Ce bine e aici, ghemuit lângă cuptorul sobei cu plită, spoită-n var alb ca zăpada. Dogoarea cărbunilor încinși îi pătrunde prin toate oscioarele și-i dă o toropeală plăcută; zâmbește în somn, fericit. E cea mai frumoasă iarnă din câte-și poate aminti. Mama frământă un bulgăre mare de aluat alb cu miros de făină proaspăt cernută, pe care-l întinde apoi pe planșeta mare cât masa, îl face foiță subțire cu ajutorul unui sucitor de lemn și împrăștie deasupra cu multă dărnicie nucă și marmelade aromate, apoi așează bulgării de aluat pufos într-o tavă imensă, pe care o bagă în cuptorul încins. Vor fi gata spre seară, când tata va veni de la muncă, obosit dar vesel, ca de obicei, bun și blând, cu barba zburlită în rotocoale moi și roșcate, încărcate de promoroacă. Tata îi aduce totdeauna câte ceva: o minge mare și colorată, din acelea ce parcă zboară în înaltul cerului de umflate ce-s, de câte ori le lovești de pământ, ori o mașinuță care alunecă-n viteză pe gazonul abia tuns, o carte cu poze și cu povești frumoase, un fluier…
Afară ninge ca-n basme, cu fulgi albi ca de zahăr, dulci și pufoși, iar oameni de zăpadă înveșmântați în brâuri de frișcă și joben spart, stau la taifas chiar la geamul lui, pe care privesc și ei curioși brăduțul împodobit cu șiruri de beteală argintie, globuri aurii, pachete legate cu funde roșii, steluțe sclipitoare, îngerași cu aripioare colorate și întinse ca ale fluturilor… și toate, în mirosul de rășină de brad care te poartă cu gândul în păduri îndepărtate, pe povârnișul munților. Jos, pe covorașul înflorat ca un câmp pe timp de vară, stă tolănit Toto, cățelul lățos cu centură și cataramă lată cu ținte aurii, lăfăindu-se leneș în fața vetrei.
Acum, mama ornează căsuțe de turtă dulce, cu bombonele mărunte, printre care așează, frumos, mici animale de ciocolată și brazi din jeleu verde. Din cuptor te-mbie un miros de scorțisoară, vanilie și alte minunate mirodenii. Cuptorul e cald, mama îngână un cântecel vesel, în timp ce afară viforul se-aude fără putere, îndepărtat. De-odată, simte ceva tare, ca un vârf ascuțit, împungându-l în spate.
- Scoal’ mă, iar te-ai așezat pe banca mea? Du-te și caută-ți și tu, că e gara mare, ți-a cășunat pe asta, că e lângă calorifer, ha?!
Deschise ochii speriat și toate pieiră: soba cu plita văruită-n albul zăpezii, mama cu vocea ei blândă, cuptorul cu prăjituri; doar un pic de miros mai venea dintr-un rest de plăcintă pe care Pele o găsise la tomberon și o îndesase în buzunar, alături de alte amestecuri de pe la chioșcurile din apropierea gării. E negru și urât și are o barbă stufoasă și un baston cu vârf de fier care-l ajută la mers când se poticnește din cauza unui picior mai scurt; de aceea i-au și zis Pele, râzând de el, c-ar fi bun de fotbalist, schilodul, așa negru și cu piciorul ăla sucit.
Toate băncile sunt ocupate; de unde bănci libere la ora asta, din viul nopții? Își ridică gulerul mare, care-i acopere urechile și-l petrecu bine, ținându-l strâns cu o mână, în timp ce cu cealaltă apucă într-un gest vag clanța ușii și împinse nehotărât; un val de aer înghețat îi străpunse toate oasele și-i biciui obrajii. Păși cu grijă prin noroiul care-i intra în ghete prin niște crăpături ce se tot lărgeau; abia la primăvară va găsi altele, când lumea le va arunca pe cele purtate pe timpul iernii. Șuieră scurt, cu două degete în colțul gurii, și Toto lipăi pe fugă prin zăpada afânată, țâșnind vioi din cutia în care se adăpostea de vifornița nopții; pe el nu-l lăsau să intre în gară. Era un cățel negru și atât de slab, că-i numărai coastele, cu blana jupuită de încăierările de pe maidane. Îi pusese o dată și lui o sfoară drept zgardă, așa cum văzuse el la un băiat ce plimba un câine mare și frumos, legat cu centură cu capse; dar Toto se scuturase cu ciudă, până dăduse jos legătura rușinoasă, doar el era un cățel liber.
