost văzut vânzând tunuri Krupp în Paraguay, inamicul Boliviei în lungul război dintre cele două state. Acum avea o poziție înaltă la Berlin, într un birou de la ultimul etaj pe Prinz Albrechtstrasse.
— Îi lichidăm pe toți, bolborosea Busch, clătinându se primejdios și turnându și coniacul per uniformă. Mai întâi îi omorâm pe evrei până la ultimul om! Domnul dădu din cap în tăcere. Apoi țiganii. Domnul aprobă din nou. Busch duse gâtul sticlei la gură, fără să știe că un prieten o umpluse jumătate cu votcă, jumătate cu rachiu. Se clătină. Apoi vine rândul polonezilor și, în sfârșit, atunci vom avea și noi, germanii, loc! Înainte, camarazi! Trăiască SS iștii! Pocni din călcâie, ridică mâna și urlă: Heil! Victorie!
Toată lumea urlă în cor, apoi intonă:

...Judenblut soll spritzen...

Cântecul a fost întrerupt de o fată pe jumătate goală, care fugea țipând prin saloane, urmărită de un ofițer în cămașă, cu bretelele fluturând în urma lui. Un ofițer purtând însemne de general SS comandă cu voce de stentor:
— Atenție... toată lumea în scutece!
Un tunet de veselie aproape că făcu să sară acoperișul vilei. Era semnalul goanei nebunești după doamne. Una dintre ele, care protesta, a fost violată în nișa unei ferestre. Alta mergea în mâini, arătându și chiloții din dantelă neagră, mai mult decât indecenți; un ofițer îi turnă vin, foarte încet, cu sentiment. Obersturmführer ul Stenthal aprobă modul de folosire a vinului nobil fusese cândva chelar la Bon, acum conducea interogatoriile la Buchenwald.
Dădu jos chiloții fetei și făcu câteva experimente pornografice cu ea. Toți se întreceau în inventivitate erotică; toți mugeau ca cerbii în călduri.
Locotenentul Ohlsen, așezat călare pe un scaun, era beat. În fața lui, întinsă pe jos, o femeie goală, care nu păstrase decât ciorapii lungi, prinși de jartiere cu trandafiri roșii, se masturba în brațele unui SS ist în chiloți lungi, cârpiți grosolan.
Locotenentul râdea de cârpeala neîndemânatică.
— Supergermanul în izmene, prost cârpite! Scuipă și atinse fundul SS jstului chiar pe locul cârpit. Ești un cur, spuse el cu convingere. Mâine mă voi duce la Prinz Albrechtstrasse și voi povesti câinelui de la etajul patru, care l cunoaște pe Heinrich, da, îi voi povesti o grămadă de lucruri despre cealaltă târfă, nevastă mea. Începu din nou să râdă.
O blondă platinată se așeză pe genunchii lui și i mângâie părul.
— Poți să mi spui Ilse, zise ea.
— Ilse, spuse locotenentul, scuipând iarăși pe peticul chiloților.
Rămaseră o vreme tăcuți, urmărind zvârcolirile celor două trupuri pe parchet.
— Ei îi place foarte mult, constată blonda Ilse.
O altă femeie li se alătură. Purta o rochie aurie, desfăcută până sus, pe coapse.
— Pari atât de trist! îi spuse ea locotenentului. De ce nu te distrezi? Nu ți plac femeile?
— Ești o târfă? întrebă locotenentul.
— Mitocanule!
— Așa ți trebuie, spuse brutal Ohlsen. O lovi pe fată cu piciorul, dar fu gata gata să cadă cu scaunul, reuși totuși să apuce paharul așezat jos. Era o stacană de un litru și jumătate, plină cu vodcă și coniac. Un locotenent de poliție îi spusese că acest amestec alungă tristețea.
Apăru un Hauptsturmführer SS, trăgând un scaun în urma lui. N avea decât un ochi, celălalt era acoperit de un monoclu negru care i cădea tot timpul și atunci nu se vedea decât o gaură roșie și umedă. Îi plăcea la nebunie să și arate gaura; lumea și pierdea pofta de mâncare. Bărbatul se așeză greoi alături de locotenent și privi în jur cu singurul său ochi, negru ca tăciunele.
— Vrei să vii în lagăr să bagi cuțitul în trădătorii patriei? Își trase răsuflarea și o arătă pe blonda platinată: Și tu, fii amabilă, n ai vrea să faci dragoste?
— Nu cu tine, zise Ilse, ești un adevărat porc.
SS istul se puse pe râs și scăpă monoclul care se rostogoli sub cele două trupuri înlănțuite pe jos. Orbita roșie lucea; fetele se înfiorară. Locotenentul trăgea din țigară și privea nepăsător gaura sângerie care nu voia să se vindece.
— Ești într adevăr o mică tigroaică, îi spuse SS istul Ilsei. O panteră ce trebuie îmblânzită cu biciul. Râsul lui deveni amenințător.
