Aleksander Góralski, Aleks cum îl alintau părinții și prietenii, se considera un goral pe linie paternă și un descendent al dinastiei Basarabilor pe linie maternă. Tatăl său, Tomasz Góralski, s-a născut la ¯ywiec, oraș recunoscut ca fiind înconjurat de sate de munte locuite de gorali. Mult mai târziu, pe 1 decembrie 1976, tot la ¯ywiec, a văzut lumina zilei Tomasz Adamek, celebrul campion mondial la box la categoria semigrea în versiunea WBC, poreclit atât "bărbie de granit", cât și "goralul" ("góral"), tocmai pentru că goralii sunt recunoscuți în Polonia ca etnie distinctă, cu faimă de oameni puternici și curajoși. Aleks, vorbitor și de limba română, a descoperit că goralii utilizează un dialect polonez presărat cu multe cuvinte de origine română, ca de exemplu: "branza" (brânză), "fluir" (fluier), "magura" (măgura), "merende" (merinde), "mlioara" (mioara). Mai târziu, în adolescență, când îl mistuiau întrebările privind identitatea personală, Aleks a citit că goralii sunt atestați documentar ca fiind valahi în "Analele sau cronicile faimosului Regat al Poloniei" ("Annales seu cronicae incliti Regni Poloniae") scrise în 12 volume între 1455 și 1480 de preotul și cronicarul polonez Janek D³ugosz: "Nația valahilor sau vlahilor, deprinsă a trăi din prădăciuni, ocupată cu creșterea oilor, rătăcitoare în grupuri prin Munții Alpi, care mărginesc Ungaria și Regatul Poloniei, teritorii în care se întindeau pajiștile lor, peste care stăpâneau în comun și năvăleau pentru a prăda în antica cetate Sandecz, ucigând și devastând totul în cale, comițând grozăvii greu de imaginat" ("Valachorum vel Valacorum natio, rapto vivere asueta, in pecore pascande et ove nutrienda occupata, agmine facto ex Alpibus, quae Ungariam a Poloniae Regno disterminant, in quibus suas excercent pasturas, tenentque crebilia, frecventer in oppidum antiquae Sandecz hostiliter nocte, quo pavidior foret eorum iruptio, insiliebant, et in opinados praedes, caedesque et spolia, ceterarque nefanda comitebant"). Cu toate acestea, Aleks era mândru de originea sa gorală, spunându-și că erau exagerări naționaliste tipice. El mergea de multe ori în drumeție în Munții Beschizii Silezieni ("Beskid Œlaski"), din a căror masiv, Barania Góra, înalt de 1220 metri, izvorăște Vistula ("Wisla"), unde auzea numai lucruri bune despre gorali. Acolo întâlnea adesea gorali, discuta cu ei, aflând că mulți dintre ei consideră România un fel de "patrie originară".
El¿bieta Góralska, născută Opolczyka, mama lui Aleks, se considera de viță nobilă atât poloneză, cât și valahă. Unul dintre strămoșii ei ar fi fost Ladislau de Oppeln (1332 – 1401), numit W³adys³aw Opolczyk în limba poloneză, cu multe funcții de stat, printre care aceea de conte palatin, între 1367-1372, la curtea regelui Ludovic I de Anjou, rege al al Ungariei între 1342 și 1382 și rege al Poloniei între 1370 și 1382. W³adys³aw Opolczyk s-a căsătorit cu Elisabeta (1340 – 1369), fiica domnitorului Valahiei, Alexandru Nicolae Basarab, fiul lui Basarab I. Din această căsătorie s-au născut trei fiice: Kinga, El¿bieta și Katarzyna. Bunicul matern al lui Aleks s-a numit W³adys³aw Opolczyk, dar nu a avut nicio legătură de rudenie cu ilustra personalitate medievală poloneză.

***

Józef Góralski, bunicul patern al lui Aleks, s-a născut la Przyslop, un cătun în Munții Beschizii Silezieni, unde de mic a fost trimis de părinții lui să păzească turmele de oi. La 18 ani nu știa să scrie și să citească, se simțea cumplit de sărac și fără niciun rost. De aceea, cu bruma de bani pe care a strâns-o, a plecat la Varșovia, cale lungă, pe care a parcurs-o pe jos sau în căruță până la Cracovia, după care a luat trenul. A ajuns la gara Œródmieœcie din capitala Poloniei, unde a găsit de lucru în triaj: spăla vagoanele și dormea în cele destinate a fi reparate.
Pe 19 decembrie 1914 s-a înrolat voluntar în Prima Legiune Poloneză ("I Brygada Legionów Polskich") al cărei comandant era Józef Klemens Pi³sudski, viitorul mareșal și șef al celei de a Doua Republici Poloneze ("II Rzeczpospolita Polska"). Józef Góralski a luptat în cadrul armatei austro-ungare pe frontul de est, contra Imperiului Rus. Pe 5 noiembrie 1916, Puterile Centrale au proclamat independența Poloniei, sperând să crească numărul soldaților polonezi, care să lupte contra Rusiei. Concomitent, Józef Klemens Pi³sudski a acceptat să facă parte din regența constituită de Puterile Centrale, fiind și ministrul de război în cadrul guvernului.
La mijlocul anului următor, când Legiunea Poloneză a trebuit să depună jurământ de credință împăratului Wilhelm II al Germaniei, Pi³sudski, simțind că Puterile Centrale vor pierde războiul, a refuzat această obligație de loialitate militară, fiind imitat de majoritatea subordonaților. Ca urmare, Pi³sudski a fost arestat imediat, pe 22 iulie 1917, la Magdeburg, iar Józef Góralski și alte câteva mii de tovarăși de arme au fost internați la lagărul de prizonieri de război din Beniaminów de lângă Varșovia. Bunicul lui Aleks a rămas în capitala poloneză până când Pi³sudski (eliberat pe 8 noiembrie 1918 de autoritățile germane și trimis cu un tren la Varșovia, metodă aplicată de autoritățile germane și în cazul lui Lenin un an mai devreme), numit Comandant-șef de către Consiliul de Regență, a declarat pe 11 noiembrie 1918 independența Poloniei. În memoria acestui eveniment, 11 noiembrie a devenit Ziua Națională a Poloniei.
Pi³sudski (numit, 11 zile mai târziu, Șef de Stat Provizoriu de către guvernul abia format, condus de Jêdrzej Moraczewski) l-a angajat pe bunicul lui Aleks ca subofițer în noua armată poloneză. Józef a fost repartizat la o unitate militară din Varșovia. N-a avut parte de liniște prea mult timp, în februarie 1919 începând războiul polono-sovietic, care s-a încheiat prin Pacea de la Riga, semnată pe 18 martie 1921, între Polonia, Rusia Sovietică și Ucraina Sovietică. În acele zile, pentru o scurtă perioadă, Józef a fost repartizat în regimentul de gardă al Misiunii Franceze din Polonia, din care a făcut parte și Charles André Joseph Marie de Gaulle, viitorul președinte al Franței. Subofițerul goral a descoperit că, spre deosebire de colegii lui, el înțelegea mare parte din vorbele longilinului maior francez pe care le rostea cu voce tare, de parcă ținea o cuvântare: "Franța nu poate fi Franța fără grandoare" ("La France ne peut pas être la France sans la grandeur"), "În fața marilor pericole, salvarea nu este decât în grandoare" ("Face aux grands périls, le salut n'est que dans la grandeur"), "Sabia este axa lumii și grandoarea nu se împarte", ("L’épée est l’axe du monde et la grandeur ne se divise pas"), "Caracterul, virtutea timpurilor dificile" ("Le caractère, vertu des temps difficiles"), "Dorința de privilegii și gustul pentru egalitate, pasiunile contradictorii ale francezilor din orice epocă" ("Le désir du privilège et le goût de l'égalité, passions dominantes et contradictoires des français de toute époque").
Când activitatea pe câmpurile de luptă a încetat, Józef s-a gândit să urmeze cursurile de alfabetizare organizate în cadrul armatei, după care, în 1925 s-a înscris la Școala de Ofițeri din Varșovia. Un an mai târziu el s-a căsătorit cu Danuta. Viața familiei Góralski început să devină fără de griji materiale. La Varșovia și-a cumpărat un apartament situat central, pe strada Pañska, în apropierea Gării Varșovia Centrală ("Warszawa G³ówna"). După încă un an, Józef a cumpărat o casă de vacanță la ¯ywiec, gândindu-se că Danuta, fiind însărcinată, să respire aer curat, de munte. Acolo, în ținutul goralilor s-a născut Tomasz, care a copilărit mai mult în mediul rural. Când a început școala, el venea la ¯ywiec, doar în vacanță.
Tatăl lui Tomasz a avut ambiții mari, astfel că în 1935 s-a înscris la Școala Superioară de Război ("Wy¿sza Szko³a Wojenna") din Varșovia. A fost admis și datorită recomandării foarte bune, ca pentru un fost camarad de legiune, date de Pi³sudski, pe atunci ministru al afacerilor militare. Dar Józef nu a apucat să-și termine studiile superioare, deoarece a început al Doilea Război Mondial. Urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Polonia a fost atacată pe 1 septembrie 1939 de Germania. Pe 14 septembrie Edward Rydz-Œmigly, comandantul armatei poloneze, a ordonat trupelor să se retragă strategic pe așa-numitul "cap de pod românesc" ("przedmoœcie rumuñskie"), un teritoriu situat lângă granița cu România, pentru a aștepta acolo ajutorul militar britanic și francez. Dar, tot ca o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov, Polonia a fost atacată pe 17 septembrie de către U.R.S.S., astfel că Rydz-Œmigly a fost nevoit să schimbe strategia: trupele poloneze să tranziteze România pentru a ajunge pe mare în Franța și Marea Britanie, de unde să atace Germania. Pe 6 septembrie, regele Carol II a convocat la palatul Cotroceni un Consiliu de Coroană, care a stabilit o "neutralitate suplă", mai mult antigermană, față de "conflictul care a izbucnit între Polonia, Germania, Franța și Anglia, permițând refugiul civililor și militarilor să ajungă și să treacă prin România. Astfel, peste 120000 de militari au traversat România și s-au alăturat Forței Armate Poloneze din Vest loiale guvernului din exil condus de W³adys³aw Eugeniusz Sikorski. Totodată, tezaurul Băncii Naționale a Poloniei format din 3139853 kilograme de aur a fost transmis Băncii Naționale a României, din care o parte, 82403 kilograme, a fost trimisă în Occident cu vapoare românești, restul rămânând la București până pe 17 septembrie 1947, când a fost restituit Poloniei.
Józef a fost avansat la gradul de colonel și trimis în misiune pe frontul de est, ca să apere regiunea de frontieră denumită generic Kresy. Înainte de a pleca, simțind că vor veni zile foarte grele pentru Polonia, Józef i-a dat 2000 de lire sterline Danutei, spunându-i să se refugieze cu Tomasz prin "capul de pod românesc" în Marea Britanie, el urmând să vină mai târziu, după ce va fi respinsă ofensiva Armatei Roșii. Dar proaspătul colonel nu a mai ajuns în cadrul Forței Armate Poloneze din Vest, deoarece pe 18 septembrie regimentul lui a fost depășit numeric de inamic și încercuit. El și câțiva camarazi de luptă au hotărât să rămână pe loc, pentru a asigura retragerea celorlalți, după care să încerce și ei părăsirea liniei frontului. O schijă de brand l-a rănit la picior, determinându-l să rămână pe loc. Józef și-a pansat strâns rana de la picior cu o mânecă ruptă de la cămașă și le-a ordonat celor rămași să se retragă, el urmând să le asigure retragerea ca ultim apărător. A tras cu mitralera contra inamicului până când a leșinat datorită pierderii de sânge. Când soldații sovietici au ajuns lângă el, văzând un ofițer de gradul superior, au hotărât să-l ia prizonier în speranța unei recompense din partea comandanților. L-au dus la primul post de prim ajutor, unde Józef a fost tratat corespunzător, fiind apoi transportat la spitalul din lagărul de prizonieri din Kozelsk, un orășel situat la 72 de kilometri sud-vest de Kaluga. Schija nu i-a atins osul, dar i-a sfârtecat o parte din vastul lateral al mușchiului cvadriceps. Pentru că rana i se infectase în întregime și mirosea a carne stricată, medicii au fost nevoiți să o cauterizeze cu fierul roșu, operație făcută pe viu, doar că lui Józef i s-a dat să bea, ca anestezic, o jumătate de litru de vodcă.

