Prin ceața, ce îmi împăienjenea privirea, mi se părea că figura de hirsut a lui Martin se lățește uneori, luând dimensiunile unui emoticon uriaș. Alteori, mi se părea că se contrage în cercuri concentrice, ca și cum ar fi un fuior de fum încolăcit în jurul propriei voci. Pe care o auzeam ca și cum ar fi fost filtrată printr-o batistă. M-am tras brusc înspre un intrând al clădirii și am încercat să scot garoul din buzunar. Mi-a alunecat pe asfaltul spongios, devenit o pastă neuniformă. M-am aplecat să-l ridic. Capul mi s-a balansat primejdios. Știam ce va urma. Sevrajul...Ambulanța...Saloanele fumurii cu tineri privind absenți de după cortina conștiinței...Cura de dezintoxicare...Oprobiul familiei...Reproșurile lui Ruxi. Mi-am dat seama că seringa nu-mi mai era de niciun folos în starea în care mă aflam. Am scos cu gesturi disperate soluția de avarie. Pliculețul cu puțina pulbere maronie, rămasă de la ultima injectare. Căci nu mai era nici timpul și nici locul pentru ritualul injectării. Pulberea aceea trebuia să o mestec ca pe o tapioca nutritivă, așa cum îi văzusem pe băștinașii dintr-un serial de pe Discovery. Trebuia să o fac, cu riscul de a rivaliza cu așa-zișii "body packers" sau "mules" ("catâri") - traficanți de heroină, care transportă marfa înghițând pachețelele cu drog pentru a nu fi prinși. L-am auzit pe Martin strigând ceva neinteligibil la mine. Știam că vrea să mă oprească de la acest gest. Umbra fulgarinului său s-a insinuat amenințătoare pe peretele clădirii. Trebuia să mă grăbesc. Așa că am deșertat în fântâna adâncă, întunecată, secată de atâta disperare a gurii, conținutul plicului și am căzut în genunchi. Am privit în jur. Viermuiala oamenilor ce coseau cu pașii lor cerga trotuarului s-a amestecat cu luminile violente ale semafoarelor de la sensul giratoriu de la Universitate. Irisul meu din ce în ce mai afundat într-o cecitate nemiloasă era străfulgerat la răstimpuri cu septiculorile curcubeului. Mă întrebam, îngăimând abia, de ce semafoarele au îmbrăcat acea hlamidă diversificată de culori...? Cum se vor descurca vehiculele și pietonii cu atâtea culori...? Simțeam cum pulberea pe care o mestecam ca pe un panaceu universal mă axfisia. Ficatul, inima și apoi creierul mi-au fost lovite de un tsunami uriaș, ce mătura în calea lui totul. Dar, dintr-o dată, totul s-a liniștit. Și în interiorul meu. Și în afară. Știam că urma climaxul. Înălțarea spre lumea de liniște, pe care o căutam cu disperare seară de seară. Starea cataleptică de mai devreme se dezghioca de pe ființa mea ca pielea unui șarpe în lumina caldă a primăverii. Mi se părea că dintr-un timp uscat, ca un fruct putred pe un ram, mă privea histrionic Martin. Dar acum nu-mi mai păsa de el. Și nici de cărțile lui. Fiindcă eu înlocuisem târfele de doi bani ale tinereții sale cu o târfă de lux, sclipitoare, ravisantă. Eram din nou Edi Domițian, prototipul omului venal, care pentru un pumn de arginți își vinde mânturirea sufletului. Se autocrucifică pe stâlpul rece al pierzaniei. Am căzut cu fața în jos și mâinile întinse ca la un supliciu au atins cotoarele cărților răstignite și ele pe caldarâm. M-am întrebat fulgurant: "Oare și el suferă la fel ca mine?". Am simțit cum Martin se luptă să mă întoarcă cu fața în sus. Priveam petele de cer ce se ițeau printre arborii seculari de pe trotuarul Universității. Dar nu mai era cerul siniliu și blând pe care-l priveam ascuns ca o dropie în ugerul ierbii de la țară. Nici cerul adamantin pe care alături de Ruxi îl priveam, răsturnați pe pelteaua de nisip încins de la Costinești, ca doi gușteri atrași de focul solar. Acum mă privea un cer vânăt prin ochii plumburii ai norilor ce luau forme grotești, ca niște făpturi mitice, venite dintr-o Valhallă încremenită în cătușele gerului. Rând pe rând, umbre alunecând peste trupul meu îmi dădeau senzația că devenisem un specimen uman analizat cu minuție de trecătorii ce se aplecau să vadă ce mi s-a întâmplat. Dialogul lor cu Martin era însă imposibil de decelat de către pâlniile golite de viață ale urechilor mele. Fizionomiile celor ce se interesau într-un pătimaș spirit uman de întrajutorare și îngrijorare de soarta mea mi