Fusese până mai ieri un bărbat normal. Adică unul cu un serviciu stabil, cu o leafă bună, garsonieră confort I, sporit de mâinile lui dibace, care făcuseră din vechea locuință o adevărată bijuterie.
Un bărbat politicos atât cât trebuie, educat ca măcar o dată pe săptămână să cedeze locul în autobuz, nu conta cui, să arunce un bănuț cerșetorilor din fața Catedralei, să ducă buchețele de flori colegelor de birou de ziua lor de naștere. Un bărbat pe care multe femei și l-ar fi dorit în coastă, în serile cu lună plină.

Dar în dimineața zilei de 22 aprilie, făcuse, în timp ce se bărbierea în oglinda cu spoturi luminoase, din baia sa în nuanțe verzui, ca tot omul care se respectă, un atac.
Nu era vorba de un atac de cord, nici măcar de unul cerebral, după care tânjise în zilele ce au urmat. Făcuse un atac de panică, evident. Din oglindă îl privi un chip străin de care îi fu frică. Din acea zi a evitat oglinzile.
În timpul atacului și mult după, a văzut lumea cu alți ochi. Cu niște ochi care nu erau ai lui, ca și cum ți-ai pune ochelarii de soare prin care vezi lumea în tonuri luminoase sau întunecate, după caz.
De multe ori ar fi vrut să-și dea acești ochi străini jos, dar nu reușea de parcă îi lipise cineva cu un adeziv minune, pe locul foștilor săi ochi albaștri.

Pentru că el avea niște ochi albaștri, după care oftau adânc multe suflete în jur. La clipirea genelor lui, ca o bătaie de aripă a unui fluture, putea uneori să cadă Bursa, sau să apară fisuri în Marele Zid Chinezesc.

Acum, ochii prin care vedea lumea păreau să aibă o culoare gri-negricioasă, pentru că în sufletul său ajungeau doar tonuri închise..

Săptămâni în șir fu convins că nu mai are ochii albaștri și că lumea și-a înclinat puțin axa, așa încât, pe stradă avea tendința să meargă aplecat într-o parte.

Temerile sale le strânsese ca pe niște cocoloașe de hârtie și nu avea curajul să le arunce la coș. Le ținea bine ascunse în sufletul său și nimeni din jur nu ghicea ce număr impresionant adunase în interior.
Liniștea devenea violentă, se așeza ca o masă vâscoasă pe ferestre, îi apăsa tâmplele și-l făcea să transpire instantaneu.
Muzica îi chinuia sufletul cu zornăituri de lanțuri ruginite.
Nimic nu mai era ca înainte.

Din neatenție însă, într-o zi posomorâtă, cu ploaie măruntă, își tăie degetul arătător într-o conservă de pește. Îl apucase o foame teribilă, pe neașteptate, la birou. Din rană țâșni sângele roșu-spumos și lumea începu să se clatine. O transpirație rece îi apăru pe frunte. Panica i se strecura deja pe sub piele, când apăru ea. Cu mișcări sigure și liniștite, îi pansă degetul tăiat, apoi îi aminti zâmbitoare:
- Ai cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată!