A fost odată ca niciodată un adolescent. Nimic nou, o să spuneți și pe bună dreptate, adolescenți găsești pe toate străzile, în toate cartierele, dar mai ales în centrul vechi al capitalei. Eroul poveștii noastre este de gen masculin, slab și înalt ca un arc, poartă tricou negru, șapcă, blugi, are privirea răvășită, e visător și nehotărât. Nopțile de iarnă le petrece în cluburi, iar vara îl uită Dumnezeu la câte o terasă până dimineața, la închidere. Și cum, în orice poveste care se respectă personajul principal are un nume, pe adolescentul cu pricina îl vom numi Johnny, cu toate că în cartea de identitate scrie cu litere de tipar Ion T. Marin, originar din Dorohoi. Ei bine, Johnny, cu acceptul părinților, și-a prelungit adolescența până la o vârstă înaintată, devenise o legendă în capitală, era cunoscut și recunoscut de toți barmanii, ospătarii și chelnerii care îl lăsau să doarmă pe câte o banchetă, ba chiar îi dădeau și de mâncare, căci dota lunară primită de la ’ăi bătrâni nu ținea niciodată mai mult de o săptămână.

Johnny avea o singură responsabilitate: să răspundă în fiecare zi, la ora 18 fix, la telefonul mobil pus la dispoziție de bunică, cu abonamentul plătit integral din pensia ei personală. Acest apel era sfânt, tabu și nenegociabil, iar Johnny le făcea pe plac, nu din alte motive, ci dintr-o teamă ancestrală de a nu-și vedea întreaga familie invadând Bucureștiul în căutarea lui. Așa au trecut ani, au trecut mulți ani, viața lor trecea firesc, indiferentă la evoluția cursului valutar, la schimbarea guvernelor sau la desprinderea Greciei din Comunitatea Europeană. Până în ziua când Johnny nu a mai răspuns la telefon.

Familia s-a îngrijorat imediat, s-a întrunit în regim de urgență și a hotărât să plece chiar a doua zi în capitală, pentru că era clar, băiatului lor ori căzuse bolnav, ori pusese mâna pe el cine știe ce fată de bani-gata, cu domiciliul stabil în București. S-au urcat cu toții în microbuzul unchiului Fane și dis-de-dimineață au pornit din Dorohoi spre capitală.

Pe adolescent l-au găsit ușor, stătea pe un scaun la terasa unui club de pe strada Gabroveni, la o masă cu umbrelă, cu o sticlă goală de bere în față și cu telefonul închis în buzunar. Johnny nu mai mișca de câteva zile, era apatic și palid, cu zâmbetul imberb luminând ofilit, ca o plantă uitată la umbră. Când familia l-a îmbrățișat, picolița Cristina s-a prezentat lângă masă și cu un entuziasm debordant, l-a tras deoparte pe tatăl adolescentului și i-a șoptit binevoitoare că băiatul lui nu mai plecase din locul cu pricina de-o săptămână, că rezerva abuziv masa, că nu consuma decât o bere pe zi, fuma țigări contrafăcute și nu lăsa niciodată bacșiș.

- Dragul nostru, și-a început tatăl pledoaria, am venit aici să te luăm acasă. Ai copilărit suficient și noi ne-am socotit că ți-a venit sorocul să faci și tu ceva pentru comunitate, mai exact să devii primar în Dorohoi, pentru că acum este lună electorală și orașul tău are nevoie de un om capabil și școlit în București.

Chestiunea era mai complicată decât părea la prima vedere, deoarece Johnny nu putea vorbi de peste o săptămână, doar mișca ușurel din cap, într-un semn miserupist, nu avea cum să se ridice de pe scaun căci îi crescuseră niște rădăcini adânci (profitaseră de asfaltul îndoielnic de pe strada Gabroveni și se strecuraseră în pământ până aproape de apa freatică), astfel încât familia a trebuit să apeleze la o firmă specializată, să îl scoată pe Johnny cu tot cu rădăcini și să-l transporte acasă, la Dorohoi, cu un trailer gabarit depășit.

L-au plantat în curte, lângă o tufă de liliac, la câțiva metri de poartă, să poată primi adeziunile dorohoienilor (de fapt ei veneau și semnau doar ca să vadă minunea adolescentului cu rădăcini în centrul istoric al Bucureștiului).

Pe 10 iunie Johnny a fost ales primar al orașului Dorohoi. Modest din fire, nu s-a mutat la Primărie, doar a reorganizat curtea părintească într-un birou uriaș, situat pe strada Sălciilor din cartierul Drochia. Iarna a suportat bine temperaturile scăzute și n-a avut nevoie decât de vreo două rogojini să-l protejeze de ger. Primăvara, Johnny a făcut o mulțime de muguri și în scurt timp a înflorit.

Știrea că primarul orașului a dat în pârg și a făcut niște tuberculi de aur, a căzut ca un fulger peste locuitorii Dorohoiului. În dimineața de luni s-au adunat cu toții la poarta familiei Marin să vadă minunea, să o atingă, să le meargă bine tot anul, poate chiar să ia ca amintire câte un tubercul de aur, să-l vândă, că tare greu o duceau cu toții din pricina crizei financiare. Erau prezente televiziuni din toată lumea, ziariști cu aparate foto sofisticate, oameni de radio, cercetători britanici, botaniști de renume, însuși Charles Darwin venise să aducă unele modificări teoriei evoluționistă. Și iată că la ora douăsprezece fix (atunci începea programul cu publicul), porțile familiei Marin s-au deschis larg și, în fața tuturor, a apărut un Johnny ca o tulpină cilindrică, ramificată, acoperită cu perișori maronii, plin cu flori galbene, iar de jur-împrejur, în pământul gospodăriei, crescuseră napi din aur, mii de tuberculi gălbui și cărnoși.

Povestea este atât de veche încât nu se mai știe ce s-a întâmplat cu primarul din Dorohoi, unele surse sugerează că el a fost promotorul transformării Dorohoiului în cea mai mare metropolă a Europei. Și se pare că tot de atunci napul a luat locul monedei europene care, fie vorba între noi, nu mai reprezenta niciun pericol pentru dolarul american.

Și-am încălecat pe-o șa!...