Frumoasă, distinsă, elegantă, cu gesturi princiare. Chiar mi-o imaginam coborâtă din cine știe ce familie de prinți. Mai interesant decât toate îmi părea faptul că, în ciuda tuturor acestor atuuri, limbajul trupului ei, mimica feței exprimau smerenie, un anume soi de cumințenie și blândețe. Ce plus de frumusețe adaugă unei femei această trăsătură atât de rară, cu care sunt convinsă că te naști. Nu, blândețea nu se poate dobândi; cel mult, o mai poți cultiva.
La cursul de engleză de la British Council, stăteam așezați în cerc, astfel că ne puteam vedea unii pe alții. Mi se pare o idee foarte bună. De ce, în școli, ne-or fi aliniind ca pe soldați? Am remarcat-o cu ușurință, se distingea net de mulțime. Oricât mă străduiam să îmi mut privirea de la ea, nu prea reușeam. Făceam ce făceam și trăgeam cu ochiul. Am o atracție nativă către frumusețe. Rămân uitându-mă după oamenii frumoși (copii, femei, bărbați, nu contează), având un singur sentiment: de admirație. Într-un anume fel, am fost nedreaptă dintotdeauna: nu știu de ce, am impresia că în chipurile frumoase îl văd mai degrabă pe Dumnezeu, chiar dacă știu că El se află în noi toți. Am tendința de a asculta cu mai mare atenție pe cei cu înfățișare armonioasă, de a le da mai multă crezare, de a urma cu mai grabnică sârguință sfaturile acestora, de a le sări mai iute și mai necondiționat în ajutor. Păcatul meu să fie!
Clementina mă privea și ea, uneori îmi zâmbea de parcă ar fi avut ceva să-mi spună. Era, însă, destul de tăcută. De vreo două ori, în pauze, își exprimase uimirea și aprecierea: „Tu cum reușești să înveți așa bine?” Zâmbeam și ridicam din umeri. Ce să-i fi răspuns? O dată, asistând la o discuție între mine și o altă colegă, m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei și mi-a declarat: „Dac-ai ști cât de admir! Cum reușești?” Întrebarea se lega de discuția anterioară, în care descriam colegei programul meu zilnic. Mie nu mi se părea că-i nimic de admirat într-o corvoadă care începea la cinci dimineața și se sfârșea târziu în noapte. Dar, la vremea aceea, nu cunoșteam realitatea existenței Clementinei și, implicit, unghiul din care privirea ei devenea atât de admirativă. Eu n-am îndrăznit să-i spun cât îi prețuiesc frumusețea și întreaga prezență; am avut oroare de declarații, în general. Apoi, o teamă, poate nejustificată, de a nu fi interpretată greșit. Nici Clementina nu părea genul care să facă risipă de vorbe de laudă. Mai târziu abia, am aflat însă motivul admirației sale, provenit din raportarea dramei pe care-o trăia, la propria mea existență.
După ultima oră de curs, aceea în care dădusem examenul, la capătul unui drum de câteva luni, mi-a adresat, timid, o invitație la cafea. Tare-aș fi refuzat-o, cu gândul la minutele mele numărate. Dar n-am avut puterea. Ceva striga din ea, un anume mister rămăsese nelămurit, atât de o parte cât și de cealaltă. Mi-am zis că n-o să sară-n aer fabrica tocmai astăzi. Și, de-o fi să sară, mai bine s-o facă fără mine-n ea. Și iată-mă însoțind-o către una dintre cele mai luxoase cafenele ale Bucureștiului. Locul fusese ales de ea.
Doar ce ne-am așezat și mi-a adresat rugămintea:
- Povestește-mi cum decurge o zi la tine!
Nu era nimic intersant de povestit, dar am crezut că-i un mod de-a începe conversația. Totuși, în timp ce-i înșiram banalitățile unei zile, am observat cum îmi sorbea fiecare cuvânt, iar ceea ce-i spuneam părea s-o hrănească.
- Mă trezesc la ora 5. Îmi fac toaleta și tot ce se mai face dimineața, pregătesc micul dejun al copilului. Apoi alerg la autogară. La 6.30 am autobuzul. Îmi continui somnul pe parcursul celor 2 ore și jumătate de drum...