***

Danuta, imediat după ce soțul ei a plecat pe front, nu a mai stat mult pe gânduri, a pregătit bagajele, de fapt, un geamantan și un rucsac. A doua zi l-a luat pe Tomasz și s-a urcat în primul tren spre Cracovia, capitala țării între 1038 și 1596, al doilea oraș polonez ca mărime din Polonia, tăiat în două de Vistula, de obicei plin de turiști veniți din toată lumea, dar, de această dată un furnicar de refugiați. Nimeni nu avea chef să admire Piața Centrală ("Rynek G³ówny"), cu frumos decorata fațadă a clădirii renascentiste a Halei Postăvarilor ("Sukiennice"), dominată de turnul Primăriei ("Wie¿a ratuszowa"). Lumea devenea atentă doar când ajungea în dreptul minusculei biserici Sfântul Adalbert ("Koœció³ œwiêta Wojciecha"), construite în secolul al XI-lea, parcă pierdute într-un colț al Pieței Centrale, unde se ruga fierbinte la Dumnezeu, singura speranță în acele vremuri de restriște.
Au părăsit Cracovia cu un autobuz până la Zaleszczyki, localitate pe malul Nistrului, punctul de frontieră cel mai important al Poloniei cu România. Tomasz avea 13 ani, suficient de conștient ca să-și dea seama de grozăvia refugiului. Zeci de mii de oameni nedormiți, înspăimântați, bogați și săraci, în căruțe sau pe jos, treceau frontiera cu o bocceluță pe umăr sau un geamantan în mână, unde țineau câteva lucruri de îmbrăcăminte și ceva mâncare. Actele și banii erau puși în plicuri, la burtă, direct pe piele.
Din Zaleszczyk, cei doi Góralski au luat o căruță până la Cernăuți, localitate importantă de pe malul Prutului, denumit și Mica Vienă. Ei nu au intenționat să viziteze clădirea fostei Școli Naționale Primare ("National-Hauptschule") unde Mihai Eminescu a fost elev în clasele a III-a și a IV-a între anii școlari 1858-1859 și 1859-1860, timp în care Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, l-a ținut în "cost" la o gazdă deosebită pentru formarea viitorului poet: profesorul Aron Pumnul. Deși au auzit de bardul român, ei nu au avut timp să caute clădirea fostului Gimnaziu ("Ober-Gymnazium"), unde Mihai Eminescu a terminat "binișor" clasa I, în anul școlar 1860-1861, dar nu a terminat clasa a II-a, chiar și după ce a repetat-o, el părăsind definitiv această instituție de învățământ, după vacanța de Paște. În schimb, cei doi refugiați polonezi au remarcat în treacăt albul de var proaspăt al noii biserici ortodoxe cu hramul Sfântului Nicolae, replică a bisericii Adormirea Maicii Domnului din Mânăstirea Curtea de Argeș. Danuta și Tomasz au mai observat clădirea impunătoare, cu aspect de castel scoțian, a Palatului Mitropolitan, fără să știe că în Sala Sinodală s-a desfășurat Congresul General al Bucovinei, care pe 28 noiembrie 1918 a votat în unanimitate "Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României". În gara din Cernăuți aștepta să plece spre București un singur tren arhiplin cu pasageri; mulți se agățaseră de scări în poziții incomode sau se urcaseră pe vagoane. Ceilalți stăteau abătuți, care pe unde apucau, pe peron sau chiar printre șine, alături de mii de maci înfloriți a doua oară - semn rău, aducător de jertfe însângerate - singurul element de culoare vie din peisaj. Danuta și Tomasz au avut noroc, într-un fel: la tren au fost atașate câteva vagoane pentru transportul animalelor. Oamenii își luau rezerve de apă și mâncare pentru o călătorie despre care se știa cu aproximație când începe și nu se știa când se termină. Nevoile și le făceau la ușa vagonului, cu corpul ieșit afară, ținuți fiind de cei din jur ca să nu cadă.
Prima oprire a fost lângă Suceava, pe câmp, pentru a permite numai coborârea pasagerilor. Atunci Danuta și Tomasz au ieșit din vagon pentru că simțeau că nu mai rezistă să stea în aerul închis de acolo. Danuta a vorbit cu un ceferist, care, la văzul unei bancnote de zece lire streline, i-a condus la vagonul de coletărie, primul după locomotivă. Acolo, tot înghesuială, dar mai mică, iar lumea mai stilată. Au găsit loc pe o pătură groasă, mițoasă, așezată direct pe podea. Lângă ei stătea un bătrânel cu ochelari de miopie avansată și un fes gros de lână mițoasă pe cap (bătrânii au o mare fobie la curentul din tren), care s-a prezentat a fi Maximus Acribianu, profesor de istorie la Universitatea "Regele Carol I" din Cernăuți. El vorbea în română, germană, ucraineană și polonă, așa că discuția s-a înfiripat repede într-un amestec de polonă și română.
- Sunt coleg de catedră cu Ion Nistor, profesorul universitar și istoricul de excepție, care s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al Bucovinei istorice, ci al tuturor românilor din Galiția în Tessalia și de la Nistru până la Tisa.
- Nu am auzit despre el, a îngăimat Danuta.
- Ion Nistor a fost rector al universității noastre, membru al Academiei Române din 1911, dar, deosebit de important, a făcut parte din comitetul de organizare al Adunării Naționale, care a hotărât unirea cu România, premergătoare Marii Uniri, proclamate pe 1 Decembrie 1918. A mai fost ministru al Bucovinei în guvernul lui Ion I.C. Brătianu, din 21 iunie - 24 noiembrie 1928, senator o lungă perioadă de timp și iar ministru de câteva ori în diferite alte cabinete.
- Despre relațiile românilor cu polonezii poate ne spuneți ceva, a intervenit Tomasz, gândindu-se că așa timpul va trece mai ușor în condițiile unei călătorii, care se anunța foarte lungă și istovitoare.
- Ãăă,,, de unde să încep? De exemplu, Petru I, zis și Mușatinul, domnitor al Modovei între 1375 și 1391, s-a căsătorit cu Sofia, fiica lui Witold Kiejstutowicz.
- Witold Kiejstutowicz?
- Witold Kiejstutowicz a fost vărul lui Vladislav II Iagello, în poloneză W³adys³aw II Jagie³³o, regele Poloniei între 1386 și 1434…
- Veri?
- Kestutis, tatăl lui Witold, și Algirdas, tatăl lui W³adys³aw II Jagie³³o, au fost frați…
- Aaa… W³adys³aw II Jagie³³o, care, după lungi dispute, a preluat de la Kestutis conducerea ducatului Lituaniei. El a devenit și rege al Poloniei prin căsătoria cu Jadwiga, moștenitoarea tronului Poloniei.
- Să revenim de unde am plecat. Petru I s-a căsătorit cu Sofia, numită Sonka în poloneză, în 1388, după semnarea la Lvov, pe 27 septembrie 1387, a unui document de vasalitate față de regele W³adys³aw II Jagie³³o. În același timp, voievodul moldovean l-a împrumutat pe regele polonez cu 3000 de ruble de argint pentru care i s-a amanetat Pocuția, o subregiune a Galiției între râurile Prut și Ceremuș, cu suprafața de aproximativ 8000 kilometri pătrați. Mai există ipoteza că Petru I s-a căsătorit, de fapt, nu cu Sofia, ci cu Mazowiecka, fiica Annei, care, la rândul ei, a fost sora lui Witold.
- Interesantă relație polono-română! a remarcat Tomasz.
- Roman I, succesorul lui Petru I la tronul Moldovei până în 1394, a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Poloniei. Următorul domnitor, Ștefan I, a continuat a pune Moldova sub suzeranitatea Poloniei. Chiar și Mircea cel Bătrân, la îndemnul lui Petru I, a făcut în 1389 cu W³adys³aw II Jagie³³o o alianță antiungurească pentru cazul în care Sigismund de Luxemburg ar fi atacat Þara Românească.
- Alexandru cel Bun, în lunga sa domnie a Moldovei dintre 1400 și 1432, l-a sprijinit pe W³adys³aw II Jagie³³o în bătălia de la Grünwald din 15 iulie 1410 contra cavalerilor teutoni, a arătat Tomasz că avea cunoștințe temeinice de istorie, spre marea admirație a Danutei.
- În "Letopisețul Þării Moldovei", Grigore Ureche a făcut referire la această bătălie, cea mai mare din Evul Mediu. Citez din memorie, el numindu-i "crizaci" pe cavalerii teutoni: "Întâi au poftit craiul pe Alexandru-vodă ca să-i trimită ajutoriu împotriva crizacilor la pruși, nici s-au amăgit cu prieteșugul, că au trimis ajutoriu călăreți moldoveni, care au făcut mare izbândă. Că bătându-se cu crizacii (...) au săgetatu caii de (...) au dat dosu nemții. Și aciiași ai noștri s-au încălecatu și mare moarte a făcut într-înșii. De care lucru, dacă s-au întors ai noștri acasă, mare mulțămită a avut Alexandru-vodă de la craiu".
- Dar Ștefan cel Mare s-a luptat cu polonezii și a obținut o mare izbândă pe 27 octombrie 1497 la Codrii Cosminului, unde fiul său și viitorul urmaș la tron sub numele de Bogdan III, poreclit Bogdan cel Chior, a pierdut un ochi.
- Ștefan cel Mare a oscilat între a intra sau nu sub suzeranitatea Poloniei, ca și toți ceilalți domnitori ai Moldovei, de la Alexandru cel Bun, până la el: Iliaș I, Ștefan II, Petru II, Roman II, Ciubăr I, Alexăndrel, Bogdan II și Petru Aron. Ștefan cel Mare a avut o personalitate extraordinar de puternică. Grigore Ureche, în același letopiseț, îl descrie cu multă măiestrie, citez din memorie: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: din pom bun roade bune ob să iasă."
- După unele surse istorice otomane, Ștefan cel Mare a fost ajutat de trupe turcești în bătălia din Codrii Cosminului.
- Hai să vedem faptele în ordinea lor cronologică. În urma victoriei armatei de 40000 de moldoveni contra celor 120000 de turci, conduși de Suleiman Pașa, care a avut loc la Podul Înalt pe 10 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare a fost văzut ca un partener potrivit al statelor creștine în lupta contra Imperiului Otoman. Deoarece turcii au ocupat în 1484 fortificațiile Chilia și Cetatea Albă de pe Dunăre, domnitorul moldovean a cerut ajutor statelor creștine dinspre vest. Regele polonez Cazimir IV de Iagello, în poloneză Kazimierz IV Jagie³³oñczyk, a fost de acord, dar punând condiția ca Ștefan cel Mare să-i depună jurământ de vasalitate, ceea ce s-a întâmplat pe 15 septembrie 1485 la Colomeea, în poloneză Kolomyja, capitala Pocuției în acea vreme. Ioan I Albert, în poloneză Janek I Olbracht, noul rege al Poloniei începând cu 23 septembrie 1492, a dorit să devină un campion al luptei antiotomane. De aceea s-a gândit să organizeze o cruciadă la care să participe și fratele său W³adys³aw, Ladislau în maghiară, rege al Ungariei, precum și Ștefan cel Mare. Pentru a mări contribuția la război a șlehtei, Ioan I Albert a dat nobilimii un nou privilegiu: a restrâns exodul țăranilor din domeniile feudale spre orașe la un singur membru al familiei pe an. Cei trei conducători de stat s-au întâlnit la Levoèa pentru a discuta detalii ale cruciadei în 1494.
- La întâlnire a participat și Johann, prinț elector de Markgrafschaft Brandenburg, poreclit Johann Cicero, datorită bunelor lui calități de orator, a continuat Tomasz seria intervențiilor.
- Dar, de fapt, intenția lui Ioan I Albert nu a fost să lupte contra turcilor, ci, având liberă trecere prin Moldova pentru a elibera, chipurile, fortificațiile Chilia și Cetatea Albă, să-l înlocuiască pe Ștefan cel Mare cu fratele Sigismund, în poloneză Zygmunt, care, mai târziu, pe 24 ianuarie 1504, a fost încoronat rege al Poloniei sub numele de Sigismund I cel Bătrân. Domnitorul moldovean a aflat din surse ungare despre această manevră și, în semn de nemulțumire, a trecut la represalii, jefuind și alungând reprezentanții autorităților poloneze din Pocuția.
- Este de remarcat faptul că încă de pe 6 aprilie 1492, Ștefan cel Mare semnase cu turcii un armistițiu de trei ani.
- Da, Ștefan cel Mare a știut să-și ia măsuri de prevedere, a jucat la două capete. Ioan Albert II a intrat în Moldova pe la Hotin cu o armată de aproximativ 60000 oameni. Nu a asediat cetatea, ci s-a grăbit să ajungă la Suceava, unde se găsea Ștefan cel Mare. Pe 26 septembrie a început un asediu, care, datorită înrăutățirii vremii și a epidemiilor de tot felul, a durat până pe 16 octombrie. Au început negocieri, astfel că pe 19 octombrie, armata poloneză a părăsit Suceava, îndreptându-se spre Pocuția. Cum armata jefuia ce întâlnea în cale, nerespectând termenii negocierii, Ștefan cel Mare cu o armată de cel mult 22000 oameni a organizat o ambuscadă pe 27 octombrie 1497, într-o porțiune îngustă din Codrii Cosminului. Floarea și mândria șlehtei, nobilii polonezi în număr de circa 5000, îmbrăcați în armuri greoaie au fost o pradă ușoară pentru ostașii moldoveni îmbrăcați țărănește și înarmați, în principal, cu ghioage.
- De atunci în țara mea a rămas vorba: "În zilele lui Albert a pierit șleahta".
- Bună precizare, Tomasz! Cum spuneam, armata poloneză a început să se retragă în mare dezordine. Pierderile au fost enorme. În 1503, Ștefan cel Mare a încheiat cu sultanul Baiazid II un tratat, care a asigurat independența Moldovei contra unui tribut.
- Ștefan cel Mare a avut o slăbiciune față de religia musulmană?
- Nici pomeneală. Alegerea otomanilor ca aliați a fost o opțiune pur politică. Mult mai înainte, în 1473, Ștefan cel Mare, dorind să aibă un aliat la tronul Þării Românești contra turcilor, l-a îndepărtat pe domnitorul Radu cel Frumos, care se convertise la islamism, punând în locul lui pe Laiotă Basarab.
- S-a oprit trenul! a remarcat Tomasz.
"O oră, Bacău! Călătorii care nu au loc pot urca în trenul de pe linia II, care merge tot la București!" a strigat un impiegat. Vagonul de coletărie s-a golit de pasagerii care stăteau în picioare. Se înserase. Prin ușa deschisă, la lumina chioară a unui singur bec se vedea peronul cu acoperiș de tablă sprijinit de câțiva stâlpi metalici vopsiți în verde. Mii de oameni se agitau neliniștiți sau, din contra, stăteau pe loc resemnați, privind în gol. Începuse o burniță de plumb, cu un frig pătrunzător până la oase.
- Aici este nod de cale ferată, se face legătura cu Piatra Neamț. Avem de așteptat până se aprovizionează locomotiva cu apă și cărbuni. Ce să vă mai spun? Doamna Danuta, aveți vreo preferință?
-…
- Mama se gândește la tata, care este pe front, după cum v-a povestit chiar ea.
- Cumplită situație! Totuși, vorbind, timpul trece mai ușor și mai uităm puțin de necazuri. Magistrul Maximus Acribianu a tăcut un răstimp, după care a revenit cu aceeași dorință de a vorbi și de a fi ascultat:
- Aaa… istoria Bacăului este legată de a Poloniei într-un fel.
- Interesant!
- Existența Bacăului este atestată încă din 1408 printr-un document semnat de Alexandru cel Bun, care stipula că negustorii din Lvov puteau tranzita postavuri prin Moldova spre Þara Românească și Transilvania, numai dacă plăteau taxe la vama principală din Suceava și la "vama de margine" din Bacău. Cerbicia cu care vameșii de atunci își făceau treaba a dus la apariția zicalei, care a rămas până astăzi: "A-și găsi Bacăul". Tot aici, în 1481, Ștefan cel Mare a construit o curte domnească pentru fiul său Alexăndrel. Ștefan cel Mare chiar se gândea să împartă puterea asupra Moldovei: el să fie domnitor în Þara de Sus, iar fiul său - în Þara de Jos. În 1491 Alexăndrel a ridicat în incinta curții domnești o impunătoare biserică, având hramul Sfintei Precista. Dar, moartea prematură, în 1496, a lui Alexăndrel a întrerupt brutal acest proiect dinastic.
- A trecut o oră, dar trenul nu s-a mișcat din loc, a observat Danuta cu tristețe în glas.
