Kostea Kuzmenco

Recent am avut ocazia să-l aud vorbind pe Kostea Kuzmenco la o întrunire publică numeroasă. Un domn ca de 50 de ani, robust, plin de sănătate, cu chip frumos, păr șaten, glas blând, domol. Despre acest om, Kostea Kuzmenco, nu s-ar fi vorbit niciodată, întrucât nu i-ar fi adus celebritate nici originea părinților săi din Huși, nici a soției sale născută în Basarabia, nici funcția sa de ofițer în armata Marii Uniuni Sovietice. În Uniunea Sovietică erau ofițeri câtă frunză și iarbă. Deci, Kostea Kuzmenco era un om cu totul obișnuit, anonim, care-și ducea traiul liniștit, împreună cu soția sa, pe pământul Ucrainei.

Notorietatea vine când nu te aștepți. În data de 26 aprilie 1986 era o zi frumoasă de primăvară, iarba răsărise verde peste tot, oile ieșiseră la păscut pe izlazuri. Se făceau pregătiri intense pentru sărbătorirea zilelor de 1 și 2 Mai. Unii își căutau undițele să meargă la pescuit. Alții plecaseră în excursii la munte.

Nimeni nu presimțea ceva deosebit. Din Suedia, însă, niște „copoi” electronici au detectat un „miros” neplăcut în atmosferă. S-a declanșat o veste apocaliptică: apăruse pe cer un nor puternic de radiații. Vestul a fost alertat imediat. Autoritățile rusești erau deja alertate, în mare fierbere, au reacționat imediat. Dar nu s-au grăbit să dea un comunicat internațional în legătură cu explozia reactorului 4 de la Centrala atomo-electrică de la Cernobâl. Suedezii au scăpat ieftin. Vântul își schimbă direcția, întorcând norul radioactiv spre Ucraina, Rusia, România. Și spre alte țări.

Autoritățile sovietice încă nu comunicaseră nimic, așteptau să treacă zilele de sărbătoare de 1 și 2 Mai. Dar la locul dezastrului de la Cernobâl era deja agitație mare. Kostea Kuzmenco primi ordin militar pe data de 28 aprilie să se urce în elicopter și să plece la Cernobâl în calitate de coordonator al unei echipe de 66 de militari, cu rol de „lichidatori” ai dezastrului nuclear. Inițial, ordinul era pentru trei zile, dar șederea lor în acel loc sinistru s-a prelungit la 254 de zile. Nu toți au rezistat acolo 254 de zile, mulți s-au prăpădit doar după câteva zile.

Ce era acolo, la reactorul 4? Centrala atomo-electrica de la Cernobâl producea electricitate pe baza uraniului, electricitate care, în mare parte, era exportată în Vest, pe valută. Dar lacomii conducători sovietici au introdus niște experimente suplimentare în cadrul exploatării centralei, fapt care a dus la declanșarea dezastrului. A fost o explozie de proporții. Nu s-a ajuns chiar la o explozie de tip “ciupercă”, dar nici mult nu mai era până acolo. Materiale nucleare, deșeuri, au fost aruncate la mari depărtări. Un incendiu uriaș, sinistru, a cuprins toată zona.
Sovieticii, apoi și străinii, au mobilizat forțe masive să stingă incendiile, să lichideze dezastrul. Populația de pe o rază de zeci de kilometri din jur a fost evacuată. Mii de oameni, foarte mulți copii au murit. Unii n-au murit atunci, ci mai târziu. Alții au rămas cu infirmități pentru toată viața.

Echipa lui Kuzmenco nu era singură. Erau acolo mii de soldați care-și dădeau viața pentru lichidarea dezastrului. Kostea Kuzmenco și cei 66 de soldați coordonați de el, au fost desemnați să meargă pe linia întâi în iadul acelui reactor explodat. Misiunea lor era să curețe întâi zona de blocuri de grafit foarte radioactive. Cu mâinile goale luau blocurile de grafit, le puneau în niște containere, care erau luate de elicoptere ce așteptau deasupra, și care duceau containerele undeva departe, să fie îngropate adânc în pământ. Kuzmenco și oamenii lui știau și nu prea știau ce înseamnă radiația. Vedeau doar cum unii camarazi de-ai lor cădeau fără vlagă. Unii chiar mureau repede prin infirmerii. Echipa lui se rărea. Seara, după ce se duceau la odihnă, nu puteau dezbrăca hainele de pe ei, hainele se lipeau de pielea plină de răni, de la căldura imensă din incinta reactorului. Li se spusese că vor sta doar trei zile, dar au fost uitați încă 254 de zile. Degajau materialele radioactive. Tăiau copacii și-i îngropau adânc în pământ. Îngropau tot ce se putea îngropa.

Oamenii lui Kuzmenco dispăreau pe capete. Mulți mureau în zonă, încă înainte de a fi duși la spitale. Cei încă vii aveau fețele, mâinile, picioarele umflate de arsuri. Dinții cădeau din gură, de-i puteai lua cu mâna.