- De cât de departe vii?
- Peste 100 de kilometri. La 10 sunt aici, după curs fug iar la autobuz. Profit de ocazie, să dorm și la-ntoarcere. La 15 sunt înapoi, la serviciu. Lucrez până pe la 18, apoi fug și iau copilul de la școală; acasă – treburi gospodărești...
- Și tema pentru crusuri când ți-o făceai?
- Târziu, după ce adormea copilul. După zece – unsprezece noaptea. A doua zi, o iau de la capăt.
M-a atins ușor cu unghia ei fină, foarte lungă și perfect lăcuită, de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt reală.
- Cât te invidiez!
Am izbucnit în râs, gata să-mi vărs cafeaua.
- Clementina, tu știi ce spui? Sunt ca un robot. Nu mai sunt în stare să merg în pas de plimbare pe stradă, atât de mult m-am obișnuit cu alergătura. Nu văd un pom, nu văd o floare. Singurul obiect pentru care am ochi este ceasul. La mine, timpul se numără-n secunde. Nu am timp nici să-mi trag sufletul. La serviciu merg și sâmbăta, uneori și duminica. Și tu-mi spui că mă invidiezi?
N-a comentat, doar i-a înflorit zâmbetul, pe jumătate trist. A revenit cu întrebările:
- Dacă ești atât de ocupată, de ce ai venit la acest curs?
- Obligație de serviciu.
- Și dacă refuzai?
- Nici nu vreau să mă gândesc! Tu de ce ai venit?
M-a privit, cu același zâmbet fermecător, apoi a lăsat capul în jos, rușinată de ceva ce numai ea știa. După câteva momente de gândire, și-a desfăcut poșeta elegantă și-a scos din ea, așezându-le pe masă, vreo patru flacoane de medicamente. Și pentru că eu tot nu-nțelegeam, a făcut un gest edificator cu mâna către ele:
- De-asta! Pentru că nu mai vreau să le iau.
- Poftim?
- Sunt antidepresive. Acum mai bine de un an, am căzut într-o depresie puternică. Am tot luat medicamente, dar nu-și mai fac efectul. Am venit la curs, să am și eu o activitate. Nu-mi trebuie engleza la nimic. Îmi e suficientă româna pe care am învățat-o de când sunt aici...
- Aici unde?
- În România. Eu sunt din Siria.
- Aș fi jurat că te-ai născut aici! Vorbești foarte bine românește.
- Am avut profesorii cei mai buni. Și destul timp să învăț.
- Clementina, iartă-mă că pun o întrebare aproape vulgară, dar nu pot să-nțeleg în ruptul capului: de ce ai făcut depresie, ce-ți lipsește?
- Păi tocmai aia e: că nu-mi lipsește nimic!
- Cuuum? Ba eu cred că-ți lipsește o mamă de bătaie. Aruncă naibii otrăvurile astea și bagă-ți mințile-n cap!
- Nu te grăbi să mă judeci, până ce nu-ți voi spune totul. Ascultă! Soțul meu e diplomat. Suntem de unsprezece ani în România.
- Nu te iubește?
- O, ba da! Mă iubește mult. Dar problema e că nu mă lasă să fac nimic. M-aș angaja oriunde, aș face orice fel de muncă, numai să nu mă mai simt ca o păpușă vie. Nu-mi dă voie să mă duc nicăieri să muncesc. Știi, la noi nu e obiceiul. Acasă, nu fac absolut nimic: am gărdinar, am bucătar, menajeră, bonă pentru copii. Nici măcar nu conduc. Peste tot mă însoțește șoferul. Cum să nu te urci pe pereți? Dacă ai ști cât aș vrea și eu să trăiesc măcar o zi în ritmul tău!
Așa deci! Acum începeam să pricep de ce, pe lângă admirația pe care mi-o stârnea, Clementina îmi transmitea și un soi de tristețe. Empatizasem cu ea de la bun început. Două lumi intangibile, două existențe aflate la poli opuși, dar care, în mod paradoxal, reușeau să se intersecteze, substituindu-se una alteia pentru scurtă vreme ca-ntr-un ilogic joc de copii.