- Să vă spun că nu prea departe de Bacău, lângă Târgul Neamț, există o cetate medievală ridicată încă de pe timpul domnitorului Petru I Mușat. În toamna anului 1686 regele Ioan III Sobieski, în poloneză Janek III Sobieski, a invadat cu armata Moldova, în semn de represalii pentru politica dușmănoasă a domnitorului Constantin Cantemir față de Polonia.
- Am auzit de Dimitrie Cantemir, un mare cărturar, nu așa?
- Constantin Cantemir s-a urcat pe tron pe 25 iunie 1685 la vârsta de 73 de ani. A fost incult, știa numai să iscălească, motiv pentru care a dorit ca măcar fiii lui, Antioh și Dimitrie, să fie școliți. Dimitrie Cantemir a scris în română, latină, și turcă, dar, în plus, a vorbit foarte bine în greacă, poloneză și rusă. O operă deosebit de importantă a lui Dimitrie Cantemir a rămas "Descrierea Moldovei", scrisă în latină, între anii 1714 și 1716, la cererea Academiei din Berlin. Dimitrie Cantemir a fost, la rândul lui, domn al Moldovei de două ori, într-o scurtă perioadă, 19 martie-18 aprilie 1693, și o alta puțin mai lungă, 23 noiembrie 1710 - 22 iulie 1711. Pe 24 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir a semnat un acord secret de alianță cu Rusia. Pe 24 iunie, Petru cel Mare a venit la Iași. Pe 18 iulie a avut loc bătălia de la Stănilești, în care oastea moldo-rusă a fost înfrântă de otomani și, în consecință, Petru cel Mare a semnat peste patru zile Pacea de la Vadul Hușilor. Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia pentru tot restul vieții. Planul secret al lui Dimitrie Cantemir a fost ca Moldova să fie integrată treptat în Rusia, tot așa cum s-a întâmplat cu Hatmanatul cazacului Bogdan Hmelnițki, de fapt, o mare parte din Ucraina vestică, în urma Adunării de la Pereiaslav de pe 18 ianuarie 1654.
- Este adevărat că tatăl lui Dimitrie Cantemir a ordonat uciderea fraților Velicico și Miron Costin, ultimul fiind mare cronicar moldovean?
- Logofătul și cărturarul moldovean Miron Costin a fost ucis prin decapitare, în decembrie 1691, la moșia sa Barboși de lângă Roman, fiind luat de lângă sicriul soției lui, care tocmai murise. El a copilărit și a studiat în Polonia, rămânând toată viața un polonofil, un militant al apropierii economice și politice între Moldova și Polonia. A scris la Iași în 1687, în polonă, "Cronica țărilor Moldovei și Munteniei", denumită de către specialiști și "Cronica polonă", iar în 1684, la Daszow "Istoria în versuri polone despre Moldova și Þara Românească", denumită și "Poema polonă". În "Vita Constandini Cantemirii", Dimitrie Cantemir își scuză tatăl, pentru uciderea lui Miron Costin: "Că multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu se grăbescu și ferescu pe stăpâni de păcat, și pe urmă cad la laudă și despre stăpân, și despre oameni, și despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotitu. Cantemir-vodă dup-aceea mult să căie ce-au făcut și de multe ori plânge între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat. Că, după ei, n-au trăit un an nice Cantemir-vodă ș-au murit."
- Propun să revenim la Janek III Sobieski, ce spuneți?
- Desigur, numai că… unde ajunsesem?
- În toamna anului 1686… regele polon a invadat cu armata Moldova...
- Aaa... Întorcându-se de la Iași, armata leșească a
ajuns la cetatea Neamț, apărată de 18 plăieși. După cinci zile de asediu cu puști și tunuri, moldovenii s-au predat deoarece nu mai aveau muniție și nici hrană. Când a văzut că din cetate au ieșit opt plăieși, care făcuseră prăpăd în armata lui cu tirul lor precis, Sobieski s-a enervat și a poruncit să li se pună ștreangul pe gât. Apoi, a devenit admirativ la eroismul și priceperea lor și le-a permis să meargă acasă. Această acțiune militară a fost descrisă de scriitorul român Costache Negruzzi în "Sobieski și românii", nuvelă ecranizată de regizorul și scenaristul Emil Gârleanu în filmul "Cetatea Neamțului", a cărui premieră a avut loc pe 13 ianuarie 1914.
- Am plecaaat! a strigat Tomasz, timp în care se auzea pufăitul rar al locomotivei, aproape neputincioasă la numărul mare al vagoanelor din spatele ei. Obosiți fizic și psihic, toți pasagerii au adormit, exploatând fiecare centimetru pătrat neocupat pentru a găsi o poziție cât mai aproape de orizontală.
Aleks s-a trezit în scârțâit puternic de frâne și pocnete de tampoane ciocnite unele de altele, care au trezit pe toată lumea. Era noapte și nu se vedea nicio lumină. "Ne-am oprit în câmp? " a pus el o întrebare, care a rămas multă vreme retorică, deoarece nimeni nu a dat un răspuns. Profesorul Acribianu a venit cu explicații:
- Suntem la Vintileanca, între Râmnicul Sărat și Buzău. Se pare că era să se repete, la același macaz, groaznicul accident de pe 4 iulie 1923, când acceleratul București-Chișinău s-a ciocnit cu un marfar oprit în haltă, înregistrându-se 78 de morți și peste 200 de răniți. Norocul nostru a fost că trenul nostru a avut viteză mică, iar mecanicul de locomotivă a avut timp să frâneze.
- Cu siguranță a fost un act de sabotaj al agenților sovietici infiltrați în România, s-a auzit o voce din întuneric.
- Sau al evreilor comuniști din Basarabia! a exclamat altcineva.
- De ce? s-a auzit vocea lui Tomasz.
- Deoarece evreii din Basarabia au obținut de la liderii evrei ai mișcării socialiste din Rusia, ca spațiul pruto-nistrean să devină Republica Sovietică Socialistă Evreiască în cadrul viitoarei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste, dar prin realizarea României Mari la 1 Decembrie 1918, acest plan a fost compromis. Până la urmă s-a format Regiunea Autonomă Evreiască, situată în Extremul Orient, pe malul fluviului Amur.
- Care lideri evrei ai Revoluției din Octombrie?
- Lev Troțki, născut Lev Davidovici Brobstein, apoi Grigorii Zinoviev, născut Hirsch Apflebaum, sau Lev Kamenev, născut Lev Borisovici Rosenfeld.
S-a lăstat o liniște profundă, necesară, probabil, revenirii din uluire a asistenței în urma dezvăluirilor profesorului de istorie.
- Se va găsi un acar Păun și de această dată, a schimbat vorba același profesor.
- Ce vreți să spuneți?
- În acel accident, autoritățile, simțindu-se vinovate de starea deplorabiă a infrastructurii feroviare, au căutat cu disperare un țap ispășitor, care a fost găsit în persoana acarului. De atunci la români a rămas expresia: "Vinovat este acarul Păun".
Fără a se desluși complet cauza opririi, trenul a plecat mai departe. Tomasz a adormit din nou, visând că este acarul Păun. La un moment dat a observat un grup de trei oameni, care au schimbat acul macazului. S-a repezit acolo și i-a recunoscut pe Lev Troțki, Grigorii Zinoviev și Lev Kamenev. El se opintea să pună în poziție corectă acul macazului, dar cei trei se împotriveau. Ca ultimă soluție, el a ieșit în calea trenului, care se apropia cu mare viteză, și a strigat: "Opriți, opriți, comuniștii au schimbat acul macazului!". Atunci mecanicul locomotivei a scos capul pe fereastră și, lucru ciudat, l-a strigat pe nume: "Tomasz, Tomasz, ce-i cu tine?". Degeaba, n-a mai avut timp să se ferească și totul a devenit neclar… tamponul locomotivei… o durere la umăr… Lac de transpirație a deschis îngrozit ochii și a văzut multă lume cu capetele aplecate spre el, în timp ce mama îl zgudia de umăr.
- Ai avut un coșmar? l-a întrebat Danuta, speriată, cu obrazul, dintr-o dată, plin de riduri, doar cu vocea neschimbată.
- Care ac de macaz au schimbat comuniștii, cel al mersului normal al istoriei? l-a descusut profesorul Acribianu, care, la rândul lui, avea ochii încercănați, fața boțită, devenind aproape de nerecunoscut, dacă nu ar fi avut fesul.
Tomasz, prea buimac, a tăcut, căutând să se orienteze. S-a frecat la ochii și a constatat că sunt plini de puchini. S-a șters cu o batistă găsită în buzunar, semn că începea să-și revină, și, în lumina spălăcită a zorilor, a văzut niște particule gălbui-negricioase, urdoare îmbibată cu praf de cărbune, bine uscată de parcă nu ar fi avut glande lacrimale. Disconfortul îi era mărit și de mâncărimi în zonele din spatele urechilor.
- Mmm... Ce gară este aceasta? a întrebat el, în sfârșit, încă frecându-se la ochi.
- Ploiești, a răspuns prompt profesorul atotștiutor.
- Oare cât va sta trenul în gară?
- Nu se știe. Se pare că triajul gării este blocat de vagoane cu soldați germani.
- Mamă, cred că am fost pișcat de purici.
- Nu sunt purici, sunt chiar păduchi, a lămurit și această problemă domnul Acribianu. Ei sunt purtători de bacteria denumită "rickettsia prowazeki", care provoacă tifosul exantematic, denumit și "febra tranșeelor".
- "Rickettsia prowazekii" sună polonez.
- Este vorba de un ceh. "Rickettsia prowazekii" a fost descoperită în 1916, de brazilianul Rocha Lima, care a dat agentului patogen numele colegului său de cercetare, cehul Stanislav Provázek, mort de tifos exantematic pe 17 februarie 1915.
- Ooo... ce subiect macabru! Domnule profesor, mai bine povestiți-ne despre relațiile româno-polone!
- Aici la Ploiești... nu-mi vine nimic în cap. Aaa... La 35 de kilometri depărtare se află Câmpina, o localitate unde se găsește un castel ciudat, construit după dorința unui mare savant multidisciplinar român de origine polonă.
- Cum se numește?
- Este vorba de Bogdan Petriceicu Hașdeu, născut Tadeu Hâșdeu. Tatăl său, Alexandru, a fost poliglot, cunoscând "temeinic", după propria apreciere, circa 12 limbi: ceha, engleza, franceza, germana, greaca, italiana, latina, polona, româna, rusa, spaniola, ucraineana. Bunicul său, Tadeu, s-a născut în Polonia. Bunica sa, Valeria, născută Hrisant, evreică botezată, a vorbit și românește, fapt dovedit de corespondența ei.
- De ce castelul este ciudat?
- A fost construit în memoria Iuliei, fiica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, decedată de tuberculoză pe 29 septembrie 1888, la vârsta de 19 ani. O cameră a castelului este destinată spiritismului, având picturi murale cu simboluri: cap de înger, un fluture, un triunghi și altele. Acolo savantul a trăit ultimii zece ani din viață, până pe 25 august 1907, încercând să intre în legătură cu fiica sa cu o inteligență superdotată, studentă la Sorbona la vârsta de 16 ani, poetă talentată cu pseudonimul Camille Armand, căreia i s-a publicat postum volumul de versuri "Muguri de aprilie", scris în franceză: "Bourgeons d'Avril". Castelul impresionează chiar de la intrare, unde este o sculptură a lui Iisus Hristos, reprezentându-l răstignit pe cruce, iar sub el este o copie a cupei sacre, denumite Sfântul Graal.
- Sfântul Graal?
- Această cupă a fost utilizată în timpul Cinei cea de Taină. Iosif din Arimateea a adunat în ea sângele scurs din rana făcută de lancea soldatului roman în coasta lui Iisus în momentul crucificării. Iosif din Arimateea a adus Sfântul Graal în Anglia, de unde I s-a pierdut urma. Potirul conține licoarea nemuririi. Prin Sfântul Graal se înțelege atât potirul cât și conținutul. De aceea este atât de căutat de aproape două milenii și încă nu a fost găsit.
- Aaa... Acum îmi explic de ce Bogdan Petriceicu Hașdeu a realizat în castel o copie a Graalului: ca să o facă nemuritoare pe Iulia.
- André Savoret, filosof și poet francez, născut pe 28 iulie 1898, a scris numeroase poezii despre Sfântul Graal. Cu voia dumneavoastră voi cita din "Á la coupe": "Symbole gracieux des plus profonds mystères, / Cristal étincelant qu'incline le Verseau, / Calice précieux où le sang de l'Agneau / Coula, pour effacer les péchés de la terre, / Salut! Soit qu'en les flancs frémissent les Eaux-Vives, / Soit qu'un vin capiteux mousse pour les convives / Des festins légendaires. / Les purs contours du lis ont galbé ton cratère. / Coupe du souvenir, miroir impollué / Où le passé, cru mort, s'éveille et ressuscite: / Déployant à mes yeux ses fastes et ses rites. / Tout un monde surgit de tes flancs élancés... /
C'est Coridwen, brassant l'élixir du Savoir; / C'est le roi de Thulé, pleurant dans le soir noir; / C'est le pampre enlace / Au Thyrse de Bacchus. / Et c'est au Graal mystique / Où boivent, à longs traits, sous les divins portiques, / L'Amour et la Sagesse - à jamais fiancés!" Să traduc?
- Nu, deoarece am înțeles aproape tot! a exclamat Danuta. Mi-a plăcut în mod deosebit finalul: "Și este la Graalul mistic / Unde beau, cu sorbituri lungi, sub porticuri divine, / Amorul și Înțelepciunea – pe vecie logodiți!"
- Tot André Savoret a mai spus: "A vrea să regăsești în fiecare legendă, în fiecare poveste sau chiar în fiecare mit, adevăruri transcendente înseamnă a alerga dupa miraje foarte periculoase și a te expune la crude deziluzii."
- Cine face vacarmul acesta? a întrebat Tomasz.
- …
- Se strigă: "Hai Tricolorul!"
- Sunt suporterii echipei Tricolor Ploiești, care pleacă la București. În sezonul trecut a jucat în prima divizie, dar a retrogadat Acum luptă din nou pentru a accede în primul eșalon.
- Ooo… Sunt sute de suporteri. Pentru ei s-a format o garnitură de tren specială. Ei pleacă iar noi rămânem pe loc. Suporterii au prioritate.
Așteptarea călătorilor din trenul format la Cernăuți devenise exasperantă.Pe celelalte linii treceau garnituri pline de militari. Se vedeau figurile lor îngrijorate. În aer mirosea a război, a praf de pulbere, a moarte. Se înserase și cei doi polonezi nu plecaseră din gara Ploiești. Toată lumea stătea tolănită – poziția cea mai puțin stresantă a așteptării. Dintr-o dată toți s-au trezit din somnolență. Se auzeau voci, care strigau cât îi țineau puterile:
- "Curierul", ediție specială. A fost asasinat Armand Călinescu! Luați "Curierul"!
- Dă-mi și mie un exemplar! a strigat profesorul, care, în ciuda vârstei înaintate, a ajuns la ușa vagonului repede, ca împins de un arc.
- "Curierul"?
- Este un ziar imparțial, deosebit de critic la adresa realităților vremii, condus de Pamfil Șeicaru, un nume mare în ziaristica românească.
- Cine a fost Armand Călinescu?
- Citesc din ziar: "Azi, 21 septembrie, 1939, Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri al României a fost asasinat de legionarii formațiunii politice "Garda de Fier", conduși direct de Horia Sima, care a fost trimis din Germania, la ordinul lui Hitler. Mârșava faptă a avut loc azi, la ora 14, în apropierea locuinței acestuia. Asasinii au organizat o ambuscadă a autoturismului "Cadillac", neblindat, în care s-a tras o rafală de gloanțe." În opinia mea, asasinatul va avea urmări grave, deoarece Armand Călinescu, un adept al regelui Carol II, a condus cu fermitate lupta contra formațiunilor pro-naziste. Presimt că România va cădea sub influența Germaniei lui Hitler.
- Of, Doamne, trenul nostru nu mai pleacă! a exclamat din nou Danuta.
- Uite, mamă, trenul nostru s-a urnit din loc, în sfârșit!
Într-adevăr, parcă ascultând de rugămințile Danutei, locomotiva a reînceput pufăitul caracteristic, umpând cu aburi fierbinți atmosfera din primele vagoane. Dar ce mai conta acest inconvenient? Pentru mama și fiul ei importantă era plecarea cât mai rapidă din calea războiului.

***

Când au ajuns în Gara de Nord din București se înnoptase. Peroanele și sălile de așteptare erau pline de bagaje într-o extraordinară varietate de forme păzite cu strășnicie de oameni în ținute tradiționale din toate zonele României Mari, din Maramureș la Oltenia, din Basarabia la Crișana, dar și orășănești, cu monoclu și "țilindru". În nări pătrundeau izuri de gunoaie neridicate, de fum de cărbune, de dejecții umane - atmosferă de refugiu. La casa de bilete se dădeau bilete pentru accelerate numai cu programare de cel puțin o săptămână. Danuta nu a avut curajul să plece la Constanța cu un personal, unde a văzut că oamenii se călcau pe picioare.
- Vă recomand hotelul "Bratu" de pe Calea Griviței, pe vremuri Podul Târgoviștei, la cinci minute de mers pe jos, lângă piața "Matache", care poartă numele măcelarului Matache Laloescu, au fost ultimele cuvinte ale companionului Acribiceanu, înainte de a-și lua rămas bun.
Danuta și Tomasz au urmat recomandarea profesorului. Pe partea stângă a Căii Griviței au găsit loc la hotelul de două stele "Bratu", despre care recepționera le-a spus că a fost reședință temporară pentru George Enescu și Hariclea Darclée: "Marea soprană Hariclea Darclée a fost clienta noastră până pe 12 ianuarie din acest an, când a decedat. A murit săracă - Dumnezeu să o ierte! Funerariile au fost finanțate de Ambasada Italiei." În ciuda acestor prezențe celebre, camera unde au fost cazați avea pereții plini de igrasie, podeaua arsă de mucuri de țigări, ușa de la dulap spartă, veioza fără bec, iar gândacii de bucătărie ascunși peste tot, chiar și în spatele tablourilor unor pictori anonimi. Culmea nenorocirilor a fost că Tomasz s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Autoritățile române au permis internarea gratuită la spitalul "Elias", dat în funcțiune pe 15 noiembrie 1938, construit și întreținut ca urmare a testamentului din 15 decembrie 1914 lăsat de Jacques Menachem Elias, un mare moșier și industriaș român de origine evreiască. În urma tratamentului bazat pe igienă corporală strictă, odihnă, comprese reci pe frunte și penicilină cumpărată de Danuta la suprapreț, rezultatele se lăsau așteptate. Tomasz a început să aibă febră mare, simțea fiecare bătaie de inimă ca o lovitură de ciocan în tâmplă. Danuta era disperată, organismul fiului ei părea că cedează. Ca o ultimă soluție, i s-a recomandat lui Tomasz "autovaccinarea": să bea dimineața un pahar cu propria urină în stare proaspătă. După zece zile de noul tratament el s-a ridicat din pat vindecat! Penicilina combinată cu propria urină a avut efecte curative mărite în cazul lui.
Plecarea din România devenise o mare problemă din cauza numărului mic de mijloace de transport. Se făceau înscrieri pentru plecări din porturile Constanța, Sulina, Galați, Brăila, majoritatea cu refugiați evrei. În noiembrie era programată plecarea din portul Sulina a vasului "Hilda" sub pavilion norvegian. Se mai făceau înscrieri pentru vasul "Struma" sub pavilion panamez, cu destinația Istanbul, care a avut un destin tragic: după mai multe amânări a plecat pe 12 decembrie 1941, din Constanța și a ajuns cu mare întârziere, după patru zile, la Istanbul. S-a admis debarcarea unei femei gravide fără acte în regulă și a opt pasageri, care luaseră viza Palestinei de la ambasada din București, înainte de 6 decembrie 1941, când Marea Britanie a declarat război României. Ceilalți 760 pasageri au rămas la bord în așteptarea vizei britanice, care le-a fost refuzată. Pe 23 februarie 1942, vasul "Struma", rămas în pană de motor, a fost scos de un remorcher turcesc în largul Mării Negre, iar a doua zi, la ora 9,30, a fost scufundat "dintr-o regretabilă eroare" de o torpilă lansată de submarinul sovietic SC-213, înregistrându-se un singur supraviețuitor.
Între timp, Danuta și Tomasz, foarte inspirați, au solicitat și au așteptat până ce au obținut vizele pentru Turcia, Grecia, Franța și Marea Britanie eliberate la ambasadele respective din București. De la asasinarea lui Armand Călinescu, s-au perindat pe fotoliul de prim-ministru următorii politicieni: George Argeșeanu (21 - 28 septembrie), Constantin Argetoianu (28 septembrie - 23 noiembrie) și Gheorghe Tătărăscu (23 noiembrie 1939 - 10 mai 1940), România intrând încet-încet sub influența nazistă. Refugiul polonezilor, cât și al evreilor din Europa Centrală prin România continua la cote crescânde. Pentru a ajunge la Constanța, ei au găsit un tren de lux în Gara de Est, mai puțin cunoscută străinilor și nu atât de aglomerată ca Gara de Nord. Din această călătorie Tomasz a reținut cei 21 de kilometri de la Fetești, la Cernavodă, unde Dunărea, brațul Borcea și balta Iezerul sunt traversate de podul Carol I, de fapt, un complex de poduri și viaducte cu lungimea totală de 4087,95 metri.
- Construcția a început pe 26 noiembrie 1890, în prezența regelui Carol I, iar inaugurarea a fost pe 26 septembrie 1895, fiind la acea vreme a treia ca lungime din lume, le-a spus controlorul de bilete din tren.
- Cine a proiectat acest pod? a fost curios să știe Tomasz.
- Inițial, în urma unei licitații internaționale, podul trebuia să fie proiectat de inginerul francez Gustave Eiffel, dar, după ce nu s-au respectat niște termene de execuție, proiectarea a fost încredințată inginerului român Anghel Saligny. El a coordonat și realizarea efectivă a podului.
- Saligny este un nume românesc?
- Anghel Saligny s-a născut pe 19 aprilie 1854 în comuna Șerbănești din județul Tecuci și a decedat pe 17 iunie 1925 la București. Tatăl său, Alfred Saligny, a fost un pedagog francez din Alsacia, stabilit în România.

