- Ai câștigat ceva? Câte numere ți-au ieșit?
- Două: 1 și 34!
- Ia, mai bea puțină cafea! Să-ți revină optimismul. Știi, tu ai zis, cine are noroc în dragoste… și, dacă ar fi să-ți dea norocul “bună ziua”, ce-ai face cu atâția bani?
- Un adăpost pentru oamenii fără locuință, câinii comunitari, pensiuni înconjurate de multă vegetație, aș cumpăra o casă pentru noi, un pat mare și jaluzele să trag linie între plăcerea de a fi împreună și cenușiul din exterior. Atât mi-ai spus în vis, înainte de urcarea pe niște scări, care nu-mi aduc aminte în ce clădire erau. Era un vis atât de real, imagini clare, încât mi-a trebuit ceva timp să mă dumiresc la trezire care-i realitatea palpabilă. Mențin ideea discutată odată, noi suntem părți dintr-o rațiune a tuturor dimensiunilor existențiale și nu facem altceva decât să comunicăm.
- Amalia, dar întâlnirea noastră nu-i o continuare a visului? Ce pot să fie visurile acestea? Un amestec de dorințe, fragmente ale realităților netrăite întreg, tot felul de neîmpliniri care-și caută undeva rezolvarea, chiar mă gândesc la ce spunea Freud. Sau ducem mai departe dorințele celor plecați și devenim visul lor. De ce n-ar fi lumea asta visul celor ce nu mai sunt? Ai avut cazuri aparte în familie, cineva din neamul tău își trăiește visul prin noi?
- Dragul meu, te iubesc prea mult și n-aș accepta să fiu împlinirea visului cuiva, realitatea mi-o dă sărutul tău, atingerea asta unică, starea de imponderabilitate după fiecare scenă de dragoste! Marcel a tras scaunul mai aproape de masă, cu mâinile sub bărbie îi sorbea chipul iubitei. Locul întâlnirii avea ceva straniu, toți care treceau pe lângă masa lor erau figuri cunoscute, dar nu dădeau vreun semn de apropiere, parcă o peliculă sau un perete nevăzut îi despărțea. Și intrarea ospătarului în imediata apropiere avea un foșnet prelung și imaginea din jur se tulbura. Amalia s-a ridicat un moment și a părăsit localul acela suspendat.
- De unde ai apărut, n-am văzut intrarea din spate?
- Da e o străduță care duce în oraș și am jucat numerele noastre. S-a făcut liniște o clipă, pe plasma din local era transmisă extragerea loto din 6 martie 2012.
- Uite, e posibil! Vezi, nu-i făcătură sau joc pe calculator, mi-a ieșit tot! striga plină de veselie Amalia, sărea și chiuia de parcă mai avea puțin și-o lua aiurea.
- Ce să văd?! Þi-au ieșit toate șase?
- Da! Privește aici, hocus-pocus: 7, 48, 29, 1, 30, 16! Sunt stăpâna zilei! Printr-o minune, masa a devenit neîncăpătoare, personajele cunoscute care gravitau în jur s-au așezat pe scaune și cântau, mulți necunoscuți au apărut din neant.
- Þi-am spus să nu strigi! Discreție maximă, acum e târziu! Ce dracu’, au venit și neamurile nesuferite din Franța! Ãștia care strâmbau din nas când stăteam o zi în plus la ei și dacă ne-ar fi găzduit în condiții bune. În camera aia cu igrasie și mobilier medieval. Cum au aflat?! Într-adevăr, Natan și Julia din Lyon s-au pus aproape de Amalia, chiar dacă aveau o situație bună, n-au încetat să-i arate câtă nevoie de bani era pe ei să-și țină copilul în America. Și de casa neterminată din Monaco s-au apucat a-și plânge neajunsurile, de parcă angajase o trupă din Fălticeni la construcții. Apoi au apărut trimiși de la tot felul de confesiuni. Magda din Austria, singura dintre privilegiați care merita un ajutor. Unchiul Aron din Germania, falit după divorțul de Liza, o târfă care l-a dus de nas și i-a mai turnat doi copii, asta ca să-l ia dracu’ mai bine. Era interesant că Anca, Viorel, Sorina, cei mai nevoiași nu erau prezenți acolo, nici măcar în plan îndepărtat, la ușă.
