Se porni un vant rece si taios. Padurea toata fremata. Se insera. Crengile se miscau dusmanoase, ca brate fantomatice. Cerul vanat se intuneca si din nori se pornise o chiciura deasa, care curand asternu o panza subtire argintie peste padure.
Iepurasul fugea spre adapostul sau. Se mai oprea uneori, ramanea nemiscat in doua labute, cu urechile ciulite, ascultand soapte numai de el percepute. Apoi o rupea la fuga. Adulmeca aerul cu mustatile lui lungi si grabea catre vizuina.
Zari de departe luminita prietenoasa din casuta lui calda. Casuta Iepurasului Matei era intr-o scorbura de stejar. Era falnic stejarul si incapatoare locuinta. Un foc prietenos lumina scorbura, iar la lumina lumanarilor aprinse de Mama Ieproaica, se zareau in jurul mesei de lemn, cu urechi lungi si mustati si mai lungi, trei Copii Iepurasi, albi ca laptele si cu ochisorii rosii ca margelele. In capul mesei statea impunator Tata Iepure, cu vesta si monoclu, rostind serios rugaciunea dinainte de masa. Toti adresau in gand, pe langa rugaciunile de multumire pentru binele casei lor de iepurasi gospodari, si o rugaciune pentru fratele lor mai mare, Iepurasul Matei, care plecase de acasa in urma cu doua zile si nu se mai intorsese la familia sa.
Ploua marunt si frunzele moarte fosneau sub pasii usori ai Iepurasului Matei. Nici nu se luminase de ziua bine cand el plecase de acasa, cu o desaga in spinare. Mama il trimisese la Unchiul Topaila cu mancare si ceai cald, pentru tusea rebela a unchiului. Cate tratamente nu incercasera toate neamurile pentru a vindeca tusea unchiului! Niciunul nu daduse rezultatele scontate, dar Mama Iepuroaica stia leacul sigur! Radacina de patlagina, uscata la soarele verii si inmiresmata cu aroma mugurilor de tei si a celor e brad, culesi primavara, la rasaritul soarelui. Ceaiul Mamei Iepuroaice nu daduse gres niciodata. Tusea fiecaruia dintre cei patru copii ai ei fusese vindecata pe deplin cu acest amestec miraculos. Desigur ca se bucura si de niste copii cuminti si ascultatori, care nu alergau prin toata casa plangand si nici nu tipau sau nu dadeau din picioare cand mama se apropia cu medicamentele. Iepurasii stiau ca mama, orice le-ar da, nu le poate face decat bine. Increderea lor in Mama Iepuroaica era atat de totala incat nimic in aceasta lume nu le-ar fi putut-o spulbera.
Acum, micul Matei pornise de cu zori spre unchiul sau, stiind ca potiunea din cos este magica si il va vindeca. Mergea zgribulit de frigul diminetii umede de noiembrie tarziu. Copacii erau golasi, iar ploaia ii batea fara mila. Copilul Iepuras stia ca pasarile prietene de-o vara plecasera si cuiburile ramasesera pustii. Fiecare loc prin care trecea catre casuta unchiului ii amintea de poznele de peste vara. Vacanta mare era peste tot, ca o umbra vesela si ii incalzea inimioara. Aceasta insa batea repede-repede, intr-un tic-tac grabit si speriat. Nu stia nici el de ce se teme. Tata Iepure ii invatase pe copiii sai sa fie temerari si curajosi. Umbrele noptii nu aveau secrete fata de micutii iepurasi. Intunericul padurii le era prieten in jocurile de-a v-ati ascunselea. Si totusi, in acea dimineata ceva il facea pe Matei Iepuras sa se teama si de umbra lui. Casuta unchiului era departe, in capatul dinspre sud al padurii. Trebuia sa strabata trei vai adanci, rape acoperite cu frunze umede, alunecoase si reci pana ajungea. Si unde mai pui ca ochii vulpilor batrane, iesite dis de dimineata la vanat, luceau in intuneric ca luminitele felinarelor.