— De ce faci așa din ochi? zise locotenentul bând câteva înghițituri din halbă.
— E nebun, murmură blonda platinată, complet nebun. Se spune că în lagăr răstignește oamenii.
Locotenentul se uită atent la SS istul ce râdea, în vreme ce orbita roșie îi dădea o înfățișare de dement.
— Așa este, dădu SS istul din cap. Patru cuie, o sutană neagră sau un porc de evreu. Părea că reflectează: Tipii cu Talmudul sunt mai rezistenți, dar popii strigă mai tare, sunt mai caraghioși. Nu vrei să vii, locotenente? I ai putea vedea, tocmai au adus o încărcătură nouă pentru cuptor.
Se uită la cele două trupuri de pe jos, se aplecă, ridică monoclul și apucă unul din sânii fetei goale, strângându l puternic. Fata țipă. Chiorul continuă, nepăsător.
— În camera mea am două capete de mărimea unei portocale. Unul dintre ele este al unei evreice, celălalt al unei poloneze. În lagăr e o franțuzoaică și vreau capul ei. Cred că pe birou capetele sunt decorative și, când războiul se va sfârși, cu siguranță că vor avea valoare. E mai ușor să le iei de la Berlin decât din inima Americii de Sud, e măi puțin primejdios!
Locotenentul bău iarăși.
— Ce bei acolo? întrebă chiorul.
Locotenentul întoarse capul spre el, dar: nu răspunse; era fizic incapabil să i adreseze cuvântul colecționarului de capete.
— Locotenente, ai băut vreodată coniac cu sânge de femeie? Trebuie fix un degetar la un pahar, dar e minunat.
O apucă pe Ilse de încheietura mâinii, o mușcă brutal și râcâi rana cu marginea paharului. Ilse țipă terorizată, ceea ce l făcu să râdă sălbatic. Ceilalți se strânseră în jurul lor. Domnul înalt, îmbrăcat în costum închis, se apropie urmat de câțiva SS iști în jachete albe. Fără un cuvânt, ascultă istorisirea celor întâmplate și se întoarse cu spatele, murmurând:
— Asta i tot? O glumă. Le șopti servitoarelor: Arestați o pe fată pentru jignire adusă unui SS ist. Dar nu acum, mai târziu. Își aprinse alt trabuc negru, se uită amuzat la perechea aflată într o poziție erotică și părăsi sala fredonând.
Vânătorul de capete care bea sânge de femeie se ridică și o împinse cu piciorul pe fata goală de pe jos.
— Tipul tău nu se pricepe, găsește unul mai bun!
Și plecă mai departe. Puțin după aceea apăru, din nou, cu o manta cenușie peste uniforma de paradă plină de pete. Monoclul negru dispăruse iarăși și carnea orbitei inflamate arunca sclipiri roșiatice. Saliva îi curgea prin colțul gurii întredeschise. Îl lovi pe locotenentul Ohlsen cu mânerul de aur al cravașei.
— Vii în lagăr, locotenente, să țintuim câțiva jidani pe cruce?
Locotenentul ridică privirea. Îi urcară pe buze cuvinte pline de ură, dar nu era cel mai potrivit moment. Nu răspunse și sorbi cu înghițituri mari din halba plină. Să uite... Cum ar putea vreodată să uite?
SS istul ridică din umeri și plecă legănându se. Crezură că va cădea, dar se îndreptă brusc și și șterse cu mânușa albă rana care nu voia să se vindece.
— Plec, strigă el. Dacă te răzgândești, întreabă de Oberscharführer ul Schenk. Te vor conduce în lagăr și ne vom distra să vedem care strigă mai tare, tăiații împrejur sau popii.
Ieși zdrăngănind din pintenii auriți prinși la cizme. Bruneta îl rugă pe Ohlsen să i încheie sutienul.
— Ești în permisie? întrebă Ilse.
— Da.
— Nu ai familie? adăugă bruneta cu ochii pe jumătate închiși, ca o pisică.
Locotenentul nu răspunse.
— Poți să vii să te culci la mine, propuse blonda Ilse.
— Am să mă gândesc, zise el bând în continuare. Era beat criță, dar nimeni nu și putea da seama. Punând halba jos, se uită la blondă. Dacă aș fi în locul tău, aș șterge o.
— De ce, exclamă ea aruncându și pe spate, dintr o mișcare a capului, părul răvășit, strălucitor ca mătasea.
— E un sfat bun, crede mă, zâmbi Ohlsen. Șterge o fără să te vadă nimeni.
— Ce tâmpenie!
Se duse spre un Unterscharführer care avea pe guler însemnele SD. Îi mângâie picioarele și urcară împreună.
Locotenentul n a mai văzut o vreodată. După ce s a culcat cu SD istul a fost arestată. A fost scoasă pe ușa din spate care da în strada învecinată și, a doua zi, trupul ei a fost găsit în Grünewald. Un raport de serviciu semnala că fusese călcată de o mașină neidentificată și, în plus, era una dintre femeile „asociale" ale Berlinului. Oamenii au ridicat din umeri: „O târfă!"
