Departe, acolo unde Fata Morgana, își plimbă dorurile și aleargă desculță prin spicele de grâu, o ciutură bătrână cântă același vechi refren și dansează cu același cavaler,Vântul.
Este îmbrăcată in stropi grei pe care se străduie să îi imbrățișeze cât mai mult dar pierde unul cate unul pe ghizduri sau pe oglinda apei care vibrează in cercuri tot mai largi.
Își mai amintește încă de frunzele care o împodobeau în copilăria sa și de codrul -frate care acoperea cerul.
Pe vremea când se pregătea să adăpostească cuiburi de privighetori și mierle, Omul, a luat-o și a făcut din ea căuș adânc. A părăsit dealul și a urmărit fascinată o vreme dansul ciulinilor din Bărăgan.
S-a pregătit de nuntă iar voalul ei a fost cel mai lung si mai frumos voal pe care îl putea avea. Era un lan galben de grâu brodat, din loc în loc, cu maci sângerii...
Omul a făcut-o Împărăteasa Câmpurilor și i-a dat drept palat o oglindă de apă lângă singura umbră prin care doinea vântul toamna, un stejar bătrân.
Odinioară, curtea ei era plină de țărăncuțe tinere și zgomotoase și de bărbați care fluierau,șugubeți. Le dăruia tuturor răgaz înviorându-i. Privea mai ales pruncii obosiți din căruțe, toropiți de soare și ademenea câte o ciocănitoare să bocăne in vecinul său , stejarul, pentru a le trezi simțurile. Rând pe rând, ochii lor curioși cercetau printre frunzele copacului și își arătau unul altuia;
-Uite-o!
-Unde?
-Pe trunchi, mai sus!
Își puneau palmele pavăză ochilor, priveau pasărea... și soarele cum scapătă în amurg.
Alerga ciutura pe luciul apei și împărțea tuturor picături dătătoare de viață. Când urmau caii la rând știa că în curând va rămâne singură.
Nu avea vreme de întristare deoarece stelele se ingrămădeau, în mersul lor ceresc, să se admire în oglinda ei. Adormea obosită ascultând greierii.
În zori, sta la sfat cu vrăbiuțele gureșe până auzea zgomotul căruțelor. Îi erau atât de dragi oamenii!...
Știa că dimineața sunt grăbiți. Le simțea mâinile bătătorite și gura însetată. Le auzea bătăile inimii când erau aplecați deaupra ei. Dimineața erau tăcuți și gânditori oamenii...Auzea grijile lor sau gândurile tainice de dragoste...
Uneori privea pe furis sub altița femeilor și mirosea busuiocul ascuns de ele. Era parfumul care o ademenea și nu il găsea în florile câmpului
.Cu repeziciune treceau anotimpurile iar oamenii veneau tot mai rar în casa ei.
Într-o zi, s-a trezit albă și a cuprins-o frigul. A vrut să se odihnească pe ghizdurile fântânii dar covorul alb așezat pe deasupra nu era primitor. Crivățul o învârtea pe toate parțile și în acest balans a văzut că stejarul e gol, dezbrăcat și el în frig... Avea totuși pe brațe, în cuiburi, câteva ciori zgribulite.
Ea era singură!
S-a înfășurat cu amintirile și a luat-o un somn adânc. Încet a deshis poarta visului și s-a văzut impodobită de frunze intr-un codru-frate...departe...
Somnul i-a fost curmat de păsările călătoare care au făcut popas lângă jgheaburi. Culegeau în cioc picături de apă și își construiau cuiburi din paiele rămase. A deschis ochii și a ciulit urechile. Aștepta zgomotul căruțelor. Îi era dor de oameni!
Au fost ani în care a avut noroc deoarece locul se împânzea de știuleți aurii. Atunci când se planta porumb oamenii erau prezenți mai mult timp. Era fericită să îi aibă alături.
Își amintește ciutura bătrână, toate astea și mai privește în zare și azi...
Fata Morgana își foșnește faldurile rochiei prin grâu purtând maci roșii în păr. Același voal din tinerețea ei așteptă în soare treieratul...
Se apropie secerișul!
Oamenii sunt mai grăbiți, fetele nu mai miros a busuioc iar bărbații nu mai știu a fluiera. Le aude însă și acum bătaile inimii care ascund aceleași griji și aceeași sete de iubire.