***

Ajunși la Constanța, Danuta și Tomasz au găsit cu greu o cameră liberă la hotelul "Regina Maria", cel mai scump, situat în apropiere de Piața Ovidiu. Recepționera a fost atât de încântată de bacșișul în lire sterline, încât a venit cu informații suplimentare:
-La acest hotel, care până în 1906 s-a numit "D’Angleterre", a stat zece zile Mihai Eminescu. De aici marele poet a trimis pe 16 iunie 1882 o scrisoare către Veronica Micle. Vă citesc un fragment după o foto-copie păstrată la recepție pentru a fi arătată clienților: "Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea Veronica, și rămân al tău. La anul să știi că venim amândoi aici".
- A revenit anul următor? a fost curios, ca de obicei, Tomasz.
- Nu, deoarece pe 28 iunie 1883, poetul nostru național a fost internat la București, la sanatoriul doctorului Șuțu de pe strada Plantelor, unde a fost tratat de "psihoză maniaco-depresivă", toată vara.
Cei doi polonezi căutau febril o ambarcațiune care să-i ducă la Londra. Zilnic treceau prin fața impunătoarei clădiri a Cazinoului, în drumul lor spre port. De fapt, au descoperit că cele mai bune informații nu le căpătau de la Căpitănia Portului, ci stând pe terasa dinspre mare a Cazinoului, locul preferat de întâlnire al marinarilor, al turiștilor și al elitei constănțene. Acolo, într-o după-amiază neobișnuit de caldă pentru un sfârșit de noiembrie, locul liber de la masa lor a fost ocupat de o doamnă slabă, intrată de mult în vârsta octogenarilor, dar cu ochii încă atractivi, de un albastru feeric, purtând un cojocel alb brodat cu motive populare poloneze, care s-a prezentat: "prințesa Niemaszczêœcia (Fărănoroc) Zamoyska". Când a auzit că este prințesă, Tomasz a întrebat într-o doară, fără a fi ironic în ton:
- Sunteți rudă cu Janek Zamoyski, care a trăit între 19 martie 1542 și 3 iunie 1605, hatman și consilier al lui Sigismund III Vasa, rege al Poloniei între 18 septembrie 1587 și 19 aprilie 1632, precum și rege al Suediei între 17 noiembrie 1592 și 24 iulie 1599?
- Da, în arborele meu genealogic există și Janek Zamoyski, cel care a condus în octombrie 1600 lupta de la Bucov de pe malul râului Teleajen, unde a înfrânt oastea lui Mihai Viteazul, distrugând prima unire a țărilor române. Atunci Janek Zamoyski l-a pus domn al Munteniei pe Simion Movilă, care a stat pe tron, până pe 3 iulie 1601.
- Simion Movilă a fost și domn al Moldovei, între 10 iulie 1606 și 24 septembrie 1607, nu s-a lăsat Tomasz mai prejos în ale istoriei.
Octogenara și adolescentul s-au oprit pentru câteva minute obosiți de efortul intelectual, pentru că nu este ușor să-ți amintești atât de multe amănunte.
- Unde locuiți? a dorit să schimbe vorba Danuta.
- Am venit chiar astăzi de la Sulina, unde am locuit într-o casă închiriată, situată lângă aceea a prințesei Ecaterina Moruzi, care a murit…ăăă… nu-mi amintesc exact… am un lapsus… oricum, în anul 1891... ăăă... și a fost înmormântată tot în Sulina. Ea a fost prima fiică a lui Neculai Sturza și Mariei Sturza.
- N-am auzit.
- Să-i luăm pe rând. Neculai Sturza a fost fiul lui Ioniță Sandu Sturza, domnitor al Moldovei între 21 iunie și 5 mai 1828. Neculai a stat zălog la Istanbul în timpul domniei tatălui său, tot acolo născându-se și Ecaterina. Maria Sturza, născută Ghica, s-a măritat ulterior cu vistiernicul Neculai Rossetti Roznovanu în urma unei răpiri spectaculoase. Nu v-o spun pentru a nu pierde șirul povestirii.
- Din contra, vă rog, a insistat Tomasz.
- Maria Sturza, alintată Marghiolița, era o femeie deosebit de frumoasă și de pasională. Deși măritată, ea s-a îndrăgostit de Neculai Rossetti Roznovanu. Neculai Sturza, simțind această infidelitate conjugală, a sechestrat-o pe Marghiolița în palatul de la Ruginoasa, sub paza lui Săndulache Sturza, fiul fratelui său Costache. Neculai Rossetti Roznoveanu a venit acolo însoțit de un grup de arnăuți.
- Arnăuți?
- Servitori înarmați, de obicei albanezi, angajați pentru paza boierilor din Moldova și Þara Românească. Cum spuneam, Neculai Rossetti Roznoveanu a cumpărat paznicii palatului, dar, când să intre în iatacul Marghioliței, a fost întâmpinat de Săndulache Sturza, care a împușcat un arnăut, dar a fost înjunghiat mortal de un altul. Apoi, cei doi amorezi au fugit la palatul familiei Roznovanu de la Stânca, pe malul Prutului, unde și-au tras un pic sufletul, după care au plecat în Bucovina unde s-au căsătorit. Acum să revenim la Ecaterina Sturza. Ea a avut două surori, una fiind Pulcheria, care s-a căsătorit cu Petru Keșcu, colonel, rudă cu socrii lui Miron Costin.
- Iată o legătură româno-polonă!
- Pulcheria Keșcu a avut tot trei fete, prima fiind Natalia, care s-a căsătorit pe 17 octombrie 1875 cu Milan Obrenovici, rege al Serbiei între 10 iunie 1868 și 6 martie 1889.
- Ooo... este vorba, de fapt, de o legătură triplă: româno-polono-sârbă.
- Ehei! Această legătură are rădăcini mult mai profunde, deoarce Milan a fost copilul Mariei Obrenovici, născută Catargiu, amanta lui Alexandru Ioan Cuza.
- Vorbiți de Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, de pe 5 ianuarie 1859 și al Þării Românești, începând cu 24 ianuarie, dată de la care a devenit, de fapt, domnitor al Principatelor Române?
- Da, l-am menționat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a fost căsătorit încă din aprilie 1844 cu Elena Rosetti.
- Presimt o nouă poveste de amor! Abia aștept să o ascult!
- Cum nu a reușit să aibă copii cu soția, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a apropiat de Maria Obrenovici. Ea avea un copil, Milan, născut 22 august 1854, în urma căsătoriei cu Miloš Obrenoviè, domnitor al Serbiei între 6 noiembrie 1817 și 25 iunie 1839, precum și în perioada 23 decembrie 1858 - 26 septembrie 1860. Maria Obrenovici a divorțat în 1855, păstrându-și numele soțului. Ea s-a retras la București, unde l-a întâlnit pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care i-a cumpărat pe 12 martie 1862 cu 7000 galbeni împărătești o casă situată pe strada Amzei, nu departe de reședința lui. În același an Maria i-a născut un copil, pe Alexandru Ioan, iar în 1865 pe Dimitrie.
- Dar, Elena nu a aflat de această legătură extraconjugală a soțului ei? a vrut să știe Danuta, de obicei, tăcută și puțin curioasă.
- Toată lumea a știut, de la vlădică la opincă. Mai mult, Elena Cuza i-a propus soțului să adopte pe Alexandru Ioan și Dimitri, ceea ce i-a salvat căsnicia. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1866, când, cu pistolul la tâmplă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să semneze abdicarea, el se găsea în dormitorul amantei. Cei doi îndrăgostiți au plecat în exil împreună, iar pruncii Alexandru Ioan și Dimitrie, însoțiți de Elena Cuza, i-au urmat câteva zile mai târziu.
- Extraordinară filă de istorie adevărată, despre care sunt sigur că nu se vorbește la festivități comemorative, deoarece, în general, marile personalități ale popoarelor sunt descrise idealizant, cu scopul de a deveni arhetipuri, modele bune de urmat pentru generațiile viitoare. De fapt, se urmărește ca noi, tinerii, să fim mințiți frumos.
- Povestea nu s-a terminat.
- Ce se mai poate adăuga?
- După decesul tatălui lor, survenit pe 15 mai 1873, la Heidelberg, în urma unei complicații la plămâni, copiii au fost crescuți, în continuare, de Elena Cuza. Maria Obrenovici s-a sinucis la Dresda, pe 16 iulie 1876, pentru că a aflat că este bolnavă de cancer ori, după unii istorici, a fost asasinată pentru spionaj de autoritățile bucureștene. În 1888, fiul Dimitrie a luat exemplul mamei biologice și, pe fondul unei decepții de dragoste pentru o femeie de moravuri ușoare, din Paris, știindu-se bolnav incurabil de plămâni, și-a tras un glonte în cap. Apoi, în 1889, fiul Alexandru Ioan, deși suferind de miocardită , s-a căsătorit cu Maria Moruzi, fiica lui Alecu Moruzi și a Adelei Sturdza, dar, peste șase luni, aflându-se în voiaj de nuntă în Spania, a murit de tuberculoză pulmonară lângă Madrid. Conform testamentului făcut de el în timp ce apăruseră semnele bolii, palatul de la Ruginoasa, cumpărat de tatăl său pe 25 ianuarie 1862, cu 52011 galbeni împărătești, în urma unei licitații de la Banca Moldovei, nu a fost moștenit de mama lui vitregă, ci de tânăra lui soție.
- Aș dori să mă lămuriți în două probleme. Prima este că nu știu ce înseamnă galbeni împărătești. A doua nelămurire se referă la faptul că ați mai pomenit despre palatul de la Ruginoasa; este vorba de unul și același palat?
- Galbenii împărătești sunt monede de aur de 24 de carate emise pe timpul domniei împăratului Franz Josef. Palatul de la Ruginoasa a fost moștenit de un alt fiu al lui Costache Sturza, Alexandru, care în 1857 s-a împrumutat cu 60000 galbeni împărătești de la Banca Moldovei. Cum Alexandru Sturza nu și-a achitat ratele, palatul a fost scos la vânzare.
- Deci, Banca Moldovei a ieșit în pierdere cu 7989 galbeni împărătești din această afacere.
- Culmea a fost că palatul de la Ruginoasa a ajuns în mâinile familiei Brătianu, care prin reprezentantul ei, Ion C. Brătianu, a militat direct pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Altfel spus, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pierdut sănătatea, copiii, tronul și, în plus, palatul de la Ruginoasa.
- Cum a fost posibil așa ceva? s-a auzit din nou vocea Danutei.
- Văduva Maria Cuza a avut o idilă la palatul de la Ruginoasa cu Ion I. C. Brătianu, inginer stagiar la șantierul de căi ferate din Iași, fiul cel mare al lui Ion C. Brătianu. Rămânând gravidă, cei doi amorezi au convenit să se căsătorească doar pentru o zi, pentru ca viitorul copil să poarte numele tatălui. Astfel, s-a oficiat așa-numita "căsătorie-divorț de la Ruginoasa", care a avut loc în biserica din domeniul palatului. Fructul iubirii lor s-a născut pe 3 februarie 1898, primind numele de Gheorghe I. Brătianu.
- Ce frumos povestiți! Ați început cu mormântul prințesei Ecaterina Moruzi din Sulina și ați ajuns la sfârșitul tragic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza! a exclamat Tomasz.
- Doamnă Góralski, vă deranjează dacă vă rog să mă ajutați cu un pol pentru că sunt în pană de bani și aș dori să comand ceva de mâncare? a venit o rugăminte din partea prințesei Niemaszczêœcia Zamoyski. Danuta, surprinsă, nu știa ce să facă. Primul impuls a fost să o refuze, dar a intervenit Tomasz:
- Mamă, îmi place cum povestește prințesa Zamoyski, dă multe explicații!
- Bine stimată prințesă, comandați chelnerului tot ceea ce doriți și vă voi plăti consumația! a fost hotărârea Danutei, gândindu-se la a cincea fericire din "Predica de pe munte": "Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui".
- Mulțumesc! Dumnezeu să vă ajute, doamnă!
Prințesa a comandat imediat o porție de mititei cu garnitură de cartofi prăjiți, salată de castraveciori murați și o sticlă cu eticheta "Grasa de Cotnari":
- Vă recomand acest vin demidulce românesc, care a luat multe premii internaționale. Vorba lui Alexander Fleming: "Dacă penicilina face omenirea sănătoasă, vinul a făcut-o întotdeauna bucuroasă"! Până vine chelnerul, să vă mai povestesc ceva, ca să mă achit și eu, într-un fel, de datorie. Ce propuneți?
- Spuneați că ați venit din Sulina.
- Sulina, sat pescăresc de cel mult 1000 locuitori, a devenit orășel cosmopolit, cu o populație de peste șase ori mai mare, formată din 27 naționalități, prin înființarea pe 4 noiembrie 1856 a Comisiei Europene a Dunării, care a funcționat până pe 18 august 1938 și a asigurat depalsarea navelor până la 12500 tone pe brațul Tulcea - Sulina cu lungimea de 101 kilometri, lățimea de cel puțin 130 metri și adâncimea minimă de 11,25 metri. La Sulina s-au construit 11 biserici și au apărut ziare în patru limbi: română, franceză, greacă și italiană. Eugen Botez, cunoscut și sub numele de Jean Bart, cu funcții importante în administrația portuară, a locuit o lungă perioadă în această localitate, pe care a îndrăgit-o și a denumit-o Europolis în romanul său.
- Jean Bart n-a fost un corsar?
- Eugen Botez și-a luat pseudonimul după acest corsar francez de origine olandeză, care a trăit între 21 octombrie 1651 și 21 octombrie 1702. În romanul "Europolis", Eugen Botez a descris Sulina ca un loc unde "bătrânul Danubiu își pierde și apa și numele în mare".
Chelnerul a adus comanda prințesei, care a început să mănânce cu dumicaturi mari, gata-gata să se înece. Danuta și Tomasz sorbeau cu pauze lungi din paharul cu limonadă, făcându-se că nu observă ignorarea temporară a manierelor de către persoana cu sânge albastru de lângă ei. Când în farfurie nu mai rămăsese aproape nimic, prințesa a reînceput să vorbească cu mai multă însuflețire:
- Am plecat din orășelul lui Jean Bart, deoarece printre sulineni circulă zvonul că va fi război cu sovieticii, care doresc de multă vreme să ocupe atât Sulina, cât și insula Șerpilor, datorită pozițiilor lor strategice.
- Cum ați ajuns la Constanța?
- De la Sulina nu se poate pleca pe cale ferată și nici pe drum, ci numai cu vaporul. Săptămânal există o cursă pe brațul Sulina până la Tulcea, după care trebuia să iau un autobuz până la Constanța, ceea ce era mai complicat. De aceea am preferat să plec pe mare, dar nu există curse regulate spre Constanța, ci numai întâmplătoare. Am găsit șalupa "Hoinar", care a plecat dimineața, iar la prânz am zărit Cazinoul. Ce priveliște încântătoare se observă din larg!
- De ce ați venit la Constanța?
- Am fost atrasă de Cazinou. Apropo, cunoașteți istoria Cazinoului?
- Nu, spuneți-ne-o.
- În 1880 a apărut lâmgă Farul Genovez primul cazinou, numit "Cazin" sau "Kursaal". Era o construcție de paiantă, căptușită cu scânduri, care adăpostea o sală de dans, două de lectură, încă două de jocuri și o terasă. După ce clădirea s-a degradat, în 1893 a fost terminată construcția altui cazinou, tot din paiantă, în apropierea locului unde ne aflăm noi acum, despre care un scriitor român, Iosif Vulcănescu, a așternut câteva rânduri; citez din memorie: "Îndată, la început, ne atrage pavilionul de petrecere, ale cărui picioare se ridică din valuri, câtă vreme veranda e împinsă deasupra mării. Înăuntru cântă muzica și perechi vesele dansează bostonul; din afară lampioane atârnate spre mare dau o lumină feerică, sub care dame și domni conversează intim, desfătându-se în marea dinaintea lor, ca într-o mie și una de nopți". Cazinoul a fost închiriat o bună bucată de timp, pentru o taxă anuală de 2000 de lei, de către Constantin Creangă, unicul fiu al marelui povestitor român Ion Creangă. Pe 15 august 1910 a fost inaugurat actualul Cazinou în prezența principelui Ferdinand, viitorul rege Ferdinand I. Construcția a fost proiectată în stilul "art nouveau" de arhitectul Daniel Renard, un român de origine franceză. Aici au venit împătimiți ai jocurilor de noroc din toată lumea, care și-au pus la bătaie averi întregi sau ultimii bani pentru a câștiga. Apropo, pot să vă mai rog ceva?
- Ce anume? a întrebat Danuta.
- Să mă împrumutați cu 100 de lire pentru a juca la ruletă. Voi paria toți acești bani în varianta cu un număr, care aduce de 35 de ori suma pariată. Vă rog foarte mult.
- Pe ce număr veți paria? a întrebat Tomasz, entuziasmat de idee.
- Numerele sunt de la 0 la 36. M-am gândit la numărul 4, câte soții a avut Janek Zamoyski: Anna Ossoliñska, Krystyna Radzivi³³, Gryzelda Bathory și Barbara Tarnowska, cu ultima având singurul lui urmaș, pe Tomasz.
- Mamă, te rog, ajut-o pe prințesă! a devenit milos Tomasz, auzind că singurul copil al lui Janek Zamoyski a avut același nume ca al lui.
Danuta, tot gândindu-se la a cincea fericire din "Predica de pe munte", s-a hotărât să fie încă o dată miloasă cu prințesa:
- De acord, dar să știți că este ultima dorință pa care v-o mai satisfac.
Prințesa Zamoyska a luat banii cu mâinile tremurând și a dispărut în Cazinou ca vântul, aruncând peste umăr:
- Mulțumesc din suflet! Dumnezeu să vă ajute! Mă întorc în cel mult o jumătate de oră!
- Să dea Domnul!
- Era să uit un amănunt, care s-ar putea să vă fie util: vaporașul "Hoinar" pleacă mâine în zori spre Istanbul.
- Ooo... dar ne-ați dat o informație extraordinară!
- Dacă luați o trăsură, vizitiul vă va duce exact la locul unde este acostat vaporașul.
Prințesa a dispărut în imensa clădire. Danuta și Tomasz au așteptat, din curiozitatea celor care s-au implicat financiar, ca să afle rezultatul pariului la ruletă. Trecuse jumătatea de oră, dar prințesa tot nu apărea. Au mai comandat câte o limonadă. Se făcuse ora 16,00 , se înserase. Se aprinseseră lămpile din vârful lampadarelor instalate din loc în loc, în linie cu balustrada metalică, care proteja pe trei laturi terasa intrată în mare ca prora unui vapor. Ambianța de vis a fost întreruptă de strigăte în română și alte limbi de circulație internațională: "Vai! S-a aruncat în valuri! Să sară cineva după ea!" Tomasz a ajuns în câteva salturi la porțiunea balustradei, unde se adunase lumea îngrozită, și a recunoscut spatele cojocelului alb al prințesei înainte de a dispărea, înghițit de valuri. Danuta, venită o clipă mai târziu, n-a văzut decât apa neagră-vineție, mângâind în ritmicitatea unei hule leneșe bolovanii digului de protecție, lăsând de fiecare dată dâre subțiri de spumă albă, șoptind neinteligibil povești de mult uitate. S-a auzit o voce din asistență comentând: "Mulți oameni își pierd averile la ruletă și apoi sfârșesc aruncându-se în mare sau trăgându-și un glonț în cap".
- Numărul 4 i-a purtat ghinion prințesei! a avut Tomasz tăria să vorbească.
Danuta se simțea într-un fel vinovată de sinuciderea prințesei Zamoyska. "Dacă nu o împrumutam cu bani, poate nu s-ar fi întâmplat tragedia", se gândea ea.
- Prințesa a ajuns la fundul sacului înainte de a juca la ruletă, nu ruleta a ruinat-o, a încercat Tomasz să-și consoleze mama, ghicindu-i gândurile.
- …
- Ruleta a fost ultima ei încercare de a-și reveni din punct de vedere financiar, și-a continuat Tomasz ideea.
- Dumnezeu să-i ierte păcatele și să o primească în rai!
- Mamă, să luăm o trăsură până în port. Poate avem noroc!
- Desigur, asta o să facem! a exclamat Danuta înviorată.

