Când seara se lăsase împrăștiind a lunii salbă de stele peste case, lordul Scott Darnell cu glasul grav în fața focului, ce palid se-ntindea dinspre cămin, al caierului ghem povestitor el începu să-l depene iar lin.
„Spector se-mplinise la douăzeci de ani. Sosi și clipa ce-a semănat nopțile mele cu tristă amintire și durere. Marcia, când a simțit că boala-i este grea, nu știu cum ea putuse legătura ca să ia cu-n avocat al vremii, Ebenezar George, ce numele vestit el și-l făcuse. Tatălui nostru, după moartea sa, lăsase prin acesta o scrisoare prin care îndrăznise a-l ruga ca Spector, a douăzecea primăvară când plinise, să își primească partea de avere ce ei de drept se cuvenise. Citind scrisoarea ce Ebenezar i-o-ntinsese, lordul bătrân se tot gândea ca totul să-mi rămână numai mie, cum de la fuga Marciei cu Kegan el îmi promisese. Mi-a spus cu glas scăzut că fiul unui venetic nu poate obține ranguri și avere din truda spiței noastre și din a ei putere. Că nu se cade să împart blazonul cu fiul unui simplu vânător. Spector, apropiat cu sufletul de mine, îmi destăinuise că vrea cu banii strânși să plece-n lume, spre America ce se zvonea că din a patru vânturi aștepta pe călători cu brațele-i deschise. S-ar fi oprit acolo pe Kegan cel răpit ca să-l găsească. Tânăr eram și mintea îmi era puțină, așa că i-am dezvăluit tatălui meu de întâmplare și-acesta s-a temut de răzbunare.
El ne-a chemat pe mine și pe Spector pe-nserat, spunându-ne că așa se cade, căci tinerețea ne-o-mpărțisem cald, frățește, prin palat: să facem o petrecere de pomină, ce va rămâne pentru amândoi ca amintire scumpă-n inimă. Căci promisese viclean acelui avocat cu slovă deslușită, lui Spector că-i va da averea cuvenită. Deci, ne-a-ndemnat să mergem seara la hanul ce se-ntinde spre pântec de pădure și să petrecem bine a noastră despărțire. Dar l-a rugat pe Spector un lucru ce-atuncea mie nu mi-a dat de bănuit. Să-l lase pe Paznicul lunii ca să-l ia cu el capcanele de lupi a cerceta nițel. Am petrecut cu Spector în frăție de căni cu vin adânc îmbietor și hălci de carne, de vânat domnesc, ce iute ne-au venit în ajutor. Și după miezul nopții, cu cugetu-mbătat, ieșind în bura de-ntuneric, patru umbre ne-au atacat de-ndat’. O lovitură mi-a plecat bărbia în somnul scurt al celui ce cunoștiința-și pierde. Nainte de a-mi pierde cunoștiința, l-am auzit pe Spector chemându-mi numele, dar lovitura ce-o primisem și frica, ce se cuibărise pe spinare, atuncea mi-au șoptit să-nchid pe dată a urechilor zăvoare. Când m-am trezit, lumina feștilelor de seu și chipuri blânde am zărit. Și am știut că teama de ce s-a întâmplat în noapte a fugit. Spector zăcea în baltă de sânge așezat pe-o masă. Cămașa sfârtecată îi era de săbii lungi și rele și-abia atuncea am zărit pe umărul lui drept o roză, un semn din naștere, cu păr acoperit. Hangiul s-a tras cu teamă într-o parte, căci, când am atins părul, jur că era acolo crescut un păr de lup, aspru, sârmos și des ca peria, jur-împrejur!
- Dar bine, Spector luase vreo înfățișare stranie în nopțile cu lună plină? spuse pe dată Craven purtând în ochi o tainică lumină.
- Nu, nicidecum, era un semn probabil din născare, de la Kegan, care cum lumea și vorbea pe-ascuns fusese alăptat de o lupoaică în pădure.
Pe Spector la castel l-am dus pe năsălie sfântă, înmormântat fiind apoi lâng-a pădurii lizieră blândă.
- Tâlharii...oamenii ce v-au lovit în noapte? Ce s-a ales de ei? mai spuse Craven.
- Pierduți în întuneric, ca și cum nu ar fi fost!