Mergea încet, cu vântul în față și nehotărât, căci nu știa unde s-ar putea duce. Pașii îl purtară aproape fără știre spre patiseria din colțul străzii. O femeie voinică frământa un bulgăre mare de aluat, în timp ce alți bulgărași se odihneau pe masă, așteptându-și rândul la cuptorul din care răzbăteau arome ce-i gâdilau nasul așa de plăcut. Zâmbi, amintindu-și de mama din vis, și trecu mai departe, cu pași mici, șovăitori. Vântul îi înfoaie pulpanele paltonului larg și ponosit; îl adună cu multă grijă în jur, petrecându-l strâns, în timp ce dinții-i clănțăne de frig. I-a plăcut că e roșu, ca haina moșului aceluia ce poartă în spate un sac imens, plin de daruri: jucării, dulciuri, hăinuțe călduroase, pantofi și cizmulițe îmblănite. Moșul are barba lungă și albă, nu roșcată, ca a tatălui său.
Blocurile se-nșiră uniform, posace și colțuroase, pe trotuarul ce șerpuiește până-n centrul orașului, unde parcul, altădată verde și stropit de fântâni arteziene, acum zace pustiu printre băncile înghețate. O linie gălbuie ce străbate zarea de peste culmile albăstrii ale dealului anunță zorii unei zile sticloase, ca toate celelalte. Vânzătoare cu hăinuțe roșcate și blănițe albe încep să curețe zăpada din dreptul ușilor; în curând, vor deschide magazinele și lumea va veni buluc la cumpărături. Așa e în toate zilele astea: aglomerație, lume grăbită, cu pachete în brațe și în mașini.
O fetiță se desprinse de mâna mamei și se apropie sfioasă, întinzându-i un pachețel, fără o vorbă, și privindu-l cu ochi mari, albaștri ca seninul cerului de vară. Îl luă bucuros; primea adesea mici pachețele cu bunătăți care-i astâmpărau foamea. Hârtia era caldă și simți cum mâinile înghețate se dezmorțesc ușor, mângâind pachetul frumos mirositor.
De-aici, străduța urca în pantă până la biserica dintre plopi. Îi place în mica bisericuță; înăuntru e cald și frumos de parcă ar fi mereu vreo sărbătoare, pe jos sunt covoare imense și bogat colorate, pereții sunt zugrăviți cu portrete de oameni îmbrăcați în mantii ce flutură în vânt pe cai înaripați, urmărind cu săbii balauri speriați, ori plutind visători printre nori alburii și pufoși. Câteodată, la mesele lungi vin femei cu broboade țesute în casă și le umplu de bunătăți: poame dulci, struguri stafidiți, colăcei și dovleac copt. Îi dau și lui, într-un ștergar legat la colțuri, sub formă de boccea:
- Ia, copile, că e pomană, și–oi fi și tu flămând!
Acum biserica e închisă, înăuntru nu e nimeni; dar pe trotuarul alăturat, copii cu sănii au facut un derdeluș, pe-o pojghiță de gheață ce se termină brusc într-un morman de pietriș înghețat. El n-a avut sanie niciodată. E vesel, e frumos, e bine la săniuș. Cineva aruncă pe jos o pungă ruptă. Se repede și o ia cu bucurie; o întinde pe petecul de zăpadă, se-așează pe ea, și-și dă drumul chiuind:
- Tiii…
Se lovește de un copil cu fular portocaliu, ce tocmai căzuse de pe sanie. Fratele lui vine și-l ridică repede, îl scutură mai mult de formă, și-i strigă înciudat:
- Vezi că l-ai murdărit pe Răducu, de ce nu ești atent?