***

Informația primită de la prințesa Zamoyska s-a dovedit a fi adevărată și norocoasă: "Hoinar", o șalupă de șase locuri, se pregătea de plecare și mai erau exact două bilete nevândute, un fel de a spune, deoarece proprietarul și, totodată, singurul marinar de la bord avea știința cum să înghesuie 12 persoane și bagajele lor în timpul unei călătorii de aproape 24 de ore până la Istanbul. Cei doi polonezi au plecat la hotel și a doua zi erau îmbarcați în șalupa, care a plecat fix la ora 7,00. Ajunși la Istanbul la miezul nopții, iar au fost însoțiți de șansă, deoarece ei au plecat în zori spre Londra într-o cabină de clasa I a pachebotului "Muhammad Ali Al Kebir", aparținând companiei egiptene "Pharaonic Mail Line SAE of Cairo and Alexandria". Norocul lor s-a datorat și faptului că au avut inspirația să promită și să plătească un bacșiș tentant, mare cât prețul biletului. La bord s-au înghesuit 860 pasageri, exact câți au fost câteva luni mai târziu, pe 7 august 1940, când pachebotul, rechiziționat pe 22 mai 1940, de guvernul britanic, pentru transportul trupelor, a fost scufundat în Oceanul Atlantic, de o torpilă a unui submarin german de tip U-38, înregistrându-se 120 de victime. În zori, Tomasz a văzut pe partea dreaptă a sensului de mers cușme de zăpadă pe crestele mai înalte ale munților și a început să se gândească la mitologia greacă. "Poate vârful acela semeț este al Muntelui Olimp", se gândea el. Zărea insule și își închipuia că este Ulise în drumul spre casă. Spre seară a văzut un vârf izolat, asemănător izbitor de bine cu un con, acoperit pe jumătate cu zăpadă, la capătul unei peninsule, despre care un marinar i-a spus că este Muntele Athos. În zorii zilei următoare Tomasz a avut bucuria să treacă pe lângă Cap Sunion, în vârful căruia se zăreau coloanele ce păreau subțiri, ca de filigran, ale Templului lui Poseidon, construcție începută prin anul 500 î.Hr. și rămasă neterminată. După ce a defilat prin fața cheiului de promenadă al Atenei, pachebotul a făcut escală la Pireu, portul cu zeci de vapoare care făceau legătura, în principal, cu insulele Mării Egee. Pentru a evita supraîncărcarea navei cu evrei, care se îmbulzeau ca să părăsească Grecia, de teama unei ocupații naziste, ancora a fost aruncată în largul portului. Mai târziu, în 1943, această temere s-a dovedit a fi teribil de îndreptățită, deoarece aproape întreaga populație de origine evreiască din țara unde s-a născut democrația a fost trimisă în lagărele naziste de exterminare. O șalupă a adus doar zece pasageri, evrei cu priviri pierdute, care au plătit înzecit biletele pentru cabinele de clasa I și, bineînțeles, bacșișuri pe măsură. În vapor se vorbea ca în turnul Babel, când, după ce a constatat că locuitorii Îi aduceau un afront, Dumnezeu s-a supărat și a zis: "Haidem, dar, să ne pogorâm și să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul cu celălalt". Dar, norii amenințători ai războiului îi făceau pe toți pasagerii deosebit de tăcuți, fiecare preferând să rămână izolat, doar cu gândurile lui. Danuta se întreba mereu cu mare îngrijorare ce mai face soțul ei. Știrile erau extrem de proaste, Varșovia capitulase încă de pe 28 septembrie 1939, rămânând sub ocupație germană până pe 17 ianuarie 1945. Ea aștepta tot mai nerăbdătoare să ajungă la Ambasada Poloniei din Londra pentru a afla știri despre soțul ei.
A doua escală a fost la Bordeaux, cunoscut pe plan mondial mai mult pentru vinurile din regiune decât pentru portul de la estuarul râului Garonne sau monumentele arhitecturale, unele construite de pe timpul ocupației romane. S-a făcut aprovizionarea cu alimente și combustibil. Mulți pasageri au coborât în port, doar pentru a se urca pe unul dintre vapoarele, care traversau Oceanul Atlantic.

