- fragmente -

Tonio Kroger îi privea pe cei doi pentru care suferise demult din dragoste - Hans și Ingeborg.
Erau ei, într-adevăr, nu atât datorită unor semne individuale caracteristice și a asemănării îmbrăcămintei, cât mai ales datorită identității de rasă și tip, a acestui soi de oameni senini, cu ochii albaștri ca oțelul și părul blond, care ofereau o imagine a purității, a seninătății, a voioșiei și a unei rigidități intangibile, mândre și totodată modeste. Îi privea, vedea cum Hans Hansen, trufaș și bine făcut ca întotdeauna, lat în umeri și îngust în șolduri, ședea acolo în costumul său de marinar, cum Ingeborg, râzând într-un anume fel semeț, își ducea la ceafă într-un anume fel mâna, o mână de fetiță, nu deosebit de mică, nu deosebit de gingașă, în așa fel încât mâneca ușoară îi aluneca de la cot spre umăr - și deodată dorul de casă îi zgudui pieptul cu o asemenea durere, încât, fără să vrea, se retrase mai mult în întuneric, ca să nu-i vadă nimeni zvâcnetul feței.
"V-am uitat, oare, vreodată? se întrebă el. Nu, niciodată! Nici pe tine Hans, nici pe tine, blondă Inge! Pentru voi am lucrat, iar când auzeam aplauzele, mă uitam pe furiș în jurul meu, să văd dacă sunteți de față... Ai citit, Hans Hansen, Don Carlos, așa cum mi-ai făgăduit în poarta grădinii voastre? Să n-o faci! Nu ți-o mai cer. Ce-ți pasă ție de regele care plânge, fiindcă e singur? Nu trebuie să-ți tulburi ochii limpezi și să ți-i prostești cu visuri, cufundându-i în versuri și melancolie... A fi ca tine! A începe încă o dată, a crește asemenea ție, onest, voios și modest, neprefăcut, așa cum se cuvine și în bună înțelegere cu Dumnezeu și cu lumea, iubit de cei simpli și fericiți, a te lua de soție pe tine, Ingeborg Holm, și a avea un fiu ca tine, Hans Hansen - a trăi liber de blestemul cunoașterii și de chinul creației, a îndrăgi și a slăvi fericita banalitate..."
A începe încă o dată? Dar n-ar fi fost de nici un folos. el ar fi din nou la fel ca acum - toate s-ar petrece precum s-au petrecut. Căci unii oameni se rătăcesc în chip necesar, fiindcă pentru ei nu există un drum drept.


............................................................

"Îi admir pe cei mândri și reci care se aventurează pe cărările frumuseții celei mari și demonice și-l disprețuiesc pe "om" - dar nu-i invidiez. Căci, dacă există ceva în stare să facă dintr-un literat un poet, apoi acest ceva este dragostea mea bugheză față de ceea ce e omenesc, viu și obișnuit. Din ea vin toată căldura, toată bunătatea, tot umorul, și aproape mi se pare că ea este însăși acea iubire despre care stă scris că datorită ei un om poate vorbi cu limbă de om și de înger, iar fără ea n-ar fi decât "aramă sunătoare și chimval răsunător".
Ceea ce am făcut eu nu este nimic, nu e mult, e mai nimic. Am să fac lucruri mai bune, Lizaveta - aceasta e o promisiune. În vreme ce scriu, vuietul mării pătrunde aici, sus la mine, iar eu închid ochii. Privesc spre o lume nenăscută și fantomatică, o lume care se vrea rânduită și plăsmuită, privesc spre un vălmășag de umbre cu chipuri omenești care mă cheamă prin semne să le invoc și să le izbăvesc: sunt chipuri tragice și rizibile și dintre acelea ce sunt și una și alta - iar pe acestea din urmă le îndrăgesc foarte mult. Dar dragostea mea cea mai profundă și cea mai tăinuită o nutresc pentru cei blonzi și cu ochii albaștri, inocenți, pentru cei ce duc o viață senină, pentru cei fericiți, amabili și obișnuiți. Să nu ocărăști această dragoste, Lizaveta; e bună și rodnică. În ea se află nostalgie și invidie melancolică și, puțin de tot, dispreț și multă fericire neprihănită."