se păreau și ele ciudate. Ba țuguiate, ca personajele din acel film al copilăriei, Oblio, ba lățindu-se ca o ecluză uriașă, nasul și gura devenind adevărate cratere de carne și piele. Parcă aș fi asistat neputincios de acolo, de jos, la un vernisaj al unei pinacoteci quasimodice. Am simțit cum, treptat, obnubilării îi luase locul acum o stare de prostrație dulce. Mi se părea că Martin trage luna de pe cer cu o roată pe care o smulsese unei mașini ce se oprise la marginea trotuarului. Și că de pe coaja de mămăligă arsă a astrului nopții se scurge o spumă roșiatică, ce se așează pe oameni, pe mașini. Se prelinge pe acest trotuar ce împrumutase moliciunea unei eșarfe de mătase. Trotuar devenit dintr-odată un clin cu care încercam să-mi lărgesc haina existenței pentru a mă ascunde de lumea din jur. De vorbele lor. De faptele lor necugetate, care nu puteau înțelege adevăratul sens al gestului meu. Pulberea maronie ce-mi înseminase celulele cu starea aceea de grație era singurul depurativ acceptat de conștința mea. Am mai auzit doar cum o privighetoare înjunghia cu cântecul ei taina nopții ce se întindea peste mine. După care am alunecat dincolo de stele.
Două brațe puternice m-au ridicat de jos. Am simțit cum de pe haine mi se scutură polenul ploii ce se impregnase odată cu grima prafului pe țesătura sacoului meu. Mă sprijineau două făpturi cu chip albăstrui. Nimic însă din ceea ce înțelegem noi prin ființe extraterestre. Aveau trăsături fin caligrafiate pe niște pomeți violacei. Ochii scânteiau sub irisul de ametist. Îmbrăcămintea le era albă, dintr-un brocart fin. Ai fi zis că erau curteni ai unei majestăți nevăzute de mine. Am privit în jur. Peste tot case micuțe. Cu geamuri fumurii, dar cu acoperișuri prietenoase, de un ocru stins. Toate însă erau construite pe același calapod. Ai fi zis că sunt ridicate pe tiparul literei „A”. Cum sunt micile cabane din campingurile de munte. Ciudat însă era faptul că deasupra fiecăreia străluceau într-o simbioză fantastică atât soarele, cât și luna. În fața fiecărei căsuțe, neîmprejmuite de vreun gard, care să le apere intimitatea domestică, se aflau mici grădini. Dar, iarăși lucru de neînțeles, în timp ce în unele copacii erau plini de floare, strunind prin polen zumzetul cohortelor de albine, altele purtau plete de ninsoare pe crengi. Cu câte un om de zăpadă străjuind aleea ce ducea spre minuscula ușe. În alte grădini umbrele de soare, multicolore, ascundeau un hamac odihnitor. Pentru ca în unele fructele coapte de pe ram să atragă precum un magnet iradiant asaltul viespilor și al graurilor peltici și asurzitori în bucuria cu care se înfruptau din coapsa cărnoasă a fructelor toamnei. Deci, patru anotimpuri simultane! L-am privit pe bărbatul ce mă sprijinea de brațul drept. Avea pe piept încrustat în filigran o literă: S. Și celălalt individ avea încrustată aceeași literă. Am îndrăznit să întreb, timid:
- Dacă nu vă supărați, unde mă aflu?
- În Împărăția cuvintelor...
- Împărăția...cuvintelor...? Dar bine, cum de soarele și luna împart hamacul zilei și nopții? Și cum de zăpada scârțâie sub pașii iernii, alături de covorul primăvăratic de flori. Sau de ce hlamida de fructe a toamnei împarte arealul cu torida vară?
- Fiindcă în Împărăția cuvintelor ubicuitatea, o stare după care voi, oamenii, alergați în van mereu, poate fi posibilă. Fiindcă un cuvânt te poate purta pe aripile fonemelor lui oriunde ai dori să fii. Indiferent de anotimp, de spațiu și timp!
- Dar nu înțeleg ce caut eu aici? În Împărăția cuvintelor? Și, mai ales, cine sunteți voi?
- Noi suntem „salvatorii”. Cei ce preluăm sufletele vinovate pentru a le aduce în fața judecătorului. Sunteți prizonierul cuvintelor...
Am privit năuc în jur, să văd dacă cei doi nu glumesc cumva. Dar „salvatorii” mei nu mai aveau chef de explicații suplimentare. M-au târât în fața unei clădiri impozante, ce contrasta evident cu căsuțele rânduite una lângă alta ca bilele roșii și negre de pe un abac. Pe frontispiciul clădirii am văzut scris într-o ortografie splendidă, cum n-am mai întâlnit niciodată : „Tribunalul cărților trădate”. M-am întors spre „salvatorii” mei cu un semn de întrebare în priviri.
