Máthyás era în pat, ridicat în șezut și nedumirit, nu își dădea seama de ce s-a trezit. Apoi a realizat că o ploaie torențială cu vânt puternic răpăia în oblonul ferestrei: rap, rap, rap. "N-a mai plouat la Casablanca din luna februarie" și-a amintit el. A căscat cu poftă și a privit spre ceasul digital de pe noptieră. "E abia ora 6,00 și mai am dreptul la o jumătate de oră de somn", și-a spus el, întinzându-se la loc și strângând perna sub cap. Când a adormit și-a amintit de o vizită făcută la cimitirul Père Lachaise din Paris. Auzise la Radio France Internationale că pe 16 iunie 1988, din inițiativa Ligii Ungare a Drepturilor Omului, se va ridica un cenotaf dedicat comemorării a 30 de ani de la execuția lui Imre Nagy. Imediat s-a dus la Consulatul Franței din Casablanca și a solicitat viză, motivând participarea la această ceremonie. A obținut viza cu întârziere, dar nu a renunțat la plecare, mai ales că îl apucase un dor de ducă. A aflat tot la Radio France Internationale că la ceremonie au participat Judit Gyenes, văduva lui Pál Maléter, Júlia Szilágyi, fiica lui József Szilágyi, precum și Anna Losonczy, fiica lui Géza Losonczy.
Deplasarea a făcut-o cu un autocar al Companiei Naționale Marocane de Transport ("Șarica Uatania Maghribia Naqliaț"). Autogara din Casablanca se găsește pe strada Hassan Saghrir, nu departe de bulevardul Muhammad V. În visul lui Máthyás a apărut secvența când a intrat într-o construcție nouă, cu aspect de aeroport, unde totul strălucea de curățenie. Impresia de aeroport era dată și de faptul că bagajele erau predate la ghișeele de îmbarcare, unde erau cântărite și duse la autocare pe benzi transportoare. De asemenea, a fost plăcut impresionat că nu a văzut cerșetori schilozi sau cu copii în brațe.
Apoi în vis i-a apărut momentul de deplasare cu feribotul, când a văzut distinct stânca Gibraltar, înaltă de 426 de metri, a Gibraltarului, enclavă britanică pe continentul european, iar în spate muntele Anyera, înalt de 349 de metri, al Ceutei, enclavă spaniolă pe continentul african. "Cât de ciudată este istoria, spaniolii revendică enclava britanică și marocanii enclava spaniolă" a gândit Máthyás atunci.
Visul a sărit la momentul trecerii frontierei dintre Franța și Spania, când un polițist însoțit de un câine a intrat în autocar pentru a verifica dacă nu se face trafic de droguri. Or, tocmai vecina de fotoliu, îmbrăcată în "jalabă", o doamnă pe care el o credea respectabilă a fost depistată cu pungulițe cu bulgărași de "kif". Pentru Máthyás această întâmplare a avut avantajul că a putut să folosească două locuri și să se odihnească mai bine.
În continuare i-au apărut secvențe de la cimitirul Père Lachaise, care nu l-a primit prea prietenos; nori vineții, de ploaie cu fulgere și tunete, se adunau pe cer. A intrat pe la poarta dinspre piața Gambetta. Máthyás a cumpărat cu un franc o hartă alb-negru trasă la xerox cu toate mormintele celebre. La legendă a descoperit numele românilor Georges Enesco, Elvire Popesco, Anna de Noailles, dar niciunul unguresc. A întrebat portarul unde este mormântul lui Imre Nagy și i s-a indicat direcția spre parcela 40, cu precizarea că este un cenotaf.
Acolo Máthyás a găsit un monument din tablă îndoită și sudată, două corniere îmbinate în formă de "L", ca o spânzurătoare, șase buloane, trei cabluri, toate din oțel, două plăci de bronz inscripționate, precum și una de marmură cu tricolorul ungar (roșu, alb și verde). A stat mai mult timp, ca să înțeleagă mesajul transmis de artist, care i s-a părut destul de emblematic, oricum, tragic, un amestec de resturi rezultate în urma unor explozii, din care au rămas întregi doar cele trei cabluri legate fiecare cu un capăt de câte o culoare a tricolorului, iar cu celălalt capăt de spânzurătoare.
Un bătrânel, care stătea în apropiere, i-a spus:
- Monumentul a fost executat de Rajk László, fiul ministrului de externe Rajk Lász, care a fost executat pe 15 octombrie 1949, la ordinul lui Stalin, pentru acuzația de titoism. Mormântul lui Imre Nagy se află la Budapesta. Jacques René Chirac, prim-ministru, dat și primar al Parisului, a venit repede în sprijinul solicitării din partea Ligii Ungare a Drepturilor Omului ca să se repartizeze un loc în acest cimitir, pentru un cenotaf dedicat martirilor Revoluției din 1956.