***

Pachebotul "Muhammad Ali al Kebir" a ajuns la destinație fără peripeții, neatins de torpile, pe 3 decembrie 1939, când, coincidență stranie, cei 43 membri salvați ai echipajului submarinului german de tip U-35, distrus de o mină britanică, au fost închiși în Turnul Londrei. Danuta și Tomasz, în ciuda faptului că nu împlinise 14 ani, au fost imediat angajați ca femeie de serviciu, respectiv, brancardier, la spitalul militar londonez "Queen Alexandra's Military Hospital Millbank", inaugurat pe 1 iulie 1905, în prezența regelui Eduard VII și a reginei Alexandra. Li s-a făcut carte de muncă și primeau săptămânal salarii, care le-au permis să închirieze un mic apartament în apropierea spitalului, într-o zonă rezidențială, pe Grosvenor Road, cu vedere spre Tamisa. Multe spații locative din Londra erau date spre vânzare sau închiriere, deoarece proprietarii se refugiau în provincie, de teama unor iminente bombardamente ale avioanelor naziste. Într-adevăr, zvonul s-a adeverit: pe 16 iulie 1940, Hitler a ordonat generalilor atacarea Marii Britanii, care au elaborat planul "Leul de mare" ("Seelöwe"), de ofensivă aeriană,
într-o primă etapă, urmată de invadare terestră. Bombardamentele au continuat până în decembrie 1940, înregistrându-se 23002 victime printre civili, cântecul de lebădă al aviației naziste fiind pe 19 decembrie, când au murit aproape 3000 oameni nevinovați. Printre piloții angajați de "Royal Air Force" au fost 145 polonezi, ceea ce pentru Danuta și Tomasz a reprezentat un mare motiv de mândrie.
La începutul anului 1940 au aflat că Józef ar fi căzut prizonier la sovietici, ceea ce ar fi trebuit să fie o veste relativ bună, date fiind prevederile Convențiilor de la Haga semnate pe 29 iulie 1899 și 18 octombrie 1907, care nu permit un tratament inuman pe durata conflictelor militare, precum și eliberarea lor la sfârșitul ostilităților. Totuși, ceva le spunea că Stalin, cu faima de criminal în masă pe timp de pace, cu atât mai mult nu se va schimba pe timp de război, când condițiile sunt mult mai critice. Dar, cei doi exilați se luau cu munca, programul fiind de cel puțin zece ore pe zi, încercând să uite de gândurile lor negre. Seara urmau cursuri intensive de limba engleză, tot un motiv de a se gândi la altceva. Însă, de ceea ce se temeau nu au scăpat. În primăvara anului 1940 au început să apară zvonuri teribile privind masacrul ofițerilor polonezi deținuți în lagărul Kozielsk, din pădurea Katyñ de lângă Smolensk. Mult mai târziu, s-a aflat adevărul, când Boris Nikolaievici Elțin (președinte al Federației Ruse între 10 iulie 1991 și 31 decembrie 1999) i-a pus la dispoziție lui Lech Wa³êsa (președinte al Poloniei între 22 decembrie 1990 și 22 decembrie 1995) un set de documente, printre care un ordin al Biroului Politic al P.C.U.S., din 5 martie 1940 și o notă informativă a lui Alexandr Nikolaievici Șelepin (șeful K.G.B. între 25 decembrie 1958 și 13 noiembrie 1961) adresată pe 3 martie 1959 lui Nikita Sergheievici Hrușciov (președinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., între 27 martie 1958 și 14 octombrie 1964). Primul document este un ordin prin care urmau să fie executați activiștii "naționaliști și contrarevoluționari", precum și "elementele sociale străine" din lagărele de prizonieri și închisorile din vestul Ucrainei și Belarusului, care a însemnat masacrarea a 21857 polonezi, printre care 15570 de prizonieri de război (un amiral, doi generali, 24 colonei, 74 locotenent-colonei, 258 maiori, 671 căpitani, 3420 subofițeri, 11120 soldați) din lagărele de la Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov. Al doilea document este o confirmare a ceea ce s-a numit generic "masacrul de la Katyñ", venind cu precizarea că execuțiile au fost realizate prin împușcare cu pistoale Walther de fabricațe germană, pradă de război, tocmai pentru ca Stalin și acoliții lui să aibă un argument în disculparea lor, ei dând vina pe naziști. Danuta și Tomasz mai păstrau speranța că zvonurile privind executarea de către sovietici a prizonierilor polonezi de război nu ar fi adevărate, dar, pe 13 aprilie 1943, un comunicat radiodifuzat al guvernului din Berlin a anunțat, printre altele: "A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toți având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților s-a făcut fără greutate, datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate". Danuta și Tomasz erau derutați și mai aveau o mică speranță, că Józef ar fi încă în viață, datorită propagandei sovietice, care a încercat să creeze confuzie, negând masacrul de la Katyñ și, totodată, aducând în discuție masacrul din 22 martie 1943 de la Hatini, un sat din Belarus, unde naziștii au dat foc la case și au mitraliat pe toți care încercau să iasă din ele, adică 149 oameni, din care 75 de copii. Acest act criminal a fost o răzbunare a faptului că un convoi militar motorizat al unui batalion de poliție, format cu etnici locali ("Schutzmannschaft"), a fost atacat în dimineața aceleiași zile de partizani sovietici, care au ucis patru ofițeri.
Sfârșitul războiului i-a prins pe cei doi exilați la Londra. Pe 8 Mai 1945, denumită de atunci "Victory in Europe", prescurtat "V-E Day", au intrat plini de entuziasm, uitând pentru moment de Józef, în coloanele cu londonezi, care se formau pe principalele artere ale megapolisului de pe Tamisa, îndreptându-se spre piața Trafalgar, pentru a se bucura împreună de victoria Aliaților împotriva, în principal, a Germaniei și Italiei. De acolo, în sunetele imnului "Dumnezeu să ne păzească Regele" ("God save the King"), au parcurs bulevardul Mall, pentru a ajunge la porțile Palatului Buckingham, unde, ca urmare a mulțimii, care scanda în cor: "Noi vrem Regele" ("We want the King!"), la balcon au ieșit regele George VI (Albert Frederick Arthur George, rege al Marii Britanii și al Dominioanelor Britanice între 11 decembrie 1936 și 6 februarie 1952), regina Elizabeth Angela Marguerite, prințesa Elizabeth Alexandra Mary, precum și prim-ministrul Winston Churchill (Winston Leonard Spencer-Churchill, prim-ministru al Marii Britanii și al Dominioanelor Britanice între 11 decembrie 1936 și 6 februarie 1952). Apoi, s-au întors în piața Trafalgar, unde mulțimea în delir a început să cânte, să danseze de bucurie, încercând să se descătușeze de stresul unui război mondial, care a durat aproape șase ani. S-au bucurat și câteva luni mai târziu, pe 15 august 1945, dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, Tomasz a împlinit vârsta majoratului, iar, pe de altă parte, a fost "Victory over Japan Day", prescurtat "V-J Day", când s-a serbat victoria Aliaților asupra Japoniei.

***

Bucuria celor doi exilați polonezi nu a durat mult, deoarece spitalul unde lucrau și-a restrâns activitatea și, drept urmare, ei au fost concediați, începând cu 1 septembrie 1945. Tot atunci a crescut înzecit și chiria pentru apartamentul lor din inima Londrei. Se găsea de lucru în Londra, dar Danuta și Tomasz doreau să fie mai aproape de Polonia, dar nu să se întoarcă acasă, de frica sovieticilor. Au aflat că se caută muncitori străini în Lorena, revenită după război în cadrul frontierelor Franței, în ale cărei mine de cărbune a început să vină ploaie de capitaluri și utilaje americane. Au plecat imediat la Creutzwald, localitatea sub care s-a dezvoltat mina La Houve, cu prima galerie, denumită Marie, săpată în 1895. Tomasz a fost angajat ca miner, iar Danuta, negăsind de lucru, s-a hotărât să plece la Varșovia, la apartamentul de pe strada Pañska, mai ales la auzul zvonului că locuințele părăsite vor fi naționalizate de guvernul provizoriu instalat de Armata Roșie.
În Polonia, pe 31 decembrie 1944, se formase un guvern provizoriu, cu două denumiri succesive (Guvernul provizoriu al Republicii Polonia - "Rz¹d Tymczasowy Rzeczypospolitej Polskiej", iar de la 28 iunie 1945: Guvernul Provizoriu al Unității Naționale - "Rz¹d Tymczasowy Rzeczypospolitej Polskiej"), condus de socialistul Edward Osóbka-Morawski, care s-a menținut până pe 5 februarie 1947. Vice-prim-miniștri erau W³adys³aw Gomu³ka, prim-secretar al Partidului Muncitorilor Polonezi, între 1 noiembrie 1943 și 31 august 1948, al doilea fiind Stanis³aw Miko³ajczyk, fost prim-ministru al guvernului polonez din exil, în perioada 14 iulie 1943 - 24 noiembrie 1944. Datorită influenței polonezilor cu orientări pro-occidentale din guvern, Polonia nu a devenit o republică unională în cadrul U.R.S.S., așa cum propusese înfocata stalinistă Wanda Wasilewska, pe când era vicepreședinte al Comitetului Polonez de Eliberare Națională ("Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego"), cunoscut și sub denumirea de Comitetul de la Lublin, format pe 21 iulie 1944, la ordinul lui Stalin. Din același motiv, Polonia a devenit Republica Populară Polonă abia pe 22 iulie 1952, odată cu adoptarea noii constituții, care a oficializat dictatura proletariatului. Deoarece masacrul de la Katyñ era un subiect tabu pentru autoritățile poloneze, Danuta a obținut un certificat de deces al lui Józef, în care nu se menționa nici cauza morții și nici locul unde a fost înmormântat. Pe baza acestui document, ea a obținut o pensie de văduvă de război, care, în cazul soțiilor de colonei, era suficient de mare pentru a-i asigura un trai decent. Din acest motiv, Danuta nu s-a mai întors în Franța, ci a preferat să rămână în apartamentul proprietate personală, una dintre puținele clădiri rămase în picioare după atacurile armatelor naziste și sovietice asupra Varșoviei.
Pe 14 mai 1946 Tomasz s-a căsătorit cu El¿bieta, despre care mulți oameni spuneau că seamănă incredibil de bine cu Ewelina, soția lui Honoré de Balzac, de pe 14 mai 1850 până la moartea prolificului scriitor, pe 18 august 1850. De altfel, Évelyne, mama El¿bietei, născută Évelyne Rzewuski, avea prenumele franțuzit și numele de fată identice cu al soției lui Honoré de Balzac, ba chiar pretindea că ar fi rudă cu aceasta. Această hotărâre a tânărului polonez s-a datorat mai multor motive. Unul, dar fără prea mare importanță, a fost faptul că El¿bieta era fiica lui W³adys³aw Opolczyk, șefului echipei în care lucra Tomasz. Un al doilea motiv, hotărâtor, a fost că El¿bieta rămăsese gravidă și amenința cu sinuciderea, dacă va naște un copil din flori. Un alt motiv a fost că El¿bieta, născută și cu ciclurile școlare primar și secundar absolvite în Franța, citise toate cele 91 de romane și nuvele ale lui Honoré de Balzac, memorase paragrafe întregi, cu tâlc deosebit, pe care i le spunea lui Tomasz, care, deși nu terminase gimnaziul, avea disponibilitatea să le asculte. După un timp, Tomasz învățase pe de rost unele citate, care i-au plăcut în mod deosebit, printre care: "Orice putere umană este compusă din răbdare și timp" ("Tout pouvoir humain est un composé de patience et de temps"), "Gloria este soarele morților" ("La gloire est le soleil des morts"), "Egalitatea va fi poate un drept, dar nicio putere umană nu va ști să-l convertească în fapt" ("L'égalité sera peut-être un droit, mais aucune puissance humaine ne saura le convertir en fait"), "Sfaturile mele privind relațiile voastre cu femeile sunt, de asemenea, în acea vorbă de cavalerie: să fie servite toate, să nu fie iubită decât una" ("Mes avis sur vos relations avec les femmes sont aussi dans ce mot de chevalerie: les servir toutes, n'en aimer qu'une", "Când femeile ne iubesc, ele ne iartă totul, chiar și crimele noastre; când nu ne iubesc, ele nu ne iartă nimic, nici chiar virtuțile noastre!" ("Lorsque les femmes nous aiment, elles nous pardonnent tout, même nos crimes; lorsqu'elles ne nous aiment pas, elles ne nous pardonnent rien, pas même nos vertus! "), "Este mai ușor să fii amant decât soț, deoarece este mai dificil să fii spiritual în fiecare zi, decât să spui lucruri frumoase din când în când" ("Il est plus facile d'être amant que mari, par la raison qu'il est plus difficile d'avoir de l'esprit tous les jours que de dire de jolies choses de temps en temps").