Ronți lăsă capul în jos, cu părere de rău. Nu era atent. Părăsi înciudat punga sfâșiată de pietre și plecă tăcut. Îi ziceau Ronți din cauză că o dată de mult, cineva îi dăduse o ciocolată cu alune pe care le rosese pe rând, ca un șoricel, în timp ce tatăl lui îi strigase morocănos:
- Mai rozi mult, parc-ai fi Ronți…
Și așa i-a rămas numele.
Rătăci toată ziua fără rost, flămând și abătut, pe străzile înghețate.
Spre seară, pașii îl purtară înapoi, spre gara care-i devenise casă pe timp de iarnă. Intră și un val de căldură îl întâmpină de la ușă. Pele dormea tolănit pe banca de lângă calorifer. Se apropie tiptil și se așeză pe o margine de bancă. Îi puse mâna pe umăr și îl scutură ușor, apoi îl trase încet de barbă. Pele nu răspunse. Atunci, cu vocea gâtuită, îi zise abia șoptit:
- Tată, îmi spui povestea cu ursul?
Închise ochii și așteptă, dar lovitura obișnuită nu veni. Pele îi spusese o dată povestea cu ursul și de-atunci, de câte ori îndrăznise să-i ceară să i-o mai spună o dată, acesta îl lovea cu bastonul peste picioare, bolborosind:
- Io stau să-ți spun ție povești, ha? Bine că nu vrei să te trimit și la școală!
De data asta însă Pele nu mișcă bastonul din locul lui. Nu deschise nici ochii, doar începu să mormăie în barba roșcată, cu voce indiferentă:
- Eram așa ca tine, când niște cărutași m-au luat cu ei la pădure. Am plecat din viul nopții și am mers câteva ore bune, căci tare era departe de sat. Acolo, ei s-au apucat să adune crengi uscate, să umple căruța. Mie mi se făcuse sete, așa că m-am apropiat de un izvor ce se auzea șipotind vesel după niște tufe. După ce mi-am astâmpărat setea bând cu căușul palmei apa ce se prelingea clipocind printre pietre și nisip, am băgat de seamă că tufele alea erau pline de mure negre și mari, coapte și bune. Am început să culeg ba dintr-o tufă, ba dintr-alta, tot înaintând pe cărarea din ce în ce mai îngustă, până când m-am îndepărtat binișor de căruță. Acum nu mai auzeam nici o voce, dar murele erau parcă din ce în ce mai mari și mai gustoase, de ce mă afundam în desiș. Deodată, de după un tufiș ale cărui crengi foșneau ca bătute de vânt, aplecate ba de-o parte, ba de alta, apare o namilă uriașă cu cap mare, bot fioros, blană maro și o greutate ce făcea să se cutremure pământul de câte ori pășea cu labele imense: era un urs.
- Și? întrebă Ronți, ce-ai făcut? Tremura, ca și când ar fi auzit pentru prima dată povestea.
- Ce să fac? Am rupt-o la fugă înapoi, sugrumat de spaimă și țipând ca din gură de șarpe: Ursuuu’…
Din zăpăceală, am pierdut și firul apei și m-am afundat în mărăcinișuri tot mai dese, ce mă zgâriau pe față, pe mâini și picioare. Dar ce mai conta? Mâncam pământu’ fugind să scap cu viață. În urma mea, ursul, mormăind înfiorător, făcea salt după salt nepăsându-i de crengile care-l izbeau prin blana lui groasă. Nu-mi mai simțeam pielea jupuită din care sângele țâșnea pe frunze lăsând o dâră roșietică în urma mea. Din clipă în clipă așteptam să mă înșface de picior și să mă doboare la pământ. Și chiar așa s-a întâmplat! Când gheara i s-a încleștat pe piciorul meu, nemaiputând să fac un pas, și cu sufletul la gură, m-am zbătut gâfâind cu toată sforțarea de care mai eram în stare, apoi m-am prăbușit îngrozit, așteptând ca namila să mă devoreze.
- Și? întrebă Ronți, cu inima cât puricele.