- Ce succesiune de crime legate de același autor moral și reprezentate de aceeași operă de artă! Fiul unui condamnat la moarte la ordinul Moscovei să realizeze monumentul altor condamnați la moarte din aceleași motive, dar cu aproape un deceniu mai târziu!
Pe o placă triunghiulară, Máthyás a citit o inscripție în franceză: "1958-1988. ACEST PÃMÂNT FRANCEZ SÃ FIE MORMÂNTUL SIMBOLIC AL LUI IMRE NAGY, PRIMUL MINISTRU AL REVOLUÞIEI UNGARE ȘI AL TUTUROR CELOR CARE, DUPÃ 30 DE ANI DE LA EXECUÞIA LOR, NU AU UN MORMÂNT ÎN PATRIA LOR. LIGA UNGARÃ A DREPTURILOR OMULUI. 1988". Alăturat, în partea dreaptă, pe o placă de forma unei jumătăți de liră a citit o altă inscripție, dar în maghiară: "1958-1988. ACEST PÃMÂNT FRANCEZ SÃ FIE MORMÂNTUL SIMBOLIC AL LUI IMRE NAGY, GÉZA LOSONCZY, PÁL MALÉTER, JÓZSEF SZILÁGYI, MIKLÓS GIMES, CARE, DUPÃ CE AU FOST EXECUTAÞI ÎN REVOLUÞIA UNGARÃ DIN 1956, NU AU UN MORMÂNT ÎN PATRIA LOR. LIGA UNGARÃ A DREPTURILOR OMULUI. 1988".
530
A făcut de trei ori cruce, spre satisfacția bătrânelului, care cu ochii în lacrimi i-a spus:
- Eu vin zilnic aici, de la inaugurarea acestui cenotaf. Consider că aici este mormântul simbolic și al familiei mele, pentru că am avut o soție și un băiat, care au fost omorâți în timpul revoluției. Eu am fost funcționar la poștă în Budapesta. Am văzut cum agenții de la Á.V.H. umblau în coletele primite din străinătate, chipurile pentru a vedea dacă nu conțin materiale de propagandă capitalistă, dar, de fapt, dijmuiau din alimente sau îmbrăcăminte. Eu am atras atenția că este un furt, dar ei m-au amenințat că mă vor da afară din serviciu, dacă nu îmi țin gura. Apoi a venit revoluția. Eu am participat la doborârea statuii lui Stalin și am scris W.C. pe obrazul lui cu litere mari, albe, ca să vadă toată lumea.
- Cu ce ați scris?
- Aveam cretă într-un buzunar al hainei, pentru că am plecat direct de la serviciu. Fiecare container cu scrisori sau colete avea atașată o tăbliță neagră pe care eu scriam cartierul din Budapesta, unde urma să fie distribuite.
- Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră?
- Pe 9 noiembrie, armata sovietică trăgea la nimereală în populație, în clădiri, dorind să distrugă orice punct de rezistență. Un obuz a nimerit în bucătăria apartamentului de pe insula Csepel și mi-a omorât familia. Eu am scăpat deoarece eram în sufragerie. După ce i-am îngropat în Cimitirul Municipal, am luat hotărârea să plec din țară. Am fugit în Austria și de acolo în Franța. Mai târziu am aflat că s-au refugiat peste 200000 de conaționali. La Paris am lucrat tot la poștă, iar acum m-am pensionat,
Bătrânelul a tăcut. Lacrimi mari îi curgeau pe obraz. S-a apropiat de cenotaf, a îngenunchiat și a pus mâna pe marmura tricoloră. A rămas în această poziție.
Máthyás a înțeles că nu trebuie să-l tulbure și a plecat în căutarea celorlalte obiective turistice din cimitir. La parcela 68 a ajuns la un mormânt cu o lespede din marmură trandafirie, groasă de circa 20 de centimetri, având în basorelief o cruce mare pe mijloc și, de o parte și de alta, câte o cruce mai mică. Pe suprafața liberă din stânga era gravat în franceză: "GEORGES ENESCO COMPOZITOR ROMÂN 19.8.1881 - 4.5.1955", iar la dreapta "MARIE GEORGES ENESCO NÃSCUTÃ ROSSETI-TESCANU 18.7.1879 - 23.12.1963".
Norii vineții au început să se scuture, iar apa curgea șiroaie pe lespedea mortuară, făcând invizibile inscripțiile. Mormântul devenise anonim, putea fi al oricui. A fost picătura care a umplut paharul. Imensa tensiune sufletească căpătată la cenotaful martirilor Revoluției Ungare din 1956, precum și emoția trăită la mormântul marelui artist român, toate cumulate în timp scurt, l-au copleșit pe Máthyás, care a început să plângă. Se gândea la soarta lui de autoexilat, la faptul că ar dori să se întoarcă acasă.
Ploaia bătea mai furioasă, în rafale, pe obloanele ferestrei: rap, rap, rap. În acel moment Máthyás s-a trezit a doua oară din somn. S-a uitat la ceasul digital, care arăta ora 6,25. "Numai bine, oricum trebuia să mă scol.
Azi trebuie să fiu la liceu începând cu ora 8,00!" a vorbit el cu pereții, obicei de singuratic.