Deodata micul Matei simti ca aluneca pe frunze si ca pamantul ii fuge de sub picioare. Se trezi cazand in gol, trecand in mare viteza printr-un coridor ingust si captusit cu muschi cald si verde. Tipa, dar tipatul se sparse in doua-trei tipete identice de ecou. Cand se opri din cadere era totul alb in jurul sau. Zapada ingropa totul. Se zareau numai varfurile copacilor, purtand si ele caciulite de zapada. Batea un crivat neprietenos si rece, iar micutul Matei incepu sa tremure de teama, dar si de frig.
Incerca sa inoate prin nameti si isi croi cu greu o potecuta. Se tara mai mult pana la copacul cel mai inalt pe care il zari si se opri sa-si traga rasuflarea. La radacina copacului sedea un pitic. Avea barba alba si caciulita rosie. Purta manusi albe, impletite, din lana si vestuta rosie cu guleras de blana alb, ca blanita lui Matei.
- Opreste-te! ordona piticul autoritar. Unde mergi?
Matei il privi cu atata neincredere incat toata teama din inimioara lui de iepuras sperios se oglindi in privirea-i putin mioapa. Inlemni. Incepu sa se balbaie si tot curajul ii pieri.
- Eu..eu...mmmm...eu....
- N-auzi ce te-am intrebat? rosti piticul mai tare.
- Merg la unchiul meu, sa-i duc un leac de tuse. E...e leacul miraculos al mamei.
- Opreste-te! Nu mai mergi nicaieri! tipa piticul cu glas mai mare decat ii era statura. Unchiul tau trebuie sa mai astepte leacul. Cand Mos Craciun a racit tie iti arde sa alergi aiurea prin padure cu leacuri miraculoase pentru unchi rasfatati? il certa piticul nervos. Cine este cel mai important si mai iubit batran al anului, atat de asteptat de voi, copiii?
- Pai, Mos Craciun, desigur! raspunse Matei un pic derutat.
- Atunci, ia gandeste, copil rasfatat de iepure! ii striga piticul. Daca Mosul este racit si tuseste si are febra mare, cine ii mai imprastie cadourile? Cati tanci ca tine nu-l asteapta!? Cat de dezamagiti vor fi cand sania Mosului nu se va mai arata pe cer in noaptea de Ajun! Vrei sa se intample asa ceva?
- Nu! Noi deja ne-am facut scrisorile catre Mosul! Iar fratiorii mei mai mici in fiecare seara vorbesc in somn cu ingerii lui.
- Atunci, copile, de tine depinde vindecarea Mosului! ii zise pitiul, de asta data pe un ton indulcit.
- Ce as putea sa fac eu pentru Mosul? intreba Matei nelinistit.
- Hai cu mine si vei vedea!
Si cei doi pornira prin viscol, catre casa lui Mos Craciun.
Vantul sufla cu zgomot, spulberand zapada. Se pornise o ninsoare deasa si marunta, de nu se mai puteau distinge nici contururile brazilor din imediata apropiere. Troiene de zapada ingreunau drumul, facandu-i iepurasului grea si cea mai mica inaintare. Si totusi, el incerca sa tina pasul cu piticul, care topaia inainte, de parca ar fi plutit prin omat.
Mersera asa, cale de un ceas, pana cand viscolul, parca satul de a le pune piedica, inceta brusc. Cerul se lumina si un soare palid se strecura printre norii plumburii, cu lumina difuza, facand brazii sa straluceasca in mii de scantei.
In fata se ivi un platou intins, acoperit cu zapada moale. Locul era strajuit, parca imprejmuit de brazi falnici, care se inaltau pana la cer. Cu cusme albe de omat, brazii sedeau neclintiti, ca niste uriasi ai muntelui. Intre ei, un glob urias de sticla, iar in interior, o cabana de lemn, purtand si ea cusma alba si stralucitoare de nea, scotand prietenos fum pe cos. Ferestrele erau luminate si impodobite cu stelute de gheata si flori miraculos desenate de mana maiastra a Gerului.
In fata globului de sticla, un urias om de zapada, cu caciulita rosie si fular verde, tricotat, cu nas de morcov si ochii de taciune stins, radea dintr-o gurita rotunda de macese a bun venit.
- In sfarsit, Domnule Pitic! In sfarsit iata-va pe amandoi!