Cineva îl bătu pe locotenent pe umăr. Era un foarte tânăr Sturmbannführer SS ce purta la gât Crucea de fier. Pe una din mâneci avea cusută banderola neagră pe care, în caractere gotice, se putea citi: „Leibstandarten SS". Avea un șir impresionant de decorații de a curmezișul pieptului.
— O bere Ingefar, camarade? întrebă tânărul maior. Era pentru prima dată în seara aceea când cineva i se adresa cu „Camarade". Mirat, ridică privirea.
— Bere Ingefar? spuse el. Îmi face rău.
Ridică halba și bău încet, dar tuși. Maiorul SS începu să râdă și mirosi halba.
— Dumnezeule, ce tare e!
— Da, e tare. Ca să trăiești, de așa ceva ai nevoie, adăugă locotenentul.
Maiorul SS din garda personală a lui Hitler dădu din cap și aruncă o privire de jur împrejur.
— Ce porcărie!
Ohlsen nu răspunse; termenul i se părea prea blând.
— Când se va sfârși războiul, va trebui să dăm socoteală pentru tot ce au făcut indivizii ăștia, spuse maiorul.
— Răstignesc oameni.
— Da, zise SS istul. Se aplecă spre locotenent și șopti: Știi ce voi face, camarade? Mă voi sinucide.
Privi din nou în jur și pe buze îi apăru un zâmbet ironic:
— Și am s o fac aici, chiar în mijlocul hoardei!
— Asta i o prostie, spuse locotenentul.
— Poate, camarade, dar n o să le cadă bine.
— Ești beat?
— Deloc, afirmă maiorul SS, care avea cel mult douăzeci și cinci de ani.
Era foarte subțire, foarte înalt. Părul lui amintea de culoarea grâului copt, ochii de azuriul cerului într o zi caldă de august. Era foarte frumos. Se ridică cât era de înalt:
— Mai bine privește, camarade!
Se îndreptă spre un general SS pu pieptul plin de decorații din primul război mondial, care încadrau insigna de aur a Partidului. O tresă îi împodobea mâneca dreaptă. Tânărul ofițer îl apucă de gulerul pe care străluceau frunzele de stejar din argint. Surâse și spuse foarte tare:
— Gruppenführer SS, veți vedea ceva caraghios, o glumă deosebită!
Generalul, trecut bine de șaizeci de ani, îl privi, iritat, pe înaltul și frumosul ofițer. Tocmai discuta cu domnul în costum închis și cu trei doamne, actrițe de la UFA.
— Și care este gluma aceasta?
Tânărul ofițer izbucni într un râs fermecător și contagios. Ohlsen mai bău puțin, apoi se lăsă pe spate. Se simțea invitat personal la ceea ce urma să se petreacă.
Maiorul își îndreptă degetul către general.
— Gruppenführer SS, sunteți un ticălos, un nazist ticălos și infect!
Generalul sări înapoi. Fața lui puhavă pălise. Rămase cu gura căscată... Maiorul zâmbi.
— Voi toți, indivizii din lagăre și din poliție, sunteți o adunătura de asasini și de monștri, dar ca să vă fac o surpriză plăcută, vă anunț că am pierdut războiul. Amicii din partea cealaltă sunt în drum spre Berlin și merg repede!
O mână îl apucă de braț și îl scutură brutal.
— Jos labele, ticălosule!
Bărbatul ce l apucase de braț îi dădu drumul și făcu un pas înapoi. Colanul Gărzii și Crucea de cavaler impuneau totuși respectul. Tânărul maior scoase pistolul și îl armă.
Se lăsă o tăcere de moarte.
Generalul și domnul în haine civile priveau hipnotizați pistolul greu de armată în mâna tânărului ofițer.
— Mi e rușine de uniforma pe care o port, spuse maiorul foarte încet, apăsând pe fiecare cuvânt. Mi e rușine pentru mama mea germană; mi e rușine pentru țara aceasta despre care se spune că ar fi a mea. În realitate sper că învingătorii noștri vor avea înțelepciunea să vă împuște pe toți, ca pe o haită de hiene ce sunteți, și să vă spânzure cu propriile voastre, centiroane de pereții cazărmilor și închisorilor voastre.
Își apăsă țeava pistolului pe pântec, pocni din călcâie și trase.
Pistolul căzu. Maiorul se clătină puțin, dar nu căzu. Apucă pumnalul de paradă, o armă ascuțită prinsă de un lanț, și, fără să înceteze să zâmbească, și l înfipse încet în abdomen, deschizându și, de la stânga la dreapta, o rană adâncă. Sângele îi curgea pe mâini. Se clătină din nou ca un copac bătut de vânt, apoi căzu în genunchi. „Nu vă așteptați la asta, asasinilor!", părea că spune, dar buzele lui nu se deschiseră. Cu o sforțare uriașă se îndreptă, apoi se prăbuși. Îl privea pe locotenentul ce rămăsese așezat călare pe scaun și ridică mâna în semp de adio. O mână plină de sânge.