- Și, totuși, fapt e de mirare că el a fost ucis, iar ființa d-voastră, iertat să fiu, milord, n-avu prea mult de suferit.
- Da, după adevăr tu îmi grăiești! M-am tot gândit atunci la trista întâmplare și un răspuns eu am găsit. Tocmiți au fost cu bani ca doar pe Spector să-l dăruiască morții negreșit...
- Și cine i-a plătit?
- De bună seamă, lordul cel bătrân, așa eu m-am gândit... Dar, fiindu-mi tată, ca să-l acuz pe față nu am îndrăznit...
- Înțeleg...Și Paznicul de lună...ce s-a ales de el?
- Paznicul lunii de atunci – trecut-au ani vreo zece – se așează noaptea pe mormântu-i părăsit și rece și urlă preț de vreme cu glasu-i răgușit.
- În fiecare noapte?
- Da, de-atunci necontenit.
- Să-nțeleg că asta-i povestea ce își așteaptă croiul?
- Da. Căci vinovat mă simt în fața firii și cred c-a ei dezvăluire va readuce amintirea bunei mele sore și a lui Spector dincolo de porțile uitate ale durerii.
- Și lordul...lordul Garryck... ce s-a-ntâmplat cu el?
- O vânătoare blestemată și-a-ntins gonacii peste păduri și munți înzăpeziți. Iar flintele pe sub poteci doar așteptau poiana să o răscolească cu ale lor guri reci. Dintr-o ascunsă țeavă un glonte a pornit și pe bătrânul Garryck în întuneric l-a poprit, murmură Pacey ce tot timpul tăcuse cu o tristețe gravă ascunsă pe-al său chip.
- E crunt blestem! mai spuse Craven. Și cine fu făptașul?
- Nici până azi un nume n-a fost aflat... Aceasta-i povestirea, deci poți începe a scrie...rosti abia șoptit Scott Darnell cu chipul împietrit.
- De-acum, mărite lord, îmi voi așterne zilele și nopțile și nu voi pregeta această piesă a o termina...
- Te-aș ruga, bunule Craven, îi zise lordul, ca, după ce-o termini în Bristolul unde am înțeles că ai prieteni ce-o pot juca pe-o scenă, să te întorni spre Gloucester să ne umbrim ființa de viersul ei plăcut ca de sirenă....
- După ce toamna se va stinge-n prag și-n iarna grea vor trece-n zbor fluturii de zăpadă, am să mă-ntorc cu trupa mea în Gloucester cu dor când florile de măr încet ele-or să cadă.
- Dar rogu-te și mă-nțelegi de ce, eroii tăi să poarte nume străine de spița noastră veche...
Pacey îi spuse apoi lui Robert Craven:
- Când vă va fi plecarea spre Bristolu-nsorit?
- Mâine, la primul zor!
- Bunule domn, când vei pleca pe roibul tău rotat, aș vrea să te-nsoțesc până la ieșirea din asprul comitat. Ca nu cumva între păduri vreun animal să îți ațină calea....
La geana soarelui pe crug deschisă, Pacey l-a însoțit pe drum pe bunul dramaturg. Când despărțirea fu aproape, el îi zise:
- Voiam mai mult ca să te văd pentru a-ți spune încă un lucru rămas tăinuitor, rostirii versului din piesă adânc folositor: moartea lordului Garryck ...
- Am înțeles că fuse împușcat...
- Adevărat, și nu vrei ca să știi cine ținea în mână acea pușcă?
- Ba, da...
- Kegan mi-a fost ca un fiu bun, doar l-am crescut de mic...iar Spector ca nepot atât de drag...
- Să înțeleg că pușca aceea vă aparținea?
- Poți înțelege ce îți șoptește sufletul și mintea, mi-este tot una acum, bătrân fiind și părăsit...Dar știi la fel de bine ca și mine, negreșit, pe lume orice faptă-și are și răsplata, iar răul atrage după sine un alt rău însutit...