Si, cu o plecaciune pana la pamant, Omul de Zapada le facu loc sa treaca si sa ajunga in fata uriasului glob de sticla transparent.
- Ma temeam ca nu veti mai ajunge! De azi de dimineata tot ascult cu ingrijorare tusea Mosului nostru! Tuseste aproape fara incetare. Au fost aici, pe rand, doctorul Muschi de Copac, doctorita Maceasa si doctorul Catina, dar tratamentele prescrise de ei nu au dat rezultate. Noi toti va asteptam. Iepurasule drag, trebuia sa te grabesti! De tine depinde vindecarea Mosului! Si mai sunt atat de multe de facut si atat de putin timp pana la Craciun! turui Omul de Zapada aproape fara sa rasufle.
- Dar de unde stiati voi ca eu am leacul contra tusei Mosului? intreba uimit iepurasul.
Globul magic al Mosului te-a vazut pornind la drum dis de dimineata cu leacul. Globul vede tot muntele. Mosul stie tot cu ajutorul acestui Glob. Si stie demult ca Mama Iepuroaica prepara leacuri magice. Tot Globul ne-a soptit sa fim pe urmele tale, ca sa ne aduci noua leacul. Hai, scoate-l din sac si intrati! Grabiti-va! Daca pana maine Mosul nu se vindeca, vom incepe sa intarziem in pregatirea jucariilor! Gandeste-te cati copii ar suferi din cauza asta!
Si spunand acestea, Omul de Zapada il impinse pe Matei catre uriasul Glob, care-si deschise usile larg si-l absorbi inauntru. Matei se trezi intr-un hol mare, luminos si cald. Caldura si o parte din lumina veneau de la focul prietenos din camin. In fata caminului, un fotoliu urias, ca un tron, din catifea verde, cu o perna mare si pufoasa, rosie, pe care se sprijinea un urias. Era cu spatele la intrare, astfel incat Matei nu ii putu vedea fata. Dar observa statura uriasa si puternica, precum si pletele albe ca neaua de afara, care incadrau simetric umerii atletici si neincovoiati ai batranului.
Parea a fi inteleptul acestui munte, sezand ingandurat pe tronul sau urias. Desi atat de mare si impunator, batranul parea prietenos. Tusea insa ii incovoias umerii si-l facea sa para suferind. Il simti pe iepuras si, cu o voce blanda, contrastand cu infatisarea-i puternica, il chema langa el.
Matei pasi intimidat, cu cosuletul pe brat, pe un covor rosu, cusut cu braduti verzi, de toate marimile, pana ajunse in fata Mosului.
- Sarut mana, Mos Craciun! sopti el, abia mai respirand de teama si emotie. Sunt Matei!
- Stiu cine esti, iepurasul Mosului. Te asteptam, caci Globul meu magic mi-a soptit inca de dimineata ca vii cu leacul contra tusei mele. L-ai adus?
- Ddddda, Mosule! E in cosulet. Si spunand acestea, iepurasul scoase din cos, cu labute tremurande, sticluta cu siropul mamei sale si o intinse Mosului. Mama a spus sa o duc unchiului si sa bea de trei ori pe zi din ea. Pana seara tusea ar trebui sa cedeze! mai zise Matei.
- Multumesc mult, dragul Mosului! raspunse Mosul si o bucurie de copil mare se intipari pe chipul sau chinuit de tuse si raceala.
Desfacu dopul sticlutei si bau cateva inghitituri. Tusea deveni mai chinuitoare si se sfarsi intr-un suierat lung, de parca Mos Craciun nu mai avea aer sa respire.
Matei ii intinse un pahar cu apa, care se afla pe o masuta langa tronul Mosului. Mosul bau putin si tusea se potoli in mod miraculos, iar respiratia lui Mos Craciun deveni linistita ca respiratia unui copil cand doarme.
- Deja ma simt mult mai bine! Sa traiesti, dragul Mosului!
Si spunand acestea. Mosul se intinse si il lua pe micutul Matei pe picioare.