— Þi a plăcut, camarade? șopti el.
Privirea i se întunecă, dar încă mai zâmbi. Crucea de cavaler scotea un clinchet lovindu se de nasturi. A fost întins pe o masă; cineva îi desfăcu uniforma și pantalonii. Muribundul privi fața bărboasă a ofițerului ce se aplecase deasupra lui.
— Înapoi cu toții! Am ieșit din gașcă. Păcat că nu v am văzut spânzurați!
Cât de tare îl durea... Dumnezeule, cât îl durea...
— Poate că este într adevăr o prostie, camarade.
„Așază te în genunchi și roagă te Domnului", spunea mama lui. Bunicul fusese pastor, își amintea... Un guler țeapăn, alb. Bunicul ținea întotdeauna predica smiorcăindu se, dar trișa la cărți când juca la cafenea... Lumina candelabrului de cristal lucrat la Praga îi supăra ochii. Putea auzi pe cineva plimbându se nervos în spatele lui.
— Nu trebuie să moară, spuse un glas.
Zâmbi, adică buzele i se crispară și i dezveliră dinții.
— N ați nimerit o, am scăpat!... Acum putea să moară, dar era amuzant să i țină în tensiune. Totuși cât de tare putea să l doară... De ce se înjunghiase? A fost stupid, camarade, e din vina japonezilor. Maimuțele acelea galbene sunt mândre când își fac harakiri, dar n ar fi crezut totuși că doare atât de tare... Și gâtul, și spatele... Măcar dacă n ar exista Dumnezeu! Ar fi un ghinion. Nu se număra printre cei buni, o știa. Poate că suferințele sale vor fi trecute la socoteală dacă Dumnezeu așteaptă acolo, sus... Poate că bunicul cu gulerul său scrobit va pune o vorbă bună pentru el.
Generalul, palid ca un mort, se aplecă deasupra mesei pe care fusese întins maiorul și fața lui arătă deodată ca aceea a unui om foarte bătrân. Cu un efort de care nimeni nu l ar fi crezut capabil, muribundul se ridică furios. Sângele îi curgea pe gură. Tuși, se înăbuși, bâigui o înjurătură. Generalul fu stropit cu sânge, ceea ce îl făcu să și iasă din fire. Se auzi cuvântul „porcărie". O fată plângea.
Maiorul căzu greoi pe masă. Acum nu l mai durea... Se simțea bine... Foarte bine... Muri.



Fără să și fi dat seama cum, se găsi deodată în fața unei clădiri mar și cenușii, la numărul 8, de pe Prinz Albrechtstrasse. Doi vulturi și mențiunea „Poliția secretă" erau gravate pe placa ovală de bronz.
Urcă scările ca un robot, deschise ușa grea a cărei clanță se afla atât de sus încât se simți la fel de mic ca un copil. Santinela SS nu i aruncă nici o privire, în ciuda uniformei lui de ofițer.
La etajul al patrulea se opri în fața unei uși cenușii, pe care se putea citi, pe o mică placă de aramă: STAPO B2.
Se înfioră, ca și când i ar fi fost frig. Mai departe se deschise altă ușă. Apărură căști negre și strălucitoare; o femeie târâtă în lift, care coborî iute spre beciuri.
Un bărbat înalt și blond, cu nasul acvilin — o înfățișare ideală pentru Himmler — se interesă ce căuta locotenentul Ohlsen.
— M am înșelat, șopti locotenentul ca în vis.
Coborî scara alergând, ieși în stradă și răsuflă ușurat. Va putea să i privească în ochi pe Bătrânul și pe Legionar fără să roșească.


DRAGOSTE DE OCAZIE

Ploua atunci când locotenentul Ohlsen părăsi vila. Locotenentul n avea manta și și ținea cascheta în mână ca ploaia să i se scurgă prin păr. Se opri, își ridică fața spre cer, se bucură de ploaia care i răcorea obrajii arzători...
Ce bine făcuse tânărul maior! Dumnezeule! Bine făcuse! Toată petrecerea stricată. Locotenentul simți un fel de bucurie și plecă mai departe. Oare el ar fi avut curajul acela absurd? Îi trecu prin minte un gând, un gând minunat... Să se întoarcă acasă, să sune, să sune îndelung, să se îndrepte liniștit spre aroganții săi socri, să l privească pe socrul său șezând, impunător și obez, în fotoliu, să i spună tot ce gândea despre ei... Niște porci, nimic altceva! Porci acoperiți cu diamante. Să vadă ochii lor de pește atunci când își va înfige baioneta în pântec... Ce caraghios ar fi!
Un Mercedes negru, cu număr oficial de poliție, îl ocoli. Înăuntru se întrezăreau ofițeri și doamne ce râdeau. Locotenentul își spuse că se plictisea. Camarazii săi! Erau ani de când se despărțise de ei... Poate muriseră cu toții. Îl cuprinse teama și l revăzu în minte pe micul legionar al cărui chip brutal păru că se ivește în spatele tufișurilor din apropiere. Un chip fără trup. Locotenentul spuse cu voce tare: „Salut, Alfred!".
Micul legionar zâmbi cu zâmbetul său de cap de mort. Doar gura zâmbea, ochii niciodată. De multă vreme ochii și inima lui încetaseră să mai zâmbească.
— Ai avut dreptate, Alfred! Dumnezeule! Câtă dreptate ai avut! Suntem niște vite și vom muri în bălegar. Trăiască Legiunea Străină!
Strigă aceste cuvinte foarte tare, inconștient, își reveni și privi temător în jur. Un schupo venea agale. Bănuitor, îl măsură pe locotenentul ud leoarcă din cap până n picioare. Pe casca lui de polițist, vulturul lucea și ploaia i se scurgea de pe ceafă pe mantaua de ploaie, cu reflexe strălucitoare. Locotenentul grăbi pasul, în vreme ce polițistul se opri și l urmărea cu privirea, gândindu se că în seara aceasta avea totuși noroc... nu fusese nici o alarmă. Își continuă drumul.
Locotenentul coti pe o stradă laterală. Amintirile se înghesuiau în mintea lui... Ziua când erau pe poziții în apropierea văii Elbrus ului... O căldură toridă. Nici copaci, nici umbră. Cât timp trecuse de atunci. Atâția camarazi morți, cu un glonț în frunte, pe pozițiile acelea! De necrezut! Îi trecu prin fața ochilor un șir de chipuri, toți cei ce fuseseră împușcați în cap: Unteroffizier Schöler, Gefreiter Busch, Panzerschütze Schultze, Oberschütze Mall, Feldwebel Blom... cel care, după război, voia să meargă în Spania să cultive portocali. Vorbea mereu despre plantația de portocali, nu fusese niciodată în Spania și învăța spaniola dintr un dicționar vechi și zdrențuit. În ziua când a murit — pușcașul siberian nu țintise bine, astfel că agonia lui a durat trei minute — le a spus celor ce stăteau în jurul său: Yo no me figuraba.
Micul legionar, care știa spaniola, aprobă din cap și i răspunse în aceeași limbă. Blom a murit împăcat, gândindu se la plantația lui de portocali. L au îngropat lângă un cactus răsucit, cu o bucățică de portocală pe care Legionarul i a pus o în mână, apoi au bătătorit bine pământul, ca lupii de stepă să nu l sfâșie. N aveau niciodată timp s o facă așa cum trebuie, mureau atâția! Dar cu Blom era altceva, toată lumea cunoștea povestea plantației de portocali.
A doua zi a fost rândul locotenent colonelului Von Herling, pe care pușcașul siberian l a lovit sub marginea căștii. A murit pe loc și pământul n a fost bătătorit pe mormântul lui pentru că era un nou venit, dar în ziua următoare mai rămăsese foarte puțin din el, căci câinii de stepă îl dezgropaseră. Comandantul, nebun de furie, pomeni de Curtea Marțială, dar era atât de cald în valea Elbrus ului încât incidentul a fost uitat înainte de căderea serii.
Acest comandant era colonelul von Lindenau care, mai târziu, a căzut la Kiev, ars de viu în tancul său. Trupul lui carbonizat atârna în afara turelei și Porta a spus că seamănă cu o friptură uitată în cuptor. Râseseră. Cum nimeni nu i simțea lipsa lui von Lindenau, au lăsat curățenia în grija lui Ivan, care a și făcut o. Echipa rușilor a desprins cu ajutorul a două furci corpul colonelului, care a fost așezat într o groapă, cu puțin pământ peste el și nimeni n a aflat vreodată unde și doarme Lindenau somnul de veci! Ohlsen dădu din cap. Ce război!
Ajunsese pe malul Havel ului și se așeză pe o bancă, în ploaie, șiroind de apă, dar puțin îi păsa și văzu că se afla alături de Prinz Albrechtstrasse unde Heinrich își avea biroul, la etajul al patrulea al STAPO. O fată venea agale, îmbrăcată într o haină din piele roșie, cu o pălărie udă pe cap. Îi zâmbi. El îi întoarse zâmbetul și și șterse fața.
Fata se așeză lângă el pe banca șiroind de apă și i oferi o țigară. Fumară în tăcere. Þigările erau umede.
— Suntem uzi de a binelea, spuse fata, care avea picioare frumoase.
Locotenentul făcu semn că da.
— Îți place să te plimbi prin ploaie?
— Nu, zise el, absolut de loc.
Fata fumă cu greutate.
— Nici mie.
Începură să râdă și rămaseră un timp cufundați în gânduri. Fata rupse tăcerea:
— Vii de pe front?
— Da, din Est, și mă întorc curând.
— Să facem o bucată de drum împreună, propuse ea ridicându se.
