Eu, Cineva:
- Ah! Nu ești nou sub soare, nefericitule !
Amicul Nimeni:
- Sunt născutul lucrurilor de la mine furate, puntea suspendată între naștere și moarte; mi-am luat porția de hrană, m-am cântărit; aveam cu un gând în minus; iar pe măsură ce mă hrăneam cu vânt, pierdeam două, nouă, o mie de trăiri, până am rămas fără tăceri de prisos.

Cu surâsul său limpede, Nimeni povestește...

... De la grădiniță, Mihăiță veni acasă lovit la ochi. Bunica încercă să-l descoase:
- Ce ți s-a întâmplat, neastâmpăratule?
- Nimic, buno!
- Cum așa! Ai o vânătaie cât o prună.
- Nu vezi tu bine. Mama ți-a zis să-ți schimbi ochelarii!
- Văd destul de bine. Așa că spune-mi, cine te-a lovit?
- Nu m-a lovit nimeni.
- Dacă nu spui, îți tai porția de ciocolată.
- Foarte bine, n-o să fac diabet.
- Cine ți-a spus prostia asta?
- Mama. A zis că n-am voie să mănânc ciocolată decât în zilele de salariu. Altfel, fac diabet.
- Hai, puiule, spune-mi, cine te-a lovit?, se rugă bunica.
- Nu-ți spun.
- Ești un rău și n-o să te mai las să te joci cu Pichi.

Pedeapsa aceasta n-o suporta Mihăiță; pechinezul era punctul său vulnerabil. Simți cum i se face un ghem în stomac, dar, cu toate astea, zise:
- N-am timp de potaia ta! Am treabă.
- Spune-mi cine ți-a învinețit ochiul, insistă bunica.
- Nu pot. Eu sunt bărbat adevărat.
- Unde ai auzit așa ceva?
- Tata mi-a spus că un bărbat adevărat nu pârăște și nu plânge.

Când veni de la serviciu, un pic aghezmuit, ca un bun creștin împăcat cu cârciuma, tatăl se porni să-și înduplece copilul:
- Mihăiță, trebuie să-mi spui... Puteai să rămâi orb.
- Dar n-am rămas!
- Ai fi putut rămâne.
- Și ce dacă?
- Ce dacă?! O să te fac să pricepi. Ia pune-ți mâna la ochi!

Îi arătă cum; puștiul își acoperi cu podul palmei ochiul neatins.
- Acum, ia spune-mi, vezi?
- Nu.
- Nu-i așa că e rău să fii orb?
- Nu e rău.
- Cum nu e rău?!
- Așa, că nu doare.
- Aha, nu doare...

Tatăl se gândi cum să se facă mai bine înțeles și, după ce desfăcu o bere, reluă:
- Ia să încercăm din nou... Acoperă-ți amândoi ochii... Așa, bine! Acum mergi!
Îi puse piedica și puștiul căzu. Se lovi tare de podea și cu greu se abținu să nu plângă.
- Ei, ce zici, e rău să fii orb?, se felicită tatăl. Vezi că doare?!
- Ești nebun? Pui piedică unuia orb!
- Hai, zi-mi, cine te-a bătut?
- E problema mea...
- Cum?!, ridică tatăl tonul. Așa vorbești cu mine?!
- Păi..., Gigel... mi-a băgat din greșeală pixul în ochi, iar eu l-am scuipat și l-am bătut.
- Ce-ai făcut?...
- L-am bătut.
- De ce, că doar a greșit! Nu zici tu, că din greșeală? De ce l-ai bătut?
- Așa, să văd dacă e bărbat adevărat. Și nu e, că a plâns.