- Și-atât. Nu mai știu. Pe urmă, când m-am trezit, eram lângă căruță, pe o șubă întinsă pe iarbă. Am deschis ochii îngrozit, așteptând să văd ursul mestecându-mă tacticos. Și am văzut doar câteva blănuri și capete de urs, puse de-o parte, stivă. Erau ale ursarilor care se întorceau de la bâlci și vruseseră să-și râdă de mine, să mă sperie, în costumele lor hidoase. Acum cinsteau cu căruțașii o litră de țuică, râzând și spunând povești de-ale lor.
- Unde e ursul? am întrebat eu încă nedumirit.
- Nu e, mă , nici un urs, stai liniștit; ce ești așa de fricos? Urșii nu stau în pădurea asta, tu nu știi?
- Dar mi-a sfâșiat piciorul, de-aia am căzut, și-acu’ mă doare…
- Þi s-a-mpleticit piciorul într-o capcană de prins vulpi, te-ai zbătut, iar cu celălalt ai călcat strâmb… ce urs visezi?
- M-au dus acasă urcat pe lemne, sus, în căruță. Rana de la picior și zgârieturile de pe mâini și față s-au vindecat cu timpul, dar cu piciorul ăla sucit n-am mai putut merge bine niciodată. Hai, acu’ lasă-mă, du-te de-aci, că nu stau de tine!
Ronți abia putea merge de emoție; frica de urs încă-l urmărea.
Trecuse și ultimul tren, de-acum era pustiu și ar fi putut dormi. După toată plimbarea prin orașul biciuit de ger, nu-și mai simțea picioarele umede și umflate, cu pielea tăbăcită și fără ciorapi, în ghetele lăbărțate și brăzdate de spărturi din loc în loc. Găsi o bancă goală; se întinse pe ea lipit de perete, strângându-și paltonul ponosit de jur împrejur. Închise ochii și dispărură deodată din mintea lui și gară, și urs, și pădure. Era liniște. Apoi, de undeva de departe, începură să se audă niște glasuri de copii cântând colinde. Mirosul de prăjitură și mere coapte era tot mai îmbietor iar Toto îl lingea prietenos, pe mână. Cum o fi intrat aici? gândi într-un târziu, cu bucurie și mirare.
Când ușa se mișcă ușor în clinchetul clopoțeilor atârnați în colț, Răducu deschise ochii năuc. În prag stătea tatăl său, cu promoroacă pe guler și pe barba zburlită în rotocoale stufoase; în brațe avea o cutie imensă, ambalată în hârtie cu brăduți și moși ce zboară pe sănii trase de reni voioși, legată cu fundă albastră. Toto se gudura pe lângă el dând vesel din codiță, iar mama scotea din cuptor o tavă cu plăcinte aburinde.
- Dar știu că ai dormit, Răducule! De câte ori iei în mână cartea aia de povești, nu citești mai mult de-o pagină și cazi într-un somn așa adânc…
Făcu ochii mari și se uită cu luare-aminte de jur împrejur: bradul era la locul lui, împodobit cu becuri multicolore, îngerași plutitori își zbăteau aripile colorate prin crengile cu miros de cetină, iar cu coada ochiului apucă să vadă cum oamenii de zăpadă fugeau din dreptul geamului și se piteau râzând, prinși că trăseseră cu ochiul prin jaluzele.
Alergă grăbit întâi la Toto, îi desfăcu centura de la gât și-o aruncă hotărât, într-un colț:
- De-acum ești și tu un cățel liber, Toto!
Apoi se ghemui în brațele calde ale mamei, la pieptul ei ce mirosea a scorțișoară și vanilie și începu să îngâne alături de ea încet, cu voce subțire și caldă, colinde în care ninge atât de frumos, cântecele despre cetiniță, flori dalbe și păstori.
Târziu, se apropie tiptil de tatăl care citea ziarul adâncit în fotoliu; mângâindu-l pe barba moale și roșcată, îi zise râzând șmecherește, cu înțeles:
- Tată, îmi spui povestea cu ursul?
Iar tata îi răspunse făcându-i cu ochiul, complice…