***

Pe Oprea teribila ploaie nu l-a trezit imediat, dar l-a făcut să viseze o întâmplare petrecută la cascada Uzud, situată în munții Atlasul Mijlociu, cea mai înaltă din Africa datorită celor 110 metri. Era împreună cu Ivan. Au plecat într-un week-end. S-au așezat la o masă a unei terase situate chiar la marginea cascadei. Soarele era puternic, dar crengile unui platan asigurau umbra atât de necesară. La un moment dat au constatat că a început să plouă.. Când au privit în sus au văzut câțiva macaci și s-a lămurit: stropii nu erau de apă, ci de urină! Când visul a ajuns aici, Oprea s-a trezit. S-a uitat la ceasul digital: 6,30. "Nostimă întâmplare!" a murmurat el, după care, bine dispus, a mers la baie și a început să fredoneze "Singin’ in the rain", melodia compusă de Nacio Herb Brown pe un text de Arthur Freed, născut Grossmann: "I´m singin´ in the rain, / Just singin´ in the rain. / What a glorious feeling, / And I´m happy again. / I´m laughing at clouds / So dark, up above, / The sun´s in my heart / And I´m ready for love. / Let the stormy clouds chase. / Everyone from the place, / Come on with the rain / I have a smile on my face. / I´ll walk down the lane / With a happy refrain / Just singin', singin' in the rain. / Dancing in the rain. / I'm happy again. / I'm singin' and dancin' in the rain. / Dancin' and singin' in the rain".
Mai târziu, s-a întâlnit cu Ivan, pentru a merge împreună la liceu. Pe drum i-a spus:
- Azi-dimineață am avut un vis. Se făcea că eram la cascada Uzud. Când maimuțele au început să urineze pe noi, atunci m-am trezit.
- Asta-i culmea! Și eu am avut același vis, care m-a făcut să mă trezesc la aceeași scenă.
- Apoi mi-a venit să fredonez "Singin’ in the rain".
- Și mie.
- Cum îți explici faptul că urina unor maimuțe, căzută ca o ploaie pe capul nostru, ne-a făcut să fredonăm o melodie americană?
- …
- Nu cumva bate un vânt de libertate venit dinspre America, care ne face să ne bucurăm chiar și de fapte, care, în alte condiții, ne-ar fi întristat?
- Oprea, noi ne-am schimbat foarte mult în "lagărul din umbra palmierilor". În aproape 20 de ani, de când suntem aici, până și oasele noastre sunt altele. Mentalitatea ni s-a schimbat într-una americană. Comunismul fundamentalist, marxist, de tip dictatură a proletariatului, duce inevitabil la extrema stalinoidă, criminală, iar cel cu față umană este ineficient economic, reprezentând cântecul de lebădă, tranziția spre multipartidism și economie de piață, adică revenirea la capitalism. Din niște comuniști, oameni de tip nou, comunist, noi am devenit "gays".
- Mai bine zis, bisexuali.
- De aceea, hai să fredonăm împreună "Singin’ in the rain", dar cu primul vers modificat: "Sing gays in the rain!".
- Bună idee!
Cei doi amici și-au continuat bine dispuși drumul prin ploaie, fredonând: "Sing gays in the rain! / Just singin´ in the rain"...