- Acum, ia spune tu Mosului, ce-ti doresti pentru Craciun? Mosul iti va indeplini toate dorintele, pentru ca esti un iepuras viteaz. Ai infruntat gerul aspru si viscolul iernii ca sa vindeci un batran neputincios!
Matei se fastaci si nu mai stiu ce sa raspunda. El stia foarte bine ce-si doreste de Craciun. De altfel, scrisese si in scrisoare, dar acum rosi pana in varful urechilor si nu mai fu in stare sa rosteasca vreun cuvant.
- Sa nu te temi de mine, micutule! Eu sunt prietenul tuturor fapturilor mici! Din cauza tusei acesteia nesuferite nu am mai putut nici sa-mi citesc scrisorile. Mi se rupea sufletul de mila copilasilor care isi pun toate sperantele in mine! Dar iata, datorita tie, acum sunt sanatos din nou. Pana diseara, cand tu vei fi deja in patutul tau cald, voi fi citit scrisoarea ta si a fratiorilor tai, sa fii sigur!
Acum du-te cu Doamna Turta Dulce la bucatarie, sa bei o ciocolata calda si sa mananci niste frusecuri cum numai dumneaei stie sa le pregateasca. Apoi, pregateste-te de drum! Se va innopta si tu trebuie sa ajungi acasa repejor!
Spunand acestea, Mosul suna dintr-un clopotel mic, cat o aluna, dar care scotea un sunet cristalin, de izvor de apa de munte. O usita din spate se deschise si in ea se ivi o batranica simpatica, micuta de statura, imbracata intr-o rochie rosie, tricotata, cu boneta verde peste parul prins intr-un coc micut pe ceafa. Ea zambi prietenos catre micutul iepuras si ii intinse o mana delicata, fina si catifelata, fara zbarciturile varstei. De altfel si fata ei era luminoasa si rotunda ca luna plina, vesela si placuta.
- Hai cu mine, micutule! Trebuie ca ti-e foame, nu? Hai, grabeste!
Iepurasul cobora usor din poala Mosului si, fara sa mai priveasca inapoi, se lasa condus de Doamna Turta Dulce, prin usita mica, spre bucatarie. Aceasta era o incapre prietenoasa, larga si care stralucea de curatenie. Pe tavan atarnau ghirlande colorate si globulete marunte, argintii. Intr-o parte se afla o masuta pentru patru persoane, inconjurata de patru scaunele micute. Pe ea stateu frumos aranjate, patru servetele rosii, impodobite cu crengute de brad, patru farfurioare verzi si patru paharele argintii.
- Ia loc la masuta, dragul bunicii! rosti Doamna Turta Dulce cu caldura in glas. Este masuta celor patru Elfi. Acum sunt la grajduri, sa hraneasca renii. Ei inca n-au aflat ca Mos Craciun e mai bine. Sunt tare amarati. Iar Rudolf, renul preferat la Mosului, mai mult zace de suparare. Cand vei pleca, trecem pe la ei sa le dam vestea cea mare a vindecarii Mosului.
Matei se aseza timid pe un scaunel, iar Doamna Turta Dulce, ca o bunica grijulie, ii aseza pe farfurioara cateva fursecuri calde cu ciocolata si ii turna in pahar ciocolata calda, care raspandea o aroma imbietoare.
Cat de timid si speriat era Matei, tot nu se putu abtine sa nu infulece de-a dreptul prajiturelele, capatand mustati ciocolatii de la bautura aburinda. Cand termina de mancat, ridica privirea catre Doamna Turta Dulce si multumirea i se citea in ochi.
- Sarut-mana pentru masa! A fost delicioasa! Acum, daca nu va suparati, eu ar trebui sa plec. Deja cred ca ai mei sunt foarte ingrijorati de disparitia mea. Mama cred ca plange si e disperata.
- Desigur, dragutule! spuse Doamna Turta Dulce. Uite, stai sa-mi pun haina pe mine, sa te conduc. Sa luam si punguta cu prajiturele, sa le ducem Elfilor la grajduri!
Isi trase pe umeri un palton de lana, calduros, lua o punga cu prajituri si pornira.