După 254 de zile căzu de pe picioare și Kuzmenco. A fost dus la spital. Era într-o stare foarte gravă. Medicii depuneau toate eforturile pentru a-i salva pe eroii țării lor. Ce se putea face când iradierea oamenilor erau cu mult peste limita admisă, toate organele interne erau inflamate și ei pierdeau mult sânge.
Soției lui Kuzmenco nu i s-a dat voie să vină să-l vadă la spital. In schimb, au venit părinții de la țară. Erau disperați de situația fiului lor.
Șansele de supraviețuire erau slabe. Kuzmenco pierdea masiv sânge. Doctorii îi înlocuiau continuu sângele, făceau tot ce se putea pentru a-l ține în viață. Părinții stăteau amândoi pe aproape. Se rugau neîncetat la Dumnezeu să le scape băiatul.

De două ori Kuzmenco a fost mort și a înviat. Prima dată i s-a oprit inima timp de aproape două minute. Părinții săi au fost scoși din salon, undeva pe un balcon, ca să nu vadă ce se petrecea. Medicii, disperați, au recurs la toate mijloacele de care dispuneau. Ca prin minune, după două minute, ca urmare a unor electroșocuri, inima a început să funcționeze din nou.
Efemeră salvare. Nu după mult timp, inima lui s-a oprit iar. Medicii își pierduseră speranța că il mai pot salva. Inima lui nu mai bătea de aproape 3 minute. Corpul se învinețise, se înnegrise. Doctorii au tras un cearșaf alb peste el. Dar părinții, care urmăreau evenimentele de la geam, de pe balcon, când au văzut cearșaful alb peste băiatul lor, au intrat disperați în salon implorându-i pe doctori să mai încerce încă odată repornirea inimii. Insistențele disperate ale părinților, care făcuseră rugăciuni la capul lui atâta vreme, i-au determinat pe medici să mai facă o ultimă încercare. Au adus niște instrumente speciale cu care i-au injectat niște substanțe direct în inimă, ca să mai dilueze sângele. Apoi au decis să pună electrostimulatorul la puterea maximă.

Minune! Încet de tot, apăru un puls slab al inimii. Și de atunci pulsul lui nu s-a mai oprit nici până în ziua de azi! Minune de la Dumnezeu!

Necazurile lui Kuzmenco nu s-au încheiat atunci. El trăia mai mult prin spitale. Urma niște tratamente costisitoare, dar statul nu se zgârcea pentru eroul lor. A fost dus la tratamente și în străinătate, la Hamburg, unde i s-a făcut un transplant de măduvă. Doctorii de acolo au mărturisit că este o minune că acest om mai trăiește. Cazul său devenise cunoscut în toată lumea.

Timp de vreo opt ani, îngrijindu-se mereu de sănătate pe la diferite spitale din lume, a ajuns și în Israel. Nu se putea ține pe picioare, din cauza pierderilor de sânge. Doctorii de acolo erau foarte interesați de cazul lui. Dar, într-o zi, s-a dus la o biserică protestantă din acel oraș. I-a povestit toată istoria sa pastorului acelei biserici. Impresionat de situația dramatică a lui Kuzmenco, pastorul s-a hotărât să rostească o rugăciune pentru el. După două săptămâni de pregătire spirituală, în fața unei biserici pline, pastorul rosti o rugăciune solemnă.

Minune! Din acea zi Kuzmenco s-a văzut perfect sănătos. Nu-l mai durea nimic. Până în ziua de azi. A redevenit om normal. L-am văzut și eu, era un om cât se poate de sănătos. Chiar și pastorul protestant din Israel a afirmat că după ce a rostit rugăciunea, a simțit o putere trecând prin corpul său. Dovadă că Dumnezeu face minuni și în zilele noastre.

În prezent, Kostea Kuzmenco trăiește în Ucraina, nu departe de Cernobâl. Împreună cu soția, fiica și ginerele său. Au vândut toate proprietățile lor și s-au angajat într-o acțiune de întrajutorare a copiilor cu handicap ca urmare a dezastrului de la Cernobâl.
A fost întrebat câți tovarăși din echipa sa de 67 de „lichidatori” mai sunt în viață. Cu mare durere în suflet Kuzmenco a răspuns: Doar unul (adică numai el).

Această poveste ne-a spus-o în limba română, într-un discurs cât se poate de cursiv. Uneori își mai căuta cuvintele, dar se exprima foarte fluent. Trăise zeci de ani în Ucraina, aproape că uitase limba română. De doi ani, însă, și-a amintit că părinții lui erau români. Și-a propus să re-învețe limba română. Mărturisea că el se simte cu toată ființa lui puternic aparținând poporului roman. Omul nu-și uită rădăcinile străbune!

(Relatare după fapte absolut reale)