Porniră pe drumul ce mergea de a lungul Havel ului.
— Și iubitul meu a avut o permisie, spuse fata încetinind pasul. Dar n a mai vrut să plece.
Locotenentul o privi cu coada ochiului. Era drăguță, cu nasul cârn, ca o pisicuță.
— A dezertat?
Fata făcu „da" din cap și și șterse fața.
— Nu voia să se întoarcă acolo. Îi tăiaseră totul.
— Îi tăiaseră totul? întrebă locotenentul fără să înțeleagă.
Fata ceru altă țigară.
— Da, un glonț, o rană într un loc nepotrivit, a fost nevoie să l castreze. Ca să urineze avea un tub, puțea.
Locotenentul nu găsi nimic de spus. Și comandantul Fromm fusese castrat, însă de ruși. Compania lui îl găsise legat pe o masă în casa unui țăran, cu organele puse într o farfurie lângă el, ca la măcelărie. Era mort. Tot abdomenul îi era vânăt. Șapte prizonieri au fost executați cu un glonț în ceafă, nu fiindcă ar fi fost cu ceva implicați, ci pentru că trebuia dat un exemplu. Erau șapte georgieni din regimentul 68 grăniceri, toți din Tiflis, și au căzut cu fața înainte, ca mahomedanii atunci când își fac rugăciunea.
— Și apoi ce s a întâmplat cu logodnicul tău?
O tutuia, instinctiv. Povestea despre soldatul castrat îi legase, devenise și ea cineva de pe front. Un iubit castrat... Tristă poveste, ce făcea o fată în asemenea situație? Micul legionar fusese castrat și el, însă de călăi, într un lagăr.
— L au prins, spuse fata, scoțându și pălăria ca s o scuture.
— N a avut noroc.
— L au împușcat la Morellenschlucht, în același timp cu un general de aviație. Am fost să i iau cenușa de la Curtea Marțială.
„La naiba!" gândi locotenentul. „De fapt, ce mă privește pe mine povestea asta?"
— Mi au dat o într o cutie de pantofi, cu recipisă, ca pe un colet poștal.
— Și ce ai făcut cu cenușa?
Fata zâmbi și privi râul.
— Am aruncat o în Havel. Arătă apa cenușie și furioasă care curgea în fața lor, mai strălucitoare ca de obicei din cauza ploii: De asta vin în fiecare zi aici, să i spun: „Bună ziua, Robert!". Uneori îi arunc flori și când plec îi spun: „La revedere, Robert, războiul încă nu s a sfârșit".
— Te înțeleg, spuse locotenentul și se miră că o înțelege într adevăr.
Amândoi au mers acasă la fată. Ea și a aruncat haina roșie pe un scaun și a propus să facă cafea, dar a descoperit că nu mai avea; nu mai avea nimic altceva decât câteva sticle de bere și doi litri de vodcă aduse de Robert de pe frontul de est. Au băut vodcă dintr o halbă de bere, apoi fata s a întins pe sofa. Locotenentul o sărută și i povesti despre Inge și Gunni, îi spuse și că voia să se răzbune.
— Nu folosește la nimic, șopti fata, strângându se lângă el.
Îi strânse în mâini genunchii rotunzi, în vreme ce ea îl mângâia pe păr.
— Ai păr frumos, cel al lui Robert era ca al tău, la fel de negru.
Mâna locotenentului alunecă mai sus, dar fusta era atât de strâmtă încât nu putea merge mai departe; fata își desfăcu picioarele aproape fără să și dea seama, suspină, îl luă de gât. Degetele locotenentului continuau să urce; simți marginea ciorapului și, chiar deasupra, o cicatrice adâncă.
— Ce i asta?
— O schijă de bombă, acum doi ani.
Rana sângerase foarte mult în noaptea aceea. Un marinar de pe dragoarele de mine se grăbise să i lege un garou din panglica beretei sale, cu partea pe care scria „Marina de război" la Vedere. Dacă rana n ar fi fost atât de gravă ar fi râs, dar suferea groaznic, schija atinsese osul. „Un milimetru mai mult și adio picior!" spusese chirurgul. Își ridică piciorul ca să l privească:
— Am picioare frumoase, nu i așa?
— Da, spuse locotenentul.
O luă în brațe, o sărută. Ea deschise gura și se contopiră într un lung sărut. Degetele încă nesigure îi traseră fusta în sus, în vreme ce fata se ridică puțin.
— Nu trebuie, șopti ea cu ochii închiși. Abia ne am cunoscut!
Dar se lipi de el, își apăsă gura pe gura lui într un sărut lacom, murmură niște biete cuvinte. El o mușcă de gât, îi sărută sfârcurile sânilor dezveliți și își plimbă degetele pe umerii ei.
Uitară totul, cufundându se în dragoste. Timp de o clipă, o culme a uitării și a vieții, din moment ce mâine avea să moară. Ea plângea, dar de ce? Fără îndoială că n ar fi știut să spună. Îl plângea pe Robert, cenușă risipită pe fundul râului, se plângea pe ea înseși? O sirenă începu să urle.