***

Pe Janek, răpăitul ploii - rap, rap, rap - în obloanele ferestrei l-a făcut să viseze că se deplasa cu vaporașul "Domnișoara Ceții", spre cascada Niagara. Zgomotul căderii apei devenea tot mai intens – dum, dum, dum. Motorul vaporașului a intrat în pană, astfel că se naviga în derivă. Curentul apei îi trăgea spre baza cascadei, unde cădeau zeci de tone de apă pe secundă. Cehoslavacul se găsea pe punte, la proră, și risca să fie lovit de torentul ucigător. "Janeeeek!" a strigat căpitanul vaporașului. În acel moment cehoslovacul s-a trezit și a conștientizat că cineva bătea la ușa lui, strigându-l pe nume. Era Hans, care i-a spus:
- Janek, ce faci? Ai uitat să pui ceasul să sune? Este ora 7,15. N-am văzut lumină la tine în apartament și am venit să te trezesc!
- Bine, o să vin să beau cafeaua la tine, pentru că eu nu mai am timp să o prepar. Ce zici?
- Ești invitatul meu!

***

Jorj s-a trezit voios în zgomotul ploii și a început să se pregătească pentru a pleca la liceu. Era ora 7,00 și, în timp ce era sub duș, i-a venit în minte o poezie de Nichita Stănescu, "Ploaie în luna lui Marte", pe care a început să o recite cu voce tare: "Ploua infernal, / Și noi ne iubeam prin mansarde. / Prin cerul ferestrei, oval, / Norii curgeau în luna lui Marte. / Pereții odăii erau neliniștiți, / Sub desene în cretă. / Sufletele noastre dansau / Nevăzute-ntr-o lume concretă. / O să te plouă pe aripi, spuneai, / Ploua cu globuri pe glob și prin vreme. / Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei, / Mie-mi plouă zborul, cu pene. / Și mă-nălțam. / Și nu mai stiam unde-mi / Lăsasem în lume odaia. / Tu mă strigai din urma: răspunde-mi, răspunde-mi, / Cine-s mai frumoși: oamenii?... ploaia?... / Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, / Și noi ne iubeam prin mansarde. / N-aș mai fi vrut să se sfârșească / Niciodată-acea lună-a lui Marte".

***

Pe Volfik răpăiala ploii l-a enervat, deoarece i-a răpit din somn, trezindu-l la ora 6,15. A încercat să mai adoarmă. Și el trebuia să fie la liceu la ora 8,00. După un sfert de oră de încercări nereușite, Volfik a intrat în baie să facă un duș. “Simt că îmi plouă în suflet!" și-a spus el în gând, după care a început să fredoneze melodia "Temnota" ("Întuneric") a lui Vladimir Vâsoțkii: "Temnota vperedi – podojdi, ne hodi! / Tam – steoiu zakatâ dargovâie, / Vstrecinâi veter, kosâie dojdi / I doroghi – doroghi nerovnâie". Apoi a început să fredoneze traducerea rapidă, în românește, a fragmentului muzical: "Înainte este întuneric – așteaptă, nu pleca! / Acolo – apusuri purpurii ca o baricadă, / Vânt din față, ploi oblice / Și drumuri – drumuri accidentate". Volfik a continuat să fredoneze același fragment vâsoțkian, când în rusește, când în românește, până ce a ieșit de sub duș.

