Domnul Stamatie, de profesie director, că fusese uitat în post de nici nu se mai știe când, familiar zis Þuțu, ajunse acasă, ca de obicei, la ora când, la televizor, se dau „actualitățile”, obosit și prăfuit de timp și vreme și după un epuizant drum făcut la minister, în calitatea sa de conducător, cu un înalt simț al răspunderii și al sacrificiului personal.
Acasă, îl aștepta familia, cu masa pusă, și o scrisoare.
Mai întâi se așeză la masă și nu se ridică până ce nu-și ghiftui pântecele cu îmbelșugatele bucate, mormăind ceva printre dumicați cu referire la travaliul zilei, făcu o glumă la desert, își tamponă buzele cu un prosop de bucătărie chinezesc, râgâi de câteva ori cu mare satisfacție gastronomică, după care trecu în sufragerie, la televizor.

- E știut, se amestecă amicul Nimeni, că frecventele certuri între soț și soție au loc pentru supremație, care să fie șeful, el sau ea, ea sau el. Din cele mai vechi timpuri s-au dus lupte crâncene, între femei și bărbați, pentru poziția dominantă în cuplu sau în familie. „Nu faci ca mine, o să-mi caut alta!”, „Ba eu, dacă nu faci cum îți zic, o să-mi caut un alt soț!”

Cum era de așteptat, se plictisi destul de repede de știrile, la fel de obosite ca și el, de vorbăria fără noimă de la talk-show-ul politic, și se apucă să citească scrisoarea...

Dragă Þuțule,
Îți scrie vecinul tău de la țară, care te lăsa când erai copil să mănânci zarzăre și corcodușe crude, din pomii fructiferi, până ce ți se strepezeau dinții.
Þuțule, doresc prin această epistolă să fac o mică și neînsemnată intervenție la tine, care acum ești mare și însemnat director, pentru un nepot al meu după babă și care îți este subaltern, de meserie bun la toate. Bun, nu din ăia de trei parale.
Între nepotul ăsta al meu și șeful lui s-a iscat o situație conflictuală fără sfârșit, dintr-o dată, de început a lunii trecute, situație care, pe zi ce trecea, se înrăutățea tot mai mult în defavoarea nepotului, rămas, în cele din urmă, fără salar integral, adică fără bănuți de chirie și de hăinuțe pentru copii că are, deh!, pământ fertil, ca la noi în „popinci”!
Dragă Þuțule, eu atâta te rog. Ajută-l pe nepotul ăsta al meu și dă-l afară pe șef, să vadă și el ce înseamnă să nu ai salar.
Să trăiești și la mai mare! Ne mândrim cu un așa fiu al satului!

- Lupta asiduă de a domina, de a te impune în fața celuilalt, nu are nimic în comun cu dragostea adevărată, argumentează Nimeni. Asta se întâmplă de când sita începe să se învechească, iar dragostea se cerne prin ochiurile tot mai largi. Din păcate, disputele de acest gen se rezolvă cu un pumn hotărât în masă, atât din partea bărbatului, cât și din partea femeii-bărbat.

După ce termină de citit scrisoarea, domnul Stamatie căzu în adâncă melancolie. Parcă se vedea la vârsta când încă nu-i mijise mustața, sărind garduri în livezile oamenilor, cu tovarăși de năzbâtii, la furat de cireșe. Cu regretul de a nu ști cine îi scrisese, care vecin, că mai toți aveau livezi bogate și niciuna nu-i scăpase necălcată, un val de tristețe îi umbri privirea.

- Cine cântă mai tare într-o familie?, schițează un zâmbet, amicul Nimeni. Cocoșul sau găina? Iată doar niște răbufniri ale unor caractere pline de sine, trufașe și egoiste. În cazul ăsta, nu poate fi vorba despre iubire, dacă nu cumva despre iubirea de preaplinul propriu, sau despre acea iubire șubrezită, roasă de vitregia vieții.

- Ce s-a întâmplat, Þuțișor dragă, ți s-au înecat corăbiile?!,întrebă soția.
- Eh, un vecin de la țară, mă roagă să-i fac un favor... Aș vrea, dar nu știu cum...
- Ce e așa greu?
- Un nepot de-al lui... S-a certat cu șeful și ăla l-a lăsat fără bani.
- Și ce vrea?
- Cică să-l dau afară pe șef. Ori, asta nu pot.
- Schimbă-l!
- Aș vrea eu, dar nu știu care e. Că nu mi-a dat niciun nume.
- Nimic mai simplu, dragă, îi sugeră soția. Schimbă-i pe toți. Că, atunci când se învechesc în funcții, încep să submineze. O fi fost Ceaușescu paranoic, dar la treburi din astea îi mergea mintea. De ce crezi tu că inventase aiureala cu rotirea cadrelor? Tocmai de-asta, ca să se mențină la putere.
- Dragă, că bine zici! Sunt mulți care-mi doresc postul. Plus că, de la partid, mi-au zis să pun în funcții oameni de-ai lor, nu de-ai opoziției...
- Păi vezi?
- Recunosc, draga mea, de multe ori, femeia e mai deșteaptă decât bărbatul.
- Nu de multe ori. Tot timpul e așa, zise soția și se porni pe râs. Hai, nu te subestima, tu ești un bărbat deștept, ce-i drept printre puținii... Indiscutabil, ești deștept. Numai unul deștept recunoaște că femeia sa e mai deșteaptă decât el, zise soția și reizbucni în râs.

- Ar fi bine ca femeia să fie supusă bărbatului, e de părere AltCineva. Însă, aceluia care o iubește cu sinceritate, care nu-i va face niciodată nici cel mai mic rău, care nu are pretenția absurdă de a fi șef, de a fi stăpânul, care este capul familiei, dar și stâlpul care duce greul casei, care nu este orbit de patima mândriei și care, oricând, poate să lase de la el, și nu din slăbiciune, ci din dragoste, bărbatul care știe să fie echilibrat și să se impună numai prin tăria dragostei, nu și a pumnului.

Domnul Stamatie nu strălucea de inteligență, dar își cunoștea foarte bine consoarta: nu foarte frumoasă, însă isteață. Ce nu-i plăcea la ea e că avea o părere exagerat de bună despre sine și despre femei, în general. Era o adevărată feministă, cum s-ar spune. Îi știa vorbele de duh, gen „cheia mariajului fericit, femeia mai deșteaptă decât bărbatul”, „bărbații conduc, dar există mereu o femeie la volan”, „lumea nu a fost condusă de bărbați, ci de bărbați conduși de femei”, „la dreapta fiecărui om de stat stă o femeie deșteaptă”, „o femeie puternică este superioară unui bărbat puternic”...

Exclamă Nimeni, persiflator:
- Bărbatul e cel care vrea să poruncească, femeia cea care să dea ordine! Când simte că femeia se teme de el, bărbatul devine din ce în ce mai dur, își sloboade animalul din el. Iar când femeia îi prinde acestuia slăbiciunea, i se umflă sânii de ifose.

- Am citit de curând, continuă soția, cică o căsnicie poate fi reușită dacă femeia e mai inteligentă decât soțul și cu cinci ani mai tânără... Și că durata mariajului de miere ar fi de fix doi ani, unsprezece luni, opt zile și o clipă...
- Aha...
Domnul Pramatie începu să caște, fără a simți savoarea vorbelor feministe:
- Dacă ar fi frumoși și deștepți, așa cum se spune în lume, bărbații s-ar numi femei! Voi vă credeți superiori nouă. Uitați, însă, că femeile au memorie mai bună, sunt mai curajoase, delicate, mint mai puțin decât voi, bărbații. Uite, acum, tu îmi spui că ai fost la București, la minister...
- Mda, bolborosește bărbatul, aproape adormit.
- Așa cum există mulți bărbați proști, tot așa există și multe femei deștepte... Ce zici, am dreptate? Uite, eu susțin că un bărbat nu trebuie să-i fie superior femeii, pur și simplu, el trebuie să fie bărbat. Iar, pentru ca el să fie bărbat, trebuie ca femeia să fie mărginită, cu judecată săracă, să-i dea, astfel, aceluia iluzia de superioritate. Dar, ca să nu te supăr, voi admite că femeia și bărbatul sunt la fel de deștepți, ... numai că deșteptăciunea femeii se manifestă încă din scutece, iar a bărbatului abia pe patul de moarte, în pamperși... Da’ ce să-ți mai zic, oricum nu asculți, mai bine, hai la culcare!...
- Hai, tresări bărbatul, năucit de somn.

- Femeia înmugurește din frumusețe, îndemânare, inteligență. Bărbatul irumpe din putere și înțelepciune. Ferice de persoanele care le au pe toate acestea!, conchide Cineva.

Ea, nerăbdătoare, fugi să pregătească patul; visa la o memorabilă seară de dragoste și dragoste... și iar dragoste... El, în mare grabă, își trase pijamaua; ca și ea, ardea de nerăbdare să se bage sub cearceaful apretat, să doarmă și să doarmă și să doarmăăă...