- Domnule, aici este locul unde își primesc pedeapsa cei ce trădează cartea și rostul ei în lumea din care veniți!
Privindu-le seriozitatea din ochi și gesturile ferme, cu care mă îndemnau să înaintez spre treptele clădirii, am realizat adevărata realitate în care pătrunsesem. Eram în Împărăția cuvintelor. De aici și albastrul pigmentului lor, ca cerneala cu care maeștrii peniței aștern de mii de ani gânduri pe hârtie. Dintr-odată, m-am pomenit înconjurat de alți indivizi. Cu aceeași culoare întipărită pe chip. Erau îmbrăcați însă într-un amalgam de modă. Se aflau printre ei țărani, intelectuali cu lornion la ochi, soldați romani, boiernași scăpătați, funcționari cu serviete de piele grăbindu-se spre cine știe ce bancă. Chiar și ființe venite parcă dintr-un alt univers. Pe străzile înguste era o viermuială de carozze strălucitoare, care m-au dus cu gândul la scăpătatul boier Hrisant Hrisoscelu, al lui Eugen Barbu. Alături de ele rulau mașini de epocă sau chiar autoturisme ale veacului meu. Am îndrăznit să-l întreb atunci pe unul dintre salvatorii mei:
- Totuși, cum este posibil? Poate mă aflu în Împărăția cuvintelor, dar cum se explică faptul că văd adunați laolaltă oameni ce simbolizează epoci și arealuri diferite....Cum este posibil?
- Împărăția cuvântului este o simbioză între civilizația Gutemberg și civilizația Marconi, mi-a șoptit unul dintre "salvatorii" mei.
Am înțeles atunci că în această Împărăție, în care voit sau nu ajunsesem prizonier, trăiau într-un concubinaj literar desăvârșit epoca primelor tipărituri, alături de epoca audio-video. Acea epocă modernă, consubstanțială cu mine până acum câteva clipe. Lume din care pliculețul de heroină mă ejectase în această Împărăție stranie și de care începea să-mi fie frică. Am privit mai cu atenție pe cei ce mă înconjurau în tăcere, ca la un priveghi nocturn. Apropiindu-se de mine ca și cum ar fi pășit în spatele unui car mortuar. Fiecare avea o altă literă țesută pe veșmânt. Litere umile ce urmau să însăileze sub penița scriitorilor veacurilor cuvintele geniale. Care, la rândul lor, să dea naștere la personaje de neuitat. Am început să tremur ca sub impactul unei pale de vifor ce mă cuprindea din cap până-n picioare. L-aș fi strigat pe Martin, dar nu-mi puteam descleșta buzele. Însoțitorii mei își făceau cu greu loc prin mulțime. Am auzit strigăte de ocară, cuvinte ce-mi erau adresate și care zburau ca fulgii de nea prin aerul devenit incandescent: „Rușine, rușine! Să fie judecat și condamnat!”. Imprecații care mai de care mai virulente și mai tăioase. Spre mine, dintr-un gest spontan al mulțimii, au început să zboare virgule, puncte de suspensie, semne de întrebare, de exclamare, liniuțe de dialog, care, când mă atingeau, mă furnicau până în coșul pieptului. Bine măcar că nu aruncau cu fructe, ouă sau pietre, cum se mai obișnuiește în astfel de cazuri... Am fost preluat de la treptele tribunalului de alți doi indivizi. Ce purtau pe piept litera G. Am știut că erau „gardienii”. Și nu m-am înșelat, căci, dacă „salvatorii” se purtaseră cu mănuși, blând cu mine, gardienii mi-au prins brațele la spate cu gesturi ferme, bruscându-mă aproape. Simțeam prin încheietura mâinilor cum mă strâng, ca și cum ar fi vrut să-mi transfere toată ura ce se adună împotriva unui om ce trădase Împărăția cuvintelor. Cartea, în general. Am pătruns într-o sală placată cu marmură. Auzeam doar pașii mei. Tic-tac-ul lor părea un metronom existențial și, cu cât înaintam, mi se urca un nod spre omușor. Buzele îmi erau arse ca după o sete cumplită, iar trupul îmi părea a fi al unui bondar înfipt într-un insectar. Am ajuns în fața unui amvon situat cam la doi metri înălțime. În urma mea am simțit cum tremură aerul pus în mișcare de mulțimea de litere ce pătrundea în sala de judecată spre a fi martoră procesului. Mulțimea ce mă lapidase cu semne de punctuație necruțătoare.