- Și totuși, i-am spus, dacă ai ști cât de mult mi-aș dori să trăiesc eu viața ta! Și zău că nu m-aș mulțumi doar cu o zi.
- Nu, nu! Să nu-ți dorești! Dă-mi voie să-ți spun că, de data asta, tu nu știi ce spui.

Îmi părea din ce în ce mai abătută, iar ceasul meu se apropia în mod fatal de ora la care trebuia să iau startul. Nu-mi venea să o las astfel. Ne vedeam pentru ultima oară. Drumurile noastre nu aveau să mai fie comune de-acum înainte. Ne unise acest curs, mai bine zis ne uniseră două necesități total opuse – a mea, de a-mi îndeplini îndatoririle de serviciu, pentru a face posibilă anihilarea multiplelor lipsuri; a ei – de a se smulge din drama lui „Tocmai asta e: că nu-mi lipsește nimic”. Dar acest tip de coordonate, și dacă se întâlnesc pentru scurtă vreme, nu pot rămâne împreună. Până la urmă, fiecare lume își e suficinetă sieși, închisă ca într-o capcană în propriile drame, mai mult sau mai puțin reale, mai mult sau mai puțin inventate, mai mult sau mai puțin dureroase. Aveam să ne despărțim în curând, iar eu nu mă pricepeam să ofer o consolare acestei minunate femei, care mi-a atins sufletul și-a zguduit în mine ceva. În alergătura mea zilnică, uitasem să mai privesc dincolo de oameni, dincolo de învelișul din carne. Copleșită de propriile-mi probleme, n-am mai avut ochi pentru altele, și mai mari, care mă înconjurau. Clementina răsturnase pentru prima dată mitul femeii frumoase, elegante și bogate care nu așteaptă nimic altceva de la viață decât tot mai multă frumusețe, tot mai multă eleganță, tot mai multă bogăție. Aflând că dincolo de „ambalaj” mai este ceva, mi-am felicitat instinctul care nu se lăsase păcălit de o simplă aparență. În fond, femei frumoase mai văzusem. Dar față de ea, în mod inexplicabil, aveam sentimentul pe care-l ai față de o soră.
Cu ochii pe ceas, dând peste cap ultima gură de cafea, îmi stroceam creierii pentru o replică, o consolare, o vorbă de încurajare ceva. I-am spus primul gând care mi-a venit:
- Iată, îți voi arăta ceva ce tu ai, iar mie îmi lipsește: un soț iubitor! Cât de mult valorează pentru orice femeie un soț minunat, care s-o iubească! Uită-te la mine, eu...
- Ce-ți trebuie? Pe tine te iubește Dumnezeu!
Și cu asta făcu semn chelnerului, explicându-și gestul către mine:
- Eu aș mai sta mult și bine. Dar am văzut că te tot uiți la ceas. Așa că...
La încercarea mea de a-mi plăti consumația, a ripostat:
- Plătesc eu tot! Măcar atât să fac și eu!
Măcar atât? Dar eu ce făcusem? Am întrebat-o. Răspunsul a venit cu un soi de indignare: cum ce, adică nu pricepusem?
- Mi-ai arătat că se poate trăi și altfel.
Mda... ce să zic?
La plecare, am întins mâna către flacoanele de medicamente:
- Pe astea pot să le iau eu? Amintire...
A râs.
- Sigur! Oricum nu le mai iau de-o vreme.
M-a întrebat dacă vreau să mă ducă undeva cu mașina. Am refuzat. Dacă tot urma să nu ne mai vedem, preferam să mă despart cât mai repede. Ne-am îmbrățișat și ne-am spus „La revedere” de parcă... chiar urma să ne vedem a doua zi. În drum spre metrou, m-am trezit vorbind singură: „Acum știu de ce o iubesc pe Clementina: pentru că mi-a arătat, într-un mod simplu și discret, cât de mult mă iubește Dumnezeu”.

Am vrut să arunc flacoanele la primul coș de gunoi. Dar am ezitat. Acasă, le-am golit de conținut și le-am pus într-un sertar. Când simt că mi-e greu, când mi se pare că lumea care mă înconjoară e lipsită de strălucire și mari bucurii, deschid sertarul și-mi amintesc că, pentru unii, există o lume și mai urâtă.