Se săturase să mai lupte cu viața. O durea tot corpul după loviturile primite. ,,Azi voi învăța să zbor.” își repeta în gând. Visa cu ochii deschiși și un zâmbet larg i se așternuse pe fața palidă și umflată. Se gândise bine. Știa că sufletul ei nu va ajunge niciodată într-un loc liniștit dacă va face acel pas, dar nici acum nu e. Se obișnuise să rabde bătăi, vorbe urâte. Nu o mai atingeau.
Doar corpul o mai trăda din când în când. Atunci cădea frântă, ambulanța o lua de fiecare dată. Cei de la spital o cunoșteau deja. O ,,reparau”, apoi o rugau să nu se mai întoarcă din nou în acea casă în care nu o aștepta decât acea bestie cu chip uman. Dar ea se întorcea de fiecare dată, apoi iar ajungea în patul de spital care era pentru ea un fel de purgatoriu. Rătăcