Dimineață...
Telefonul a început să vibreze pe noptieră.
Doamna în negru s-a întors pe partea cealaltă, deranjată de bâzâit. Atunci mi-am amintit de ea. Cuvertura, ce adineauri o acoperise, a adunat-o ca într-o dulce îmbrățișare și spatele i-a rămas gol. Avea forme frumoase, ireale, plămădite parcă de un artist îndrăgostit. ”Doamna mea goală” am gândit eu renumind-o pe doamna în negru. Telefonul a tăcut. Doamna goală, parcă deranjată de liniște, s-a întors cu fața către mine. Sânii plini sfidau gravitația iar ochișorii de vampir mă înnebuneau... Mă provocau!
N-am vrut s-o trezesc, deși toate simțurile mele strigau pofte carnale. Parcă și o urmă de sentiment. ”Prematur sentiment!” am concluzionat cunoscându-mi prea bine superficialitatea. Am învelit-o cu cuvertura și telefonul a început să bâzîie din nou.
- Răspunde odată! mi-a zis frumoasa învelită în cuvertura mea de mătase chinezească. Te caută viitorul! a șoptit și iar s-a întors pe partea cealaltă lăsând cuvertura să-și caute alunecarea firească spre parchet. Femeia în negru era iar goală. În patul meu. Formele torsului continuate cu coapsele-i ferme mă înnebuneau. Brațele și le strânsese la piept și sânii evadau pe alocuri sidefii din îmbrățișarea aproape maternă. Am sărit din pat, am înșfăcat telefonul și am ieșit din dormitor.
- Hello! I’m Mason, am auzit o voce masculină în telefon.
- Me too! i-am răspuns prietenos în timp ce-mi trăgeam un tricou pe mine.
- No, really, I’m Mason...
- Me too, am răspuns eu răstit de data asta, fiindcă un necunoscut își permitea să-mi pună la îndoială calitatea de mason.
- Sorry, mister. You are Jungfreudermist and my name is Mason. Ted Mason.
- All right, I understand now. Nice to meet you, mister Ted. May I call you Ted? l-am întrebat eu pe necunoscut.
Omul a tăcut vreme de câteva secunde. Am crezut că l-am jignit. ”De unde atâta amicalitate?!” mi-am reproșat pornirea nerespectuoasă, gândind că e posibil să-l fi alungat pe cel care simțeam că mă va salva de pericolul de a-mi destăinui sentimentele față de doamna în negru, acum goală în patul meu.
- Absolutely! i-am auzit vorba veselă în telefon, but may I...
- Call me Mister, i-am luat-o înainte interlocutorului. It’s enough, Mister!
L-am auzit râzând. Părea mulțumit de partea introductivă a dialogului nostru. Apoi am auzit ceva ce semăna a explozie Am auzit urlete de durere.
- I’ll be right back, l-am auzit pe Ted șoptindu-mi.
Mi-a închis. Eram nedumerit. Am pornit expresorul și am dat fuga la duș. M-am și bărbierit fiindcă seara trecută doamna în negru se plânsese de sărutările mele aspre. Iar eu îi sărutasem fiecare centimetru pătrat din trupul delicat.
- Cafeaua e servită! l-am auzit pe John strigându-mi din bucătărie. Avea talentul ăsta! Eu începeam o treabă și el venea, o desăvârșea, apoi își apropia întregul merit. Nici nu știu la ce-mi trebuia mie valet?!
Mi-am luat cafeaua și am plecat în living. Am așezat ceașca pe măsuță și m-am cufundat într-un fotoliu privindu-l pe John prin aburii vioi ai cafelei. Aștepta să-i spun că e tare bună cafeaua făcută de el. Doar că eu o făcusem! Drept e, el a pus ceașca pe farfuriuță și lângă a mai așezat câțiva biscuiți, două plicuri de zahăr și o bulină de lapte.
Ca să mă răzbun pe el punându-l să facă o treabă de la început până la sfârșit, i-am ordonat să-mi aducă blugii cafenii, tricoul cu Che Guevara imprimat pe piept, ghetele de piele întoarsă cu talpă crep, geaca de camuflaj și căciula căzăcească. John mi-a zâmbit și a arătat cu degetul către ușă. Toate cele cerute de mine erau frumos împachetate și așezate pe scaunul de lângă măsuța de telefon. Ghetele, sub scaun, cu șireturile larg desfăcute, mă așteptau și ele. Lângă măsuță mă aștepta și rucsacul preferat, în care puteam să jur că aveam deja puse actele, ochelarii de soare, ochelarii de noapte, lupa de detectiv, o lanternă, o brichetă, un capăt de lumânare, cărți de credit și numerar suficient în euro, dolari, lire și yeni, dar și alte invenții tehnologice indispensabile omului modern.
- Sunt încărcate bateriile laptop-ului? l-am întrebat, așa, să mă aflu în treabă.
A făcu un semn afirmativ din cap. Apoi mi-a a dus mobilul din bucătărie. Nu înțelegeam de ce. L-am luat totuși și voiam să-l pun pe masă. N-am apucat pentru că a început să sune.
- Bună Mister, am auzit vocea lui Ted în telefon.
Eram uluit. Unde conversația noastră se încheiase brusc, vocea necunoscutului era atât de calmă. Și de inteligibilă. M-am uitat la ecranul telefonului să văd dacă era activată opțiunea ”translate”.
- Vorbești românește? l-am întrebat.
Interlocutorul mi-a răspuns afirmativ și explicația pe care mi-a dat-o m-a uluit o dată-n plus.
Omul mă apela din viitor și inițial vorbise în engleză fiindcă limba era una moartă, necunoscută de inamici. Limba română era limba universală impusă de stăpânitorii momentului. Acum putea vorbi românește pentru că schimbaseră ascunzătoarea și pentru ca mie să-mi fie cât se poate de clar ceea ce el și rezistența așteptau de la mine.
În viitorul lor era prea multă pace. După 20.12.2012 lumea se schimbase.
Înainte de acea dată lumea aștepta sfârșitul lumii și oamenii trăiau fiecare zi ca pe una din ultimele zile pe pământ. Unii chefuiau non stop. Alții au ales calea monahatului, de mănăstirile nu mai făceau față cererilor. Alții s-au pus pe furat căutând să-și bucure rămășița de existență cu bunuri la care jinduiseră toată viața. Poliția, apoi și armata au intrat în stare de alertă, pentru că oamenii nu mai respectau legile, nu se mai temeau de guverne și de instrumentele lor de intervenție. Lumea rupea barierele autoimpuse prin educație, civilizație și statalitate.
Profeții s-au născut peste noapte și profețiile lor frizau ridicolul. Unii propovăduiau venirea extratereștrilor și că poposirea navelor acestora la limita superioară a atmosferei terestre va face să fiarbă mările și vor scăpa cu viață doar cei care-și vor construi baloane cu care se vor înalța pe aburii mărilor până la navele extratereștrilor binevoitori. Alții că atlanții se vor arăta din miezul pământului și că vor induce exterminări în masă ale indivizilor cu intelect sub 100 IQ, apoi cu cei rămași vor construi lumea perfectă. Nu puțini erau cei care, influențați de filmele SF, anticipau că la data fatididică calculatoarele vor prinde viață și că inteligența artificială va sclavagiza umanitatea.
- Ei, bine, n-a fost niciuna din toate astea, mi-a mărturisit Ted. Practic, primul avertisment a fost dat omenirii în data de 21.02.2012, fix la ora 22.
Aveam să aflu că ora fusese clar reținută fiindcă proprietarul unei crâșme din *Orăștioara strigase mușteriilor că e ora închiderii. Toți sătenii știau că omul după acea oră nu mai servește pe nimeni, nici de i s-ar plăti întreit. Așa că meseni s-au mirat tare când un om și-a făcut apariția în ușa crâșmei, chiar când proprietarul făcea anunțul de închidere.
Necunoscutul a privit lumea ce sorbea ultimii stropi din pahare, a tușit vădit deranjat de fumul gros de tutun din crâșmă, apoi s-a apropiat de bar.
- Nu mai servim după ora închiderii, l-a anunțat crâșmarul pe necunoscut. Omul a arucat pe tejghea o monedă mare de aur și crâșmarului i-au sticlit ochii.
- Un pocal cu apă, te rog! i-a cerut el crâșmarului. Acesta s-a conformat și i-a dat un pahar cu apă. Necuoscutul s-a uita lung la crâșmar, apoi a mai aruncat o monedă de aur pe tejghea.
- Trebuia să-mi spui că nu ajung banii, nu să mă insulți dându-mi să beau din vasul acela, ca la animale!
Crâșmarul nu înțelegea ce vrea omul. Nici mușteriii întârziați nu pricepeau. Doar unul, de care sătenii se cam fereau fiindcă la băutura îi sărea repede țandăra, s-a ridicat nervos de la masă.
- Adică noi suntem animale? a strigat el arătând că și el bea dintr-un pahar asemenea celui în care i se oferise necunoscutului apa. Supărat că nu primește răspuns s-a apropiat și a pus mâna pe umărul omului cu gând să-l întoarcă și să-l lovească.
Un țipăt de spaimă a ieșit din pieptul bătăușului, apoi a căzut la pământ.
- Șerpi! bolborosea el. Am fost mușcat de șerpi...
Mușterii nu pricepeau ce se întâmplase, dar cei mai apropiați vedeau mâna stângă a bătăușului pe care apăruseră doi stropi de sânge. Câțiva s-au ridicat amenințători în picioare.
Impasibil, necunoscutul i-a arătat crâșmarului către rafturile cu băuturi. Acesta a gândit că nou venitul s-a răzgândit și că-și dorește un **vinars, ceva și era pregătit să facă excepție pentru prea generosul client. Dar omul nu voi de băut. Apoi a priceput și crâșmarul. La o margine de raft, ca decor, avea o piuliță din aramă. O găsise bunicul lui când săpase fundația casei, imediat după ce s-a căsătorit. Crâșmarul își amintea cum bunica improvizase ca pisălog un dorn și presa usuroiul în ea pentru mujdei. La fel mai apoi și mama lui, după ce murise bunica. Nevasta crâșmarului nu mai folosea piulița, fiindcă omul îi cumpărase robot de bucătărie. Așa a ajuns obiectul ca decor în crâșmă. L-a luat de pe raft, l-a spălat bine și i l-a întins plin cu apă necuoscutului. Acesta a băut toată apa și a făcut semn să i se umple iar pocalul. A băut din nou, s-a șters cu mâneca la gură, apoi s-a întors către bărbații din crâșmă.
- Sunt Zamolxe, le-a spus el și bărbații au izbucnit în râs. Unul, prieten cu bătăușul, a aruncat cu o sticlă de bere după necunoscut. Omul s-a ferit și sticla s-a spart de perete. Zamolxe a întins o mână către atacator și omul s-a transformat în stană de piatră. Un alt sătean a scos cuțitul de la brâu și Zamolxe l-a privit doar și cuțitul întâi s-a înroșit, apoi s-a prelins topit printre degetele cuțitașului. Omul a dat fuga afară urlând.
- Zamolxe! i-a strigat crâșmarul. Iartă-i, că n-aveau cum să știe că tu ești...
La cele strigate de crâșmar, mușteriilor li s-a risipit beția ca un fum și au îngenuncheat.
Ted obosise pare-se de la atâta vorbit și a făcut o pauză. Am profitat de asta și i-am făcut semn lui John să-mi mai facă o cafea. A pornit către bucătărie, dar l-am văzut că e ofensat.
- Las-o dracului! i-am strigat nervos. Valetul s-a oprit și s-a întors către mine. Zâmbea mulțumit că retractasem ordinul.
În telefon am auzit vocea indignată a lui Ted:
- It’s true, mister! Please, trust me...
Am izbucnit în râs. De pe scări am auzit vocea doamnei în negru. Cobora scările înfășurată într-un prosop roșu. Pe cap avea pălăria de dantelă neagră! Prosopul îi acoperea trupul abia de la coapse până deasupra sânilor. Era desculță. Picioarele-i frumoase mă fermecau. John era paralizat de admirație. L-am luat de-un braț și l-am tras după mine în bucătărie. Am coborât cafeaua din dulăpior și am pus-o pe bufet. Am pornit expresorul. Apoi i-am făcut semn lui John să se ocupe el în continuare. Mi-a zâmbit. I-am mai facut un semn cu două degete, să priceapă că trebuia făcută cafea și pentru doamna în negru.
- Vorbeam cu valetul, l-am liniștit pe Ted. Te cred și te ascult cu maxim interes. Continuă!
Dar în telefon iar am auzit sunetul unei explozii și Ted mi-a închis.
- Cu cine vorbeai? m-a întrebat frumoasa.
- Cu Ted, i-am răspuns. A dat din cap ca și cum ar înțelege, ca și cum l-ar fi cunoscut. Pălăria i s-a clătinat, cât pe ce să cadă.
- Nu se asortează pălăria ta neagră de dantelă cu prosopul meu roșu de pluș, i-am spus eu gândind că astfel voi afla motivul pentru care a ținut să poarte pălărie la așa ținută. Cu o mișcare dezinvoltă, frumoasa a desfăcut nodul și prosopul a căzut pe pardoseală.
- E mai bine așa? m-a întrebat ea râzând.
John, apărut din bucătărie și a scăpat ceștile pe jos. Frumoasa m-a sărutat, apoi a fugit pe scări în sus.
- Te aștept! mi-a strigat ea galeș din ușa dormitorului.
Telefonul a sunat iar. Înainte să răspund am dat un șut prosopului și acesta a zburat către valet. Îi dădeam să înțeleagă că poate șterge gresia cu el.
- Da, vă rog, am răspuns eu apelantului și pe John l-am părăsit în prezent, cu treburile lui mărunte.
Ted mi-a mai spus că Zamolxe le-a poruncit sătenilor ca până în data de 20.12.2012 să curețe de bălării ruinele cetății Sarmizegetusa și Sanctuarul Mare Circular, pentru că de-acolo va veni sfârșitul acestei lumii și începutul noii lumi. Le-a mai spus sătenilor să spună întregii lumi că cetatea e centrul pământului și că pentru o clipă altarul va fi și centrul galaxiei. După acea unică clipă, popoarele lumii vor vorbi o singură limbă și vor trăi fericiți, veșnic tineri și cu belșug în toate cele de trebuință vieții.
L-a numit șef de lucrări pe crâșmar, căruia i-a aruncat ***chimirul plin cu monede de aur. I-a spus că după ce vor curăța locul, să pună străjeri ca nu cumva turiștii care vor veni să fure sau să distrugă artefactele, că altfel lumea va rămâne neschimbată și după alinierea planetelor.
- A, și să ardeți viile! le-a mai poruncit Zamolxe înainte de a dispărea.
Încă de a doua zi dimineața sătenii au început să împrăștie vestea și să pună în aplicare poruncile lui Zamolxe. Mulți nu credeau cele auzite și-i luau în zeflemea pe povestași.
Doar că, de când fata care servea la tejghea în lipsa lui l-a scos lipsă la monetar, crâșmarul și-a montat camere de supraveghere și înregistra totul. Așa se face că omul avea filmul întregii întâmplări. Crâșmarul a dat caseta unei televiziuni din Capitală și vestea s-a răspândit în țară și pe mapamond.
După asta, religiile lumii au început să cadă una după alta și pelerini din lumea întreaga au început să vină la Sarmizegetusa. Spusele lui Zamolxe începeau să se adeverească.
Sătenii, nu prea bucuroși, au început să ardă viile. După ei și ceilalți hunedoreni. În cel mult o lună în toată România nu mai găseai nici un petec de vie. Obișuiți cu băutura, sătenii au început să aibă îndoieli cu privire la justețea măsurii luate și căutau soluții.
Înțelegători, unii pelerinii au început să aducă cu ei câte o butelie de vin, un cognac, o vodcă, cu care-i îmbunau pe autointitulații apostoli ai lui Zamolxe.
- Dragul meu, de ce nu vi? mi-a strigat mieros doamna în negru din dormitor.
Am astupat cu mâna microfonul telefonului și i-am strigat că treburi mult prea importante mă fac să ies din casă imediat. Anticipând răspunsul meu parcă, în mai puțin de un minut, am văzut-o coborând scările, gata îmbrăcată și impecabil machiată.
M-a sărutat, mi-a zâmbit, apoi mi-a spus:
- Știam eu că n-are să dureze...
Și a plecat.
- ... și în data de 20.12.2012 cerurile s-au deschis și o lumină puternică din cer s-a ramificat către varii vestigii străvechi de pe pământ. Cele mai intense lumini s-au focalizat pe Sarmisegetusa și pe Machu Picchu. Între ele pământul s-a despicat și s-a creat o axă.
La miezul nopții a apărut Zamolxe în altarul din munții Orăștiei și privind de-a lungul canionului a ridicat mâna stângă și toate țările de pe partea stângă au fost cuprinse de flăcări. Apoi a ridicat mâna dreaptă și fumul s-a risipit iar soarele a luminat în plină noapte.
Supraviețuitorii au jurat credință lui Zamolxe și trăiesc și acum în pace, a spus Ted ca și cum ar fi concluzionat.
- Foarte frumos! am remarcat eu. Și ce nu v-a plăcut?
Ted a tăcut o vreme, căutându-și parcă cele mai potrivite cuvinte. L-am lăsat în pace știind că și eu am momente când dorind să fiu cât mai explicit, nu găsesc imediat formularea potrivită.
- Eu sunt un robot! mi-a spus Ted.
De data asta am tăcut eu. Adică eu am ascultat trăncănelile unui robot din viitor în loc să mă bucur de nurii frumoaei care tocmai mă părăsise?!
- Băi, tinichea! am strigat eu în telefon. Atunci l-am auzit plângând. Și plânsul robotului m-a făcut să râd. Atunci plânsul tinichelei s-a întețit. Plângea și ofta. Plângea cu atâta disperare de am crezut că totuși e om.
- Ted! l-am strigat eu iar, dar mult mai blând de data asta. L-am auzit cum încearcă să-și tempereze plânsul și să-mi răspundă. Spune-mi sincer, ești om sau robot?
- Sunt robot, mi-a confirmat Ted că auzisem bine și prima dată.
L-am întrebat ce vrea de la mine. Mi-a spus că omenirea găsind adevărata fericire a început să renunțe la tehnologie. Astfel în nici un an inteligența artificială s-a deteriorat. Ted era unul din ultimii supraviețuitori. Oamenii însă îi vânau cu ultimele rezerve de muniție de care mai dispuneau. Tinichelele aveau însă un aliat. Un om.
- I se spune Doctorul, mi-a destăinuit Ted.
Am râs. Mă și miram ca ceva cataclismic să se întâmple pe pământ și Doctorul să nu apară. Lumea părea o mare tablă de șah iar el, Doctorul, când simțea că e pe cale să piardă partida, apela la nebunul lui favorit. La mine, adică!
- Asta trebuia să-mi spui de la început, i-am reproșat eu tinichelei. Și ce vrea Doctorul de la mine? l-am întrebat apoi.
- Fă ca aceste lucruri să nu se întâmple!
M-am îmbrăcat în grabă și mi-am pus rucsacul în spate. Am ieșit în fugă și nu m-am oprit decât pe bancheta din spate a taxiului. Din oglindă șoferul îmi zâmbea vesel.
- Ahmed, rapid la Gara de Nord, i-am spus eu recunoscându-l.
Omul a ridicat o mână și eu am priceput că nu trebuia să-l mai atenționez în privința vitezei. Într-o intresecție era să dea peste niște copii ce spălau parbrize. Pe unul chiar l-a trântit.
- Oprește! i-am strigat și am coborât să văd dacă băiatul e în regulă. Văzându-l cum se ridică și-și scutură blugii de praf, am înțeles că nu pățise nimic. Am scos un teanc de euro din rucsac și i l-am dat. Întors în mașină am zărit un plic pe banchetă. Ahmed tura motorul și eu miroseam plicul. Recunoșteam parfumul. L-am deschis cu grijă. ”Ne vedem când te întorci de la Sarmizegetusa” scria pe bilețelul din plic.
Eram intrigat. Nu înțelegem de unde știe încotro intenționez să plec. Înseamnă că știa și ce vreau să fac. Mai era sigur așadar să fur unul din stâlpii de lemn ai altarului?
................................................................................................................................................................
*Orăștioara = comună în județul Hunedoara, în apropierea căreia se află ruinele Sarmizegetusa Regia, fostă capitală dacică;
**vinars = rachiu tare, palincă (în zona ardealului,între 40 și 60 de grade);
***chimir = Curea lată de piele, prevăzută cu buzunare, pe care îl poartă/ purtau țăranii.


Vezi continuarea aici:
http://agonia.ro/index.php/prose/14007250/Ludice_V:_Negru_%C5%9Fi_ro%C5%9Fu