Grajdurile cu reni se aflau tot in globul magic de sticla, dar pe o intrare separata de cabanuta Mosului. Erau acoperite cu crengi verzi de brad si pareau niste umbrare din care construiesc vara padurarii, ca sa se adaposteasca. Inauntru, in douasprezece boxe, stateau doisprezece reni mari si bine ingrijiti. La intrarea celor doi, ridicara privirile in care se citea tristete.
Doamna Turta Dulce il conduse pe iepuras catre cei patru elfi, care curatau adapostul si improspatau crengutele de brad.
Aratau toti la fel. Putin mai mari decat Piticul, cu pantaloni bufanti, de culoare verde si camasi largi si rosii, cu cusme rosii pe cap si urechi ascutite, care ieseau din caciulite.
- Vi l-am adus pe micutul asta, baieti! Datorita curajului si a leacului sau miraculos, Mos Craciun nu mai tuseste. Deja citeste corespondenta si a reinceput pregatirile pentru marea noapte de Craciun! zise batranica, cu bucurie in glas.
Elfii izbucnira intr-un ras puternic! Il luara pe micutul Matei in brate si-l purtara prin fata renilor, prezentandu-l. Se oprira putin mai mult la Rudolf, care era singurul ren vorbitor din grajdiul Mosului. Rudolf, mai mare decat ceilalti frati al lui, cu nas rosu, de clovn si coarne bogate, cu spinare lata si puternica, rumega tacut si fericit o portie de fan. El intinse botul sau umed catre fata iepurasului si, cu rasuflare calda si ochi umezi de fericire, il linse pe obraz si-i multumi pentru vindecarea Mosului.
Isi luara ramas bun zgomotos de la micul iepuras, dupa ce Doamna Turta Dulce il infasura bine intr-o patura calduroasa, iar elfii il inhamara pe Rudolf la o saniuta mica. Il ucara pe Matei in saniuta si, luandu-si ramas-bun, Rudolf iesi ca vantul prin Globul de sticla in iarna viscolita de afara. Intr-o clipa saniuta ajunse in tunelul captusit cu muschi prin care cazuse iepurasul. Iarna inceta sa mai ninga. Rudolf zbura in sus, prin tunel, pana il scoase pe Matei in padurea din care plecase.
Se porni un vant rece si taios. Padurea toata fremata. Se insera. Crengile se miscau dusmanoase, ca brate fantomatice. Cerul vanat se intuneca si din nori se pornise o chiciura deasa, care curand asternu o panza subtire argintie peste padure.
Iepurasul fugea spre adapostul sau. Se mai oprea uneori, ramanea nemiscat in doua labute, cu urechile ciulite, ascultand soapte numai de el percepute. Apoi o rupea la fuga. Adulmeca aerul cu mustatile lui lungi si grabea catre vizuina.
Se lasa intunericul si vantul se intetise si se vaita printre crengi. Ploua marunt si rece, a toamna tarzie de noiembrie. Dar Matei nu mai era infricosat. Inca simtea caldura casutei lui Mos Craciun si ducea cu sine bucuria de a fi facut o fapta buna.
Zari lumina prietenoasa de la fereastra vizuinei sale si grabi pasul. Batu in usa cu bucurie si usa se deschise larg. In prag aparu Mama. Apoi, in spatele ei, Tata si toti cei trei fratiori, cu priviri speriate, dar si curioase, isi itira urechile lungi in dreptul usii.
- Matei! Dragul mamei! striga Mama fericita si il imbratisa larg.
Niciodata nu mai simtise Matei atat de puternic fericirea de a fi acasa. Toti se bucurara zgomotos. Fratiorii il inconjurara curiosi, iar tata il mangaie indelung la culcare in noaptea aceea, dar fara prea multe vorbe. Ingrijorarea tuturor fu alungata de bucuria regasirii.
Matei povesti tuturor intamplarile sale fantastice. Cu totii se bucurara ca Mos Craciun s-a vindecat si ca va veni si anul acesta. Mama planui deja o plimbare a intregii familii, a doua zi, pana la unchiul bolnav, cu o portie de sirop vindecator de tuse.
Se culcara, nu inainte de a multumi Domnului pentru bucuria revenirii lui Matei acasa si pentru tot ce El le daruise in ziua aceea.