***

Seara, un zvon a început să circule prin casa "Gulag": Máthyás va pleca acasă, dar nu se știau unele amănunte: motivul, ziua. "Ședința de partid" s-a ținut în apartamentul budapestanului. Volfik a anunțat ordinea de zi: Analiza situației politice din R.P.U. Apoi a spus:
- Tovarășe Máthyás, ai cuvântul!
- Astăzi Mátyás Szûrös a anunțat înlocuirea denumirii de Republica Populară Ungară cu Republica Ungaria.
- Cine este Mátyás Szûrös? a început Volfik o serie de întrbări.
- El a fost președintele Adunării de Stat, dar, după schimbarea denumirii țării, el a fost ales președintele interimar al noii republici.
- Din care partid face parte Mátyás Szûrös?
- Până pe 9 octombrie din acest an el a fost membru al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, fondat pe 25 octombie 1956 de János Kádár. În ziua menționată anterior, acest partid s-a scindat în Partidul Muncitoresc Socialist Ungar, minoritar, în continuare cu orientare comunistă, și Partidul Socialist Ungar, care s-a lepădat de comunism, majoritar în Adunarea de Stat.
- Mátyás Szûrös din care fracțiune face parte acum?
- Evident că el este membru al Partidului Socialist Ungar, altfel nu ar fi fost ales președintele țării de către Adunarea de Stat. Această majoritate din forul legislativ a viitorilor membri ai Partidul Socialist Ungar a permis desființarea în ziua de 2 mai din acest an a gardului de sârmă ghimpată de la frontiera cu Austria. Apoi, pe 27 iunie, a avut loc o întâlnire între miniștrii de externe austriac și ungar, Alois Mock, respectiv Gyula Horn, care au tăiat sârma ghimpată pe o porțiune de 3,7 kilometri în zona dintre localitățile Sankt Margarethen im Burgenland și Sopronkõhida.
- Într-adevăr, pe 19 august din acest an, la Sopron, la 4 kilometri de Sopronkõhida, a avut loc așa-numitul Picnic Pan-European, a intervenit Hans.
- Continuă tu, Hans, l-a invitat Mátyás.
- Atunci, peste 600 de est-germani au fugit în Austria, iar de acolo în R.F.G. Lor li s-au dat pachete cu mâncare și mărci vest.germane de către organizatorii picnicului, fiind, astfel, încurajați să treacă prin Cortina de Fier.
- Cine au fost organizatorii picnicului? a întrebat Ivan.
- Prințul Otto von Habsburg, pretendent la tronul Austriei, și Imre Pozsgay, ministru de stat al R.P.U. Dragă Mátyás, spune tu ce a urmat!
- Pe 9 septembrie, Cortina de Fier de la frontiera austro-ungară a fost definitiv desființată.
- Ce vei face, acum? a întrebat Janek.
- Vă aduc la cunoștință în mod solemn că de azi nu mai sunt tovarăș cu voi în "gulagul din umbra palmierilor". Am luat hotărârea să plec acasă chiar de mâine. Consider că în Ungaria gulagul instituit de Stalin a luat sfârșit.
- Uraaa! a strigat Jorj.
- De ce te bucuri, s-a schimbat cumva regimul politic în R.S.R.? S-a desființat gardul de sârmă ghimpată de la frontiera cu Yugoslavia? a întrebat tăios, de această dată, Volfik.
- Deoarece, apartamentul mai răcoros al lui Mátyás va rămâne liber și o să mă mut de mâine în el, a răspuns diplomatic Jorj.
- Jorj și Oprea, să dea Dumnezeu ca P.C.R. să se scindeze după modelul ungar, ca să aveți parte de o răsturnare de regim politic, fără vărsare de sânge! a urat Mátyás.
- Nu cred că în Comitetul Central sau în Comitetul Politic Executiv se va găsi măcar unul care să aibă curajul să propună scindarea partidului! a exclamat Jorj.
- Aici sunt de acord cu tine! l-a aprobat Horea, mirat și el de izbucnirea lui.
În apartament au mai rămas doar Hans, Janek și Jorj, care aveau lacrimi în ochi, plângeau de bucurie, presimțind că în curând vor pleca și ei, în sfârșit, acasă. L-au îmbrățișat pe Mátyás, care striga în delir: "Libertateee!", "Libertateee!", "Libertateee!"...