***

Aleks s-a născut la Creutzwald pe 3 ianuarie 1946, când Jean Omer Marie Gabriel Monnet a fost instalat în funcția de comisar general la Comisariatul General al Planificării, înființat în aceeași zi de Charles de Gaulle. Spre marea bucurie a părinților, Aleks s-a dovedit a fi un copil cuminte și cu înclinație spre învățătură. Școala primară a început-o la Creutzwald, unde a învățat că strămoșii lui sunt galii. După ce a terminat primele două clase, tatăl lui a fost pensionat pe caz de boală, datorită unei antracoze invazive. Era vara anului 1955, iar statul francez i-a asigurat o pensie mică pentru Franța, dar îndestulătoare pentru Polonia. De aceea, Tomasz a hotărât să se mute cu toată familia în Varșovia, în apartamentul unde locuia Danuta. Mai aveau și casa de vacanță de la ¯ywiec, unde mergeau în perioada verii.
Când a ajuns la Varșovia, Aleks a fost uimit de cei 231 de metri ai Palatului Culturii și Științei ("Pa³ac Kultury i Naukic), o construcție terminată în acel an, el neștiind că este izbitor de asemănătoare cu cele șapte "înălțimi staliniste" din Moscova, fapt ușor de înțeles deoarece arhitectul a fost Lev Vladimirovici Rudnev, autorul principal al proiectului clădirii Universității "Mihail Vasilievici Lomonosov" din Moscova, din care a copiat cea mai mare parte, adăugând unele detalii arhitectonice poloneze ale Palatului Imperial din Poznan și ale Primăriei din Zamoœæ. Din curiozitate s-a urcat contra cost la platforma de la etajul 30, de unde a văzut orașul ca o pasăre în zbor la înălțimea de 180 metri. O altă surpriză de proporții: în față, în partea opusă a Pieței Defilării, închizând parțial vederea spre Vistula, se ridică un complex de blocuri turn, denumit Peretele Estic ("Wschodnia Šciana"). De sus totul părea minuscul, chiar și voit impunătorul Palat al Partidului, sediul Comitetului Central al P.M.U.P., clădire situatată pe bulevardul Nowy Sviat, proiectată de celebra echipă de arhitecți denumită "Tigrii Varșoviei" (Wac³aw Klyszewski, Jerzy Mokrzyñski și Eugeniusz Wierzbicki), care a adus o contribuție importantă la reconstrucția Varșoviei.
Aleks și-a continuat studiile, dar în poloneză, la Școala Generală nr. 10 a Societății Prietenii Copiilor, înființată în 1918 sub denumirea Gimnaziul Regal Polonez "Stefan Batory", devenită în 1958 Liceul nr. 2 "Stefan Batory".
Viața lui a luat o întorsătură tragică în vara anului 1956. Tomasz și-a propus să plece cu familia într-un tur al Poloniei cu autoturismul "Warszawa", pe care tocmai îl cumpărase. Pe 28 iunie Danuta, El¿bieta, Tomasz și Aleks au ajuns la Poznan pe la amiază, unde s-au cazat la hotelul "Bazar", construit încă din 1841. În acea zi, la ora 6,00 dimineața începusese greva muncitorilor de la Uzina de Construcții Metalice "Iosif Stalin" ("Zak³ady Metalowe «Józef Stalin»"), nemulțumiți că li s-au tăiat primele pe luna iunie și de faptul că guvernul a mărit nejustificat planul de producție. Mass-media au ținut sub tăcere greva. Conducătorii uzinei spuneau că ei nu au nicio vină, deoarece cifrele de plan au venit de la ministerul de resort din Varșovia.
Familia Góralski nu era la curent cu evenimentele. S-au închinat liniștiți la sfântul lăcaș "Sfinții Apostoli Petru și Pavel", o construcție imensă, cu două clopotnițe, devenită catedrală încă din 968, care adăpostește mormintele a șapte conducători polonezi, printre care Boles³aw cel Mare, primul rege al Poloniei (18 aprilie – 17 iunie 1025). Apoi s-au plimbat prin străduțele înguste din "Stare Miasto" ("Orașul Vechi"), după care au ajuns în fața Palatului Imperial ("Zamek Cesarski"), proiectat de arhitectul Franz Heinrich Schwechten și construit în 1910 pentru împăratul german Wilhelm II. Acolo cei patru Góralski au fost surprinși să constate că în scurt timp au fost înconjurați de mii de oameni care strigau, printre altele: "Zadamy chleba!" ("Noi cerem pâine!"); greva uzinală s-a transformat în revoltă orășănească, care a rămas în istorie sub denumirea de "Iunie Poznanian" ("Poznañski Czerwiec"). Tomasz a hotărât să părăsească imediat localitatea, dar la recepția hotelului li s-a spus că orașul este blocat de armată, nimeni nu intră, nimeni nu iese. În așteptare, familia Góralski a intrat în restaurantul de la parter, unde au comandat un meniu tradițional. Primul fel a fost borș ("barszcz") cu sfeclă roșie, ceapă, usturoi, morcovi, rădăcină de pătrunjel, dres din abundență cu smântână ("œmietana"). Apoi au trecut la felul de rezistență: tocăniță ("bigos") cu varză acră ("kapusta kiszona"), cârnăciori albi ("kielbasa bia³a"), totul acoperit cu un strat gros de smântână. Cartofi fierți netăiați au ținut loc de pâine. Desertul a fost compus din colțunași ("pierogi") umpluți cu gem de zmeură ("d¿em malinowym"). În tot acest timp s-au petrecut mai multe evenimente de mare importanță. Pe de o parte, ministrul apărării al Poloniei, în perioada 21 noiembrie 1952 – 12 martie 1956, mareșalul U.R.S.S., din 29 iunie 1944, totodată, mareșalul Poloniei, din 2 noiembrie 1949, Konstanty Ksawerowicz Rokossowski (în rusă: Konstantin Konstantinovici Rokossovski) a ordonat trimiterea a aproximativ 10300 militari și 300 de tancuri, care să înconjoare Poznanul. Pe de altă parte, manifestanții au pătruns în închisoarea de pe strada M³yñska, din depozitul căreia și-au procurat arme, pe baza cărora au cucerit Oficiul Securității Publice ("Urz¹d Bezpieczeñstwa Publicznego" și sediile locale ale Partidului Muncitoresc Unit Polonez. Au început schimburi intense de focuri, care, în final, pe 30 iunie, au dus la 74 de victime din rândul demonstranților. Printre victimele colaterale au fost și părinții lui Aleks: un tanc T55 a trecut pe strada Karol Marcinkowski spre care dădeau ferestrele restaurantului și, întenționând să tragă în manifestanții de pe trotuar, mitraliorul a ratat ținta și o rafală a spart un geam și a îndoliat familia Góralski. Tocmai erau la desert, când Aleks și Danuta, plini de uimire, au observat pe fereastră turela unui tanc, de parcă urmăreau un film grotesc, apoi, îngroziți, au văzut cum soldatul și-a îndreptat mitraliera spre masa unde stăteau ei. A urmat un zgomot asurzitor, praf, cioburi de sticlă și sânge. Pe lângă părinții lui Aleks a mai fost atinsă mortal și o chelneriță. Aleks și Danuta au scăpat, dar au fost traumatizați pentru toată viața, ei fiind martorii unei mici părți a crimelor guvernului comunist al lui Józef Cyrankiewicz, care a venit la putere pe 18 martie 1954 și, pentru ...meritele deosebite în reprimarea revoltei de la Poznan, a fost menținut în funcție până pe 23 decembrie 1970.
De creșterea lui Aleks s-a ocupat Danuta, cu pensia ei de văduvă de război, dar și cu alocația de studii ("allocation d'etudes"), venită prin mandat poștal din Franța, în locul pensiei defunctului Tomasz. La școală el a învățat în silă povestiri ca "Stele în lac" ("Gwiazdy w jeziorze"), "Râurile ard" ("Rzeki p³on¹"), "Camera de la mansardă" ("Pokój na poddaszu") ale scriitoarei realismului socialist Wanda Wasilewska, pe care Stalin a ajutat-o ca să-și facă un cult al personalității în domeniul literaturii; nu era oraș important în U.R.S.S. sau în Polonia de sub talpa Armate Roșii, care să nu aibă o stradă sau o piață cu numele ei. Vestita scriitoare a avut o viață tumultoasă: avansată colonel în Armata Roșie, pe când era corespondent de război, măritată de trei ori (cu Tuchów Roman Szymanski - ceferist, mort de tuberculoză, Marian Bogatko - student, asasinat în 1940, Oleksandr Korneiciuk - dramaturg ucrainian), deținătoare tot de trei ori a Premiului Stalin (în 1943, 1946 și 1952), și tot de trei ori deputat în Sovietul Suprem al U.R.S.S. În manuale se mai găseau fragmente din opera realist socialistă a lui Jerzy Putrament , deputat în seim (1952 – 1961), membru al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (1964 – 1981): "Realitatea" ("Rzeczywistoœæ"), "De la Volga la Vistula" ("Od Wo³gi do Wis³y"). A mai fost obligat să citească poezia "Comuniștii" ("Komunistów) a obscurului Stansi³law Ryszard Dobrowolski: "Copiii și florile le-au iubit, / au urât, au visat, / s-au luptat, au dărâmat, au murit / (despre dureri n-o să vorbim) / și plini de speranță s-au uitat / întorși spre furtună cu fața spre lumina îndepărtată / prin ceață de lacrimi și sânge. / Aceștia au fost / și la fel sunt și azi – acei, / ce iubesc, urăsc și dărâmă / și din nou construiesc și visează / să ajungă pe culmea cea mai înaltă / - comuniștii / cine-i oare acela care-i persiflează?"
Studiile superioare le-a urmat la Institutul Politehnic ("Politechnika Warszawska"), înființat în 1826. Din perioada studenției i-au rămas în memorie multe evenimente plăcute, printre care concertul din 13 aprilie 1967, al formației "Beatles", primul din partea estică a Cortinei de Fier, al unui grup muzical capitalist important. Celebrilor rockeri britanici nu li s-ar mai fi permis să vină la Varșovia, dacă ar fi compus mai devreme melodia "Înapoi în U.S.S.R." ("Back in the U.S.S.R."), lansată pe 22 noiembrie 1968. Culmea ironiei pentru Aleks, îndoctrinat forțat în școală cu marxism-leninism, a fost faptul că acel concert reprezentativ al muzicii imperialismului "condamnat la moarte", a avut loc în sala de 3000 locuri din Palatul Culturii și Științei, un simbol al comunismului, "etapa următoare a dezvoltării societății". O altă ispravă studențească, despre care ori de câte ori își amintea îl pufnea râsul, a fost când, luând exemplul colegilor săi, a luat vaporul din Gdansk spre Malmö, pentru a face fotografii pe plajă, unde suedezele stăteau sub soare ...goale-goluțe. Cu banii din vânzarea fotografiilor i-a rămas un mic profit. Obținerea pașaportului nu constituia o problemă dificilă în Republica Populară Polonă deoarece, pe lângă Partidul Muncitoresc Unit Polonez, rezistaseră, nu au fost scoase în afara legii, Partidul Poporului Unit ("Zjednoczone Stronnictwo Ludowe"), organizație politică agrară, și Partidul Democrat ("Stronnictwo Demokratyczne"), organizație politică a micilor meseriași. Aleks a rămas și cu amintiri neplăcute din perioada "Alma Mater Studiorum", cea mai teribilă fiind seria de proteste de stradă ale intelectualilor și studenților din 1968, care au avut loc în Varșovia și alte orașe poloneze, denumite evenimentele din martie" ("wydarzenia marcowe"). Scânteia acestei revolte a fost interzicerea de către autorități, pe motiv de rusofobie a spectacolelor ținute la Teatrul Polonez din Varșovia, cu drama poetică "Străbunii" ("Dziady"), scrisă în 1828 de Adam Bernard Mickiewicz. Din întâmplare, la ultima reprezentație, care a avut loc pe 30 ianuarie, a asistat și Aleks. De asemenea, Kazimierz Dejmek, directorul Teatrului Polonez, a fost exclus din rândurile Partidului Muncitoresc Unit Polonez și destituit din funcție. În consecință, pe 2 martie a fost difuzat câte un protest atât din partea Uniunii Scriitorilor cât și a Uniunii Actorilor din Polonia. A început o serie de demonstrații antiguvernamentale studențești: pe 8 martie la Varșovia, pe 14 – 16 la Wrok³aw și pe 14 – 20 la Cracovia. Propaganda comunistă a acuzat demonstrațiile de "sionism", reușind să producă discordie în rândurile protestanților, între pro- și antisioniști. Aleks a participat la demonstrația din Varșovia și a constat că anumiți "studenți", foarte vocali, cam trecuți de prima tinerețe, infiltrați în rândurile adevăraților studenți, strigau sloganuri antisioniste, deturnând scopul inițial, antiguvernamental al protestelor. De asemenea, el a observat că miliția a făcut arestări masive, în număr de 2725, dar în dube nu a ajuns niciunul dintre "studenții" dubioși, cu state de plată la Serviciul de Securitate ("S³u¿ba Bezpieczeñstwa").

***

După ce și-a luat diploma de inginer, Aleks a fost repartizat la Uzina de Echipamente Industriale din Varșovia, specializată în producerea macaralelor. Ar fi putut să facă o carieră frumoasă, poate ar fi ajuns director, dar parcă aștepta altceva, nu știa nici el ce anume. Dar când Întreprinderea de Consultață "Polservice" din Varșovia a oferit locuri de muncă în Maroc, ca profesori, Aleks n-a stat mult pe gânduri și s-a înscris pentru interviul de angajare. Delegația străină și-a dat imediat seama că are de a face cu un candidat, care a făcut școala primară în Franța. Contractul a fost semnat pentru doi ani, cu o clauză de reînnoire tacită. Pentru Aleks, timpul a început să treacă parcă mai încet în toamna anului 1972, până când s-a îmbarcat în avionul care a decolat spre Casablanca...