În gajdul plin de fân proaspăt, caii-și iau tainul.
Un nechezat ușor mă trezește în zori și am simțământul ciudat că se întâmplă ceva.
Propagată în tonuri calde, ca o mângîere, vocea bunicului-mi încântă auzul și curiozitatea mă împinge în tindă.
Un mânz roșcat, cu stea în frunte, cu picioare ca niște lujeri, susținut de mâinile puternice și protectoare ale bunicului, încearcă să se ridice. Îmi era teamă că nu va reuși. Deodată, bunicul Costea-l ridică și-l pune pe picioare. Mânzul se clatină o clipă, apoi voincește pare că se înfige în rogojina ce acoperă podeaua. Se scutură o clipă, își încordează trupul, coada se ridică ușor și pare gata s-o ia la goană.
Mă apropii și mânuța mea mângâie ușor grumazul călduț si umed al mânzului. Simt o mare bucurie când bunicul ne ia în brațele-i puternice și intrăm în grajd.
Iapa întoarce capul, privește mânzul cu ochii ei mari și blânzi, îl adulmecă cu nările aburinde, călăuzindu-l spre sursa vieții. Flămând și însetat, mânzul suge lacom laptele ce i se prelinge pe botic.
Bat din palme plină de încântare și mă bucur că așa mic și plăpînd, împreuna cu iapa, arată ca descrierile din basme.
Bunicul îl numi „Roibul” și-mi spuse că va fi un armăsar de toată frumusețea – lucru ce avea să se adeverească în timp.
Urechile ciulite, pivirea ageră, botul umed, trupul cambrat și coada în vânt îi dau alură de campion. Când nechează-i văd dinții - niște perle albe, ca steaua-i din frunte, ce fac un puternic contrast cu roibul pursânge.
În câteva luni Roibul crescuse și i-am pus la gât un clopoțel să sune – cling-cling – să știm unde este mânzul minune. Adeseori își urma mama și învățase să alerge, când la trap, când la galop.
Caii țesălați și periați în fiecare dimineață străluceau în soare. În zile de sărbătoare, bunicul le împletea cozile și coama, împodobindu-i cu coliere din mărgele albastre, cu clopoței.
Bunicul era mândru de caii săi. Le făcuse harnașamente din piele și periodic mergeam cu ei la potcovar, prilej de întîlnire cu alți posesori de cai și discuții despre bunul mers al treburilor satului.
Roibul a crescut transformându-se într-un armăsar de toată frumusețea ce a procreat serii intregi de urmași, câștigând multe trofee la întrecerile organizate-n sat vara sau iarna, de Bobotează.
După mulți ani, pe un hipodrom din Turkmenistan - Așhabat, urmărind întreceri ecvestre, am realizat valoarea si frumusețea cailor Ahaltekin atragându-mi atenția un cal roib, cu stea în frunte.
Gândurile mi s-au limpezit și din străfundul memoriei mi-a aparut ca pe un ecran imaginea Roibului copilăriei mele – Mânzul.