La preot

Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia își târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deși nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marți când te cheamă preotul, primarul și pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
– No ni, că astea și sunt cele trei năpaste de marți – popa, birăul și pădurariu, ce focu’ le-o si hia de la mine?... – se întrebă unchiul Fedea aranjându-și binoclul agățat de gât. Se simțea mai în siguranță cu binoclul, de parcă acesta era un talisman ce poate să-l ferească de toate relele. Era sigur că popa îl cheamă, ca de obicei să-i dea canoane, că iar o fi „cloncănit cloața de babă” pe la popă că nu a postit miercurea sau vinerea „’tui ceapa ei de hoașcă că nu poate să-și țină fleorca”.
În acest timp, în care unchiul Fedea se apropia de parohia satului, părintele Pintea, parohul satului, stătea în tindă tolănit în șezlongul lui împletit din răchită și se gândea la unchiul Fedea: „Mare pehlivan mai e și unchiul Fedea, acuma mă are la mână, da bine că nu i-a spus, atunci la cârciumă, lui Micloș că m-a văzut pe la nevastă-sa, lua-l-ar dracu’ cu tot cu binoclul său! Doamne iartă-mă!” – își făcu semnul crucii tocmai când unchiul Fedea bătu la ușă.
– Sobot! – aproape strigă părintele.
– Lăudăm pe Isus! – salută unchiul Fedea, intrând timid în tindă.
– În veci amin! – răspunse părintele. După care cei doi se măsurară din priviri
ca doi luptători într-o arenă.
„Hâtru unchieșul, veni cu binoclul de gât ca să-mi dau seama că știe totul, că m-a văzut în „pielea goală” în casa lui Micloș „în odaia de la drum” cu nevasta acestuia” – gândi părintele și spuse mieros:
– Unchiule Fedea te-am chemat să vorbim despre... – își desfăcu larg mâinile,
neștiind cum să continue.
„No ni numa’ uită-te la el de popă! Mi se vâră-n suflet ca dracu’ sub mânăstire” –
gândi unchiul Fedea și scărpinâdu-și ceafa spuse:
– Apăi părinte stai fără grije, că de nu mă chemai dum’ata zineam eu șă sângur, așe să ști no!
„Ia te uită, se pricepe să șantajeze, iar unii îl iau de prost!” – zâmbi părintele și tușind în pumn continuă:
– M’da, e o problemă mai delicată...
– No apăi așe-i tăt vomu – păcătos! Sfântu Apostol Pavel o scris în poslanie
către romani: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.” – spuse unchiul Fedea în speranța că părintele va fi mai blând cu el și nu îi va da un canon prea aspru.
„Mă ia cu scriptura – cu apostolii și poslanii, nu cred că scap mai ieftin de trei sute de lei!” – gândi părintele și începu să negocieze:
– Unchiule Fedea, eu cred că trei... ar fi destul... ca să...
Unchiului Fedea nu-i venea să creadă urechilor, să scape numai cu un canon
de trei rugăciuni... păi el era pregătit pentru un canon de cel puțin doisprăzece rugăciuni.
– Vai de mine părinte, apăi trei sunt de tătu tătului puțin, eu îs gata să...
– Bine unchiule, să fie cinci!
– Douășpe părinte!
– Unchiule!... Șapte și dute cu Dumnezeu!
– No, apăi vai de păcatele mele părinte, că eu nici la târg nu mă târgui, de zici
dum’ata că șepte-s bugăte... șepte să sie!... – își frecă de bucurie mâinile că scăpă doar cu șapte rugăciuni.
Părintele scoase din buzunar portmoneul, numără șapte sute de lei și îi întinse unchiului spunând:
– Nu cumva să te scapi cuiva că m-ai văzut, prin binoclu, la nevasta lui Micloș că nebunul e în stare să bage cuțitul în mine!
La început, unchiul Fedea se uită la preot ca poarta nouă la vițel, dar încetul cu încetul, în mintea lui se limpezi totul. Își aranjă binoclul, luă banii, zâmbi, trase cu ochiul preotului și spuse:
– No apăi părinte să n-ai dum’ata grije, că eu de amu-n veci nu m-oi uita p’ân cucăr spre casa lui Micloș.