Se ridicară pe jumătate și. ascultară cu atenție încordată concertul infernal care bântuia deasupra orașului, apoi căzură iarăși unul în brațele celuilalt.
— Sunt englezii, spuse ea. Totdeauna vin ziua.
Puteau fi auzite avioanele, foarte sus. Cum reușesc oare să găsească Berlinul pe vremea asta?
Începură exploziile, făcând să se cutremure geamurile.
— Coborâm în pivniță? întrebă locotenentul.
— Nu, e groaznică, umedă și murdară. Să rămânem aici.
Se iubiră din nou și adormiră înlănțuiți, epuizați. Seara, când s au trezit, continua să plouă. Băură, mâncară, făcură iarăși dragoste; se simțiră deodată foarte tineri. A doua zi veni sora ei, care era funcționară la SD. Expresia ei favorită era cuvântul rahat, pe care l folosea la fiecare două minute. Locotenentul era exasperat, o fată atât de frumoasă n ar fi trebuit să folosească cuvinte...
— La naiba, voi doi nu v ați plictisit pe întuneric? spuse ea râzând. Și dacă vă alegeți cu un copil! La dracu?
Se duse la bucătărie și începu să scotocească printre crătiți.
— Sunt pe punctul să înființeze o nouă organizație, strigă ea scoțând capul pe ușă. E secretă. La naiba, ce poveste! Vor să pună mâna pe ultimii tăiați împrejur cu un regiment SD adus din Polonia și din Sudeți. Unul dintre ei, un SS ist, m a înghesuit la toaletă. Crede că serviciul e un bordel, ceea ce, la urma urmei, e destul de adevărat.
Scăpă din mână un ou.
— Rahat, strigă ea, lovind coaja cu piciorul.
— Alice e o adevărată scroafă, îi spuse fata locotenentului, dar e de treabă. Îi poți povesti orice, nu te denunță niciodată. A ascuns un evreu aici, alături, dar n a vrut să l ajute pe Robert pentru că nu i plac dezertorii. Zice că sunt lași.
Locotenentul făcu un gest vag. Ce era lașitate sau nu în acest război?
— Ai putea să dezertezi?
— Cine a dezertat? strigă Alice din bucătărie. Nu așteptă răspunsul; N ai un șorț? Nu l găsesc deloc! Rahat, uite l!
— Nu cred că aș îndrăzni, răspunse locotenentul.
— Trebuie să fie atât de înspăimântător pe frontul de est. Nu ți e niciodată frică? întreabă ea mângâindu l pe obraz.
— Mi e frică totdeauna, dar dacă rămân acolo am o șansă să scap. Dimpotrivă, dacă dezertez și pun mâna pe mine, nu mai am scăpare: plutonul de execuție la Senne sau la Morellenschlucht.
— Sunt mulți executați?
— Un număr de necrezut.
— Și când pleci?
— Mâine.
Ea oftă și l sărută iarăși cu buzele pline și fremătătoare, ca un râu primăvara. Alice veni cu dejunul.
— Sper să mi faceți onoarea. Heinz vine diseară, vom fi toți patru.
„Cine poate fi Heinz?" își spuse locotenentul.
Coniacul și berea treceau din mână în mână. Beau tot ce le cădea sub mână și Alice obținea multe lucruri, sau mai bine zis le fura, dar știa că ceilalți furau și ei și aceștia știau că ea știa!
Așa că sfârșea prin a fura la lumina zilei.
— Alice, n ai nici o urmă de moralitate, spunea sora ei. Nu poți totuși să stai în combinezon în fața locotenentului.
— Rahat, zise Alice, și la naiba cu morala.
Numitul Heinz, pe care l auziră urcând scările în fugă, intră așa cum intră cineva care are dreptul să facă zgomot; era Unterscharführer SS.
— Bună, fetelor! Uite, trăscău și cafea.
Scoase un hohot de bețiv și nu observă gradul lui Ohlsen, pe care l numi fără fasoane „colega", dar locotenentului nu i păsa de nimic.
Băură iarăși, glumiră, apoi se duseră la culcare. Alice gemea de plăcere, Heinz râdea ca un mercenar și răsufla ca un taur.
A doua zi, în zori, locotenentul plecă fără să trezească pe nimeni, fără măcar să știe numele fetei. Se duse în gara Friedrichstrasse. Peronul era înțesat de soldați în permisie ce se întorceau pe front, unii însoțiți de cei apropiați, dar majoritatea singuri, căci erau evitate despărțirile în gară, care aminteau prea mult de înmormântări. Ohlsen se plimba nervos pe peron. „Nu i ceva obișnuit să pleci înainte de sfârșitul permisiei", gândi el.
— De ce naiba nu luați trenul de la Charlottenburg? întrebă un funcționar al gării un grup de soldați. Găsiți mai ușor locuri, trenul se formează acolo.