Craven plecă din Gloucesterul adânc împădurit purtând în suflet credința că răutatea lumii este izvor neîncetat de-otravă și absint. Și terminând în Bristol piesa și iarna friguroasă peste copaci trecând, cu trupa lui se îndreptă pe calea știută la tainicul castel s-ajungă el voind. Dar tare fu mirat când nimeni nu răspunse de dincolo de porți. Într-un târziu un lup imens, urmat de o lupoaică, și-apoi timid de câțiva pui de lup ieșiră din castelul de-acuma părăsit. Așa că Robert Craven se îndreptă spre hanul ascuns lângă pădure. Acolo în tovărășia carafelor de vin, hangiul îi povesti că lordul Peter Darnell pământuri a vândut, păduri întinse și tot ce se găsea de vază prin castel și a plecat departe cu lordul Scott spre ale Londrei ziduri de-ntunecate ploi.
- Dar bine, castelul de ce n-a fost vândut, cum ar fi fost firesc? îl întrebă pe dată Craven.
- Lumea știa că bântuit era de lupi. Dovadă că după plecarea lordului haínele animale și-au luat în stăpânire al lor trecut avut...Căci tu străin de ale pământului legende, nu știi ce tragedie aici s-a împlinit.
- Dar spune-mi, cinstit hangiu, de ce ulița pe care hanul tău e izvodit poartă un nume atât de amenințător, Ulița lupilor?
- Se trage totul dintr-o noapte blestemată, când tânăr cu suflet nevinovat, pe nume Spector, fu ucis și ulița umplută a fost pe dată de lupi ce au urlat în acea noapte toată. De ai răbdare și poftă de absint îți pot șopti povestea de îndată.
- O știu, cinstit hangiu, și o vei auzi și tu pe înserat când trupa de comedieni o va rosti în viers curat.
Pe la amiaza zilei actorii ridicară scena pe care jocul urma să se-nfiripe. Când publicul cu nerăbdare se foia, Craven el însuși apăru pe scenă-ntr-o pelerină cu soarele și norii alburii pictați pe ea. Purta pe față o mască ce jumătate veselă era, iar pe cealaltă tristețea-nmărmurită se scurgea. El începu ca să recite grav sub clara bătaie a vântului de seară:

„Poveste tristă-i viața, sfielnica iubire când pe altarul urii se sfărămă-n bucăți,
Azi ambulanții firii vin destinul tragic al lui Laerte și a-l Estelei să vi-l prezinte pe deplin!
Torța de ceară a înțelepciunii replici o pătrund, se joacă pe a lumii scenă etern aceiași piesă,
Sub măști de împrumut actorii se ascund, viața-i un cîine vagabond scăpat din lesă,
Îmi spulber anii prin troieni de vis, de-a scrisului robie în veci împătimit,
M-ascund în temnița cuvîntului ca un fugar proscris, vocație uranică, cratylean efort neîmplinit,
Și-mi pare că nici nu mai joc viața mea, că un sufleur farseur m-a amăgit,
Dându-mi să beau lacrimi amare dintr-o stea, ce mii de ani în urmă-mi a pălit”.

Jocul actorilor a fost deosebit și nu o dată aplauzele cu drag i-au însoțit. Povestea tristă pe toți i-a-nfiorat, deși cei mai bătrâni la fire știau c-așa ceva prin locurile lor s-a întâmplat. La capătul piesei, Craven apăru din nou pe scena grea, de data aceasta cu o pelerină cu luna și stelele croite din fir de aur strălucind pe ea. Și în a serii liniște de catifea, peste coroanele pădurii la fel de grav el iar rostea:

“Deh, vremea zace-n noi cu-o aripă bolnavă, bolborosește-n dodii, drapată-n catifea,
Îmi dai pe ea, amice, o singură carboavă? Hai, bate palma, aldămașul să-l beau în cinstea ta!
Știu, târgul ăsta existențial ne paște pe fiecare suflet în amurgul stins de zi,
Cum pântecul femeii cocon de moarte naște, așa și noi ne coacem în poame brumării,
Pariu pierdut e viața, iluzii în cohortă, Caiafă plămădită-n a spinilor cununi,
Un astru orb ce plânge cu-un ochi rămas pe boltă, o arcă scufundată-n genune de genuni!

Viersul lui Craven plutea pe norii cei pufoși spre porțile castelului luat în stăpânire de lupii nemiloși. Peste mormântul Marciei și al lui Spector, departe, mai departe, unde noapte de noapte Paznicul lunii își striga durerea printre ale pădurii negre șoapte. Iar cei de față ascultau versul plin de durere, gândindu-se la cât de schimbătoare este viața și cât de mult poți suferi pentru ca doar o clipă în viață fericit să fii.