- Cred că e aici cum am pățit la testamentul bunicului, spuse Amalia cu o ușoară mâhnire în glas. Acum mă cunoașteți, nu mai treceți nepăsători?
- Cum? Þi-am fost întotdeauna aproape, nu ai avut nevoie de ajutor doar, asta e mai bine. Măcar ai fost sănătoasă și se cade să-i mulțumești lui Dumnezeu! cât de nepotrivite erau cuvintele acestea în gura unui străin de orice credință, un tip în afara speciei lui homo religiosus. Însă acum devenise atât de pios. Așa cum numai interesul îi schimbă pe unii dintr-o mizerie acceptabilă în groapă de gunoi, în cazul lui Natan.
- N-am cerut, e adevărat, că știam la ce să mă aștept. Când vorbeam de lipsurile de aici, din nenorocita asta de țară, nu vă mai opream din bocit despre necazurile voastre. Nu știu cum de aveți curajul, în fine, obrazul vostru…
- Vaaaaaaaai, așa vorbești cu neamurile tale bune, tatăl tău a fost un om respectabil.
- Da, sunt aici, Natan! Nu se putea să lipsesc la așa masă, mai ales că e vorba de bucuria Amaliei. Asistența amuțise, doar frecatul pantofilor bătrânului Hans, ospătarul, se mai auzea de sub masă.
- Dorian, tu ești?!
- Eu sunt, după cum bine vezi, Natan! Amalia avea o strălucire pe chip, zâmbetul îi devenea încet uluială pe chipul alb. Iar ochii mari, cât să cuprindă incredibila scenă, pluteau în lacrimi.
- Pot să te îmbrățișez, tată!
- Încearcă, draga mea! Vreau să-ți fiu aproape, nu sunt parte la câștigul tău. Poate sfatul meu te ajută, n-am pretenția supunerii voinței, doar vreau să înțelegi ceva.
- Ce anume, tată?
- Dă-le celor de la masă și nu-i refuza, fă-le pe voie! Ei atât au nevoie de tine și așa te scapi.
- Păi, nu-i pot da afară?
- Nu, de aici nu iese nimeni fără satisfacerea dorințelor!
- Bun, dar nevoile lor…
- Știu!
- N-am să rămân cu nimic!
- Nici n-ai nevoie, banii ăștia trebuie să-i împarți cu aceste persoane din jur! probabil că fermitatea îndemnului a determinat-o pe Amalia să urmeze sfatul. Un lucru greu de împlinit, așa cum orice alegere luată pe jumătate te urmărește toată viața. Dar în situația de față avea să-i fie ieșire din coșmar. Nici n-au plecat bine cei la care le împărțise câștigul că telefonul nu mai înceta. O mulțime de vești proaste aveau să-i confirme utilitatea sfatului patern. Fie că au dispărut în accidente sau de boli grave, cei de la masă au avut parte, în scurt timp, de gustul amar al bucuriei de moment. Nu-și dăduse seama că la plecarea din locul acela, camera cu pereți gelatinoși, beneficiarii dispăreau de-a dreptul într-o umbră înspăimântătoare.
- Tată, n-am rămas cu nimic! Acum n-am nici măcar de o deplasare până la Natan. Știi că îl înmormântează mâine! Julia insistă, de când le-a sărit în aer barul se comportă altfel.
- Trezește-te, Amalia! Cu cine ai vorbit la telefon? Pe factură ai o groază de convorbiri.
- Cu Julia din Lyon, știi doar! A murit unchiul Natan, o tragedie după ce au plecat de la noi!
- Care Natan, Amalia? Ce neamuri ai tu la Lyon? Ai visat ceva!
- Uite, biletul cu numerele câștigătoare, aici pe masă!
- Asta-i factura la curent și aici ai numerele de telefon apelate. Ce număr de mobil are Natan sau Iulia?
- Da, nu vezi, sunt convorbiri multe afară!