Un subofițer bătrân, ce stătea așezat pe raniță, spuse disprețuitor:
— În celălalt sens ar trebui să luăm trenul, ar trebui să mergem la Schleisinger Hof.
— De ce? E ultima stație din Berlin, plină ochi!.
— Tocmai, rânji un Obergefreiter întins pe peronul ud, cu o cutie de mască de gaze sub cap. Nu e nici un tren de front în gara Silezia, dar, dacă ți vizezi foile la comandantul gării, câștigi o zi și pleci în ziua următoare.
Sosi un rapid, înțesat de soldați pe care bătrânul subofițer îi arătă râzând.
— Ãștia au înțeles! Pun rămășag pe ce vreți că trenul se va goli în gara Silezia, dar trebuie să ne grăbim. Dacă întârzie, câinii de jandarmi vor fi acolo și avem toate șansele să fim puși la zid.
Câțiva soldați săriră spre tren, încercând să se agațe.
— Nu le e bine! spuse subofițerul înveselit. Și ei s au prins!
— Nici o oprire la gara Silezia! striga conductorul ce fugea în lungul peronului.
Se auzi un hohot de râs asurzitor. „Ce vorbești! O să fim mai repede acasă!".
Funcționarul ce recomandase gara Charlottenburg privea cu gura căscată trenul arhiplin.
— Führer ul nu va câștiga războiul cu turma asta, spuse el, plecând supărat. Un locotenent de blindate veni la locotenentul Ohlsen și l salută cu familiaritate.
— Încerci șmecheria cu gara Silezia?
— Nu, răspunse Ohlsen, cu nepăsare.
— Dragă prietene, dar e o zi de permisie în plus!
— N am chef, replică locotenentul zâmbind.
Ofițerul se întoarse pe călcâie și se îndepărtă repede. „Nazist sau tâmpit, își spuse el, probabil amândouă". Se duse spre doi locotenenți de infanterie, dintre care unul dispăru imediat în tren.
Agățate pe toate garniturile, pancarte scrise cu litere mari purtau lozinci încurajatoare, de exemplu: „Mergeți spre victorie!" Un subofițer scuipă pe una dintre ele: „N au decât să meargă"!
Deodată se auzi un fluierat. Era semnalul de avertizare dat de un Feldwebel de la artilerie. Trei căști de oțel, trei jandarmi se iviră pe peron. Ochii amenințători sclipeau sub căștile strălucitoare. Trenul pe care l aștepta locotenentul intră în gară și se opri în scrâșnet de frâne. Soldații se repeziră. Strigăte, chemări, înjurături, certuri.
— Urcați în vagoane, trenul pleacă!
Încet, trenul străbătu Berlinul, trecu peste Spree, în depărtare se ghiceau Alexanderplatz și Prefectura de poliție, unde sute de oameni închiși își așteptau fără îndoială moartea. În gara Silezia era o mulțime uriașă, dar puțini au urcat în tren. Coada în fața biroului comandantului gării creștea mereu, o coadă de oameni mulțumiți că reușiseră să și vizeze hârtiile și unii împinseseră îndrăzneala până acolo încât să spună familiei să i aștepte dincolo de bariere. Un șuierat lung, megafoanele emiteau ordine. Trenul locotenentului își urmă drumul spre est.
Fiecare compartiment era plin cu o grămadă de bărbați în drum spre abator, care aveau încă în sânge amintirea celor cincisprezece zile minunate. Dar acum îi aștepta altceva: focul, blindatele, luptele corp la corp, sângele, mutilările, moartea... cuvinte cu o asemenea încărcătură de groază și suferințe încât depășea orice închipuire.
Ghemuit într un colț, sub manta, locotenentul închise ochii, în vreme ce ceilalți jucau cărți, beau sau spuneau povești obscene. Locotenentul Ohlsen plângea... în tăcere. Își plângea fiul pierdut, căminul distrus, își șlângea singurătatea... Ba nu! Nu era singur. Acolo unde îl ducea trenul erau frații săi de arme, camarazii săi.
Și îi revedea pe toți: Bătrânul, ca o stâncă, micul legionar, Joseph Porta, Micuțul, atât de înalt, atât de prost, și toți ceilalți...
Trenul străbătea Germania.
În clipa aceea, în spatele frontului se încheia concentrarea de trupe sovietice. Totul fusese pregătit pentru cea mai mare ofensivă din istoria războiului.
Într o groapă adâncă de obuz i ar fi putut vedea pe Porta, Micuțul și un infanterist rus care jucau zaruri. Pistoalele lor mitralieră zăceau aruncate alături. Toți trei ajunseseră acolo în timpul luptei. Micuțul câștigase deja o sticlă de vodcă când urgia cea mare a frontului răbufni de la o zare fa cealaltă și puse capăt jocului.
Două sute șaizeci și trei de divizii de infanterie și optzeci și cinci de divizii blindate porneau la atac.
*******************************************************************************