Excursia


Ca un zefir de primăvară, blând și vesel, intră pe ușă Viviana îmbrăcată în uniforma cu picățele, cu șorțuleț albastru, cu guler alb și apretat, cu ghiozdanul în spate. Era elevă și clasa întâi era aproape de sfârșit.
-Săru’mâna!
-Bine ai venit! îi spuseră părinții.
-Cum a fost la școală? Văd că ești veselă.
-A fost bine. Tovarășa învățătoare a spus că vom merge în excursie, vom vizita fabrica de sticlă și vom vedea cum se face sticla. Dar excursia costă o sută un leu.
Micuța băgă mâna în buzunarul șorțulețului, apoi o întinse tatei cu palma întinsă, în mijlocul căreia trona un bănuț de metal.
-Un leu îl am eu, îmi mai dai matale o sută?
Părinții se priviră râzând.
-Bine, o să-ți dau, spuse tata, dar asta pentru că ai învățat bine, altfel nu-ți dădeam. Apoi ieși afară încă zâmbind.
–Du-te și schimbă-te, apoi hai la masă, îi spuse mama.
Fetița o ascultă și se întoarse tot învârtindu-se în jurul mamaei care zorea să pună masa.
-Mămica, dar o să pot să merg să o văd pe bunica? Doar fabrica de sticlă e aproape de ea.
-Da, spuse mama îngândurată.
-Mămico, dar pe ce stradă stă bunica?
-Pe vârful limbii! Îi răspunse mama preocupată de treburile ei și neluând prea mult în seamă ce spunea Viviana.
Și astfel, în fiecare zi, fetița vorbea de excursie, până când sosi ziua mult așteptată.
-Ai grijă să asculți de tovarășa învățătoare și să nu te îndepărtezi prea mult de ea și de ceilalți copii.
-Da, mămico. Dar gândul ei era deja departe.
Autocarul porni în sfârșit, spre bucuria tuturor copiilor mai mici sau mai mari ce fremătau de veselie zgomotoasă.Drumul nu a fost lung, iar ei l-au presărat cu cântece vesele.
Au vizitat un muzeu și alte câteva locuri din care Viviana parcă nu înțelesese prea multe lucruri, dar în sfârșit au ajuns la fabrica de sticlă. Încă de la poartă i-a luat în primire un nene ce avea să le fie ghid și le spuse:
-Copii, aici este o fabrică de sticlă. Veți vedea cum se fabrică diverse obiecte din sticlă. Dar va trebui să mă ascultați și să mergeți numai pe acolo pe unde vă îndrum eu, căci în unele zone din fabrică nu au voie copiii pentru că e periculos iar noi nu vrem să se întâmple vreun accident. Ați înțeles?
-Da! răspunseră copiii în cor.
-Bun! Acum trebuie să vă spun că sticla se fabrică din nisip și alte materialșe care se topesc în cuptoare la temperaturi foarte mari. N-am să vă arăt cuptoarele pentru că e prea periculos acolo pentru copii dar veți vedea ce se întâmplă mai departe. Apoi îi conduse într-o încăpere mare unde erau mulți muncitori în jurul unor vase uriașe în care se afla un lichid ciudat.
-Acest lichid a fost topit în cuptoare, își continuă ghidul explicațiile, iar din el se fac obiecte din sticlă prin suflare.
Într-adevăr, toți muncitorii aveau în mână un obiect ciudat, ca o țeavă, pe care îl înmuiau în lichidul acela apoi suflau în el și la capătul celălalt apăreau niște bule, ca niște baloane de săpun care pe măsură ce se sulfa în ele creșteau și își schimbau forma până ce, ușor-ușor începea să se contureze o formă anume: o vază de flori, un obiect ornamental sau diferite alte obiecte cu forme armonioase. Copiii priveau, fascinați de acele forme în continuă schimbare, unele din ele chiar colorate.
-Acum să mergem mai departe, copii.
În sala unde intraseră, era o masă uriașă în jurul căreia erau așezate multe femei care pictau în diverse culori și modele acele obiecte de sticlă: vaze, căni, farfurii, bibelouri. Viviana privea fascinată, era ca la ora de desen când lucra cu acuarele și pensule. Tare mult i-ar fi plăcut să poată picta și ea măcar un singur obiect.
-Vino mai aproape, o îndemnă o muncitoare. Îți place?
-Da.
-Vrei să încerci și tu?
-Da!
-Alege-ți un obiect de acolo, spuse femeia, arătându-i o cutie în care erau așezate la întâmplare diferite obiecte.
-Viviana luă un coșuleț pentru flori însă apoi privirea îi fu atrasă de un obiect mai ciudat. Era un șarpe, din sticlă bineînțeles, ce stătea încolăcit și cu fața spre ea. Nu se putea decide pe care să-l aleagă.
-Îți place șarpele?
-Da, darn u are ochi.
-Dă-mi-l mie, spuse femeia, și-i coloră cu multă îndemânare nu doar ochii ci și gura, limba și chiar coada.
Acum șarpele o privea cu ochi verzi ce o fascinau.
Încearcă și tu, uite-așa; și coloră cu pensula din loc în loc, marginea dantelată a coșulețului. Viviana luă o pensulă de altă culoare și coloră rand pe rand, cu diferite culori coșulețul. Acum era mai vesel, avea culoare.
-Poți să le iei, sunt ale tale. Să le păstrezi ca amintire.
-Mulțumesc!
Femeia îi zâmbi și își văzu în continuare de lucrul său.
-Haideți, să megem copii, le spuse ghidul.
Și atunci Viviana observă că fiecare copil primise câte un obiect din sticlă: un pește, o floare, o vază mai micuță.
-Pot să păstreze obiectele? întrebă tovarășa învățătoate.
-Da, sunt oricum rebuturi. Știți, pentru export se lucrează cu multă exigență.
Îi conduse apoi într-o sală de expoziție unde erau expuse tot felul de obiecte de o rară frumusețe, dar nimic n-o încântă pe Viviana mai mult decât șarpele ce-o privea cu ochi fascinanți și coșelețul pictat cu mâna ei.
După vizita la fabrica de sticlă, următoarea oprire a fost într-un parc unde grupați pe bănci, copii și-au servit mâncarea ce-o aveau la pachet de acasă. În timp ce mânca Viviana își aduse aminte de vizita la bunica și se gândi să întrebe pe cineva cum poate ajunge acolo. Se îndreptă spre o femeie ce trecea pe acolo și-o întrebă:
-Tanti, îmi spuneți, vă rog, unde este strada Vârful Limbii?
Femeia o privi cu surprindere apoi își ascunse un zâmbet și trecu mai departe fără să-i dea un răspuns.
Viviana rămase nedumerită: de ce nu primise nici un răspuns, și de ce a râs de ea femeia aceea? Dar nu avea să renunțe ci întrebă un bărbat ce era în trecere pe acolo:
-Nene, îmi spui, te rog, unde este strada Vârful Limbii?
Dar bărbatul râse cu poftă și-și văzu de drum. Atunci Viviana se rușină și se întrebă de ce au râs de ea oamnenii aceea.Se hotărî să nu mai întrebe pe nimeni, renunțând la vizita ei la bunica.
Excursia își urmă cursul, drumul de întoarcere parcă era mai lung, iar Viviana păstra un gust amărui de la întâmplarea din parc.
-Ei, cum a fost excursia? au întrebat-o părinții când a ajuns acasă.
-A fost frumos! Și începu să povestească ce-i plăcuse ei mai mult.
-Dar știi, mămico? Am vrut să merg la bunica și am întrebat pe cineva unde este strada Vârful Limbii și a râs de mine.
Mama și tata au râs și ei cu pofta sub privirea nedumerită a fetiței.
-Viviana, asta e doar o expresie, nu o stradă. Adică, atunci când vrei să afli unde locuiește cineva, trebuie doar să întrebi unde este adresa respectivă. Viviana înțelese și nu prea explicația mamei.
-Dar, uite, săptămâna viitoare vom merge cu toții s-o vizi tăm pe bunica.
-O să mergem tot cu autocarul? întrebă fetița cu gândul la o nouă excursie.
-Nu, de data asta o să mergem cu trenul.
-Cu trenul? N-am mai mers niciodată cu trenul!
-Ai mai fost, dar erai prea mică să poți ține minte. Și acum, hai la culcare, a fost o zi lungă și grea pentru tine.
Și Viviana merse la culcare cu amintirile de peste zi în gând, dar mai ales cu gândul la viitoarea călătorie cu trenul ce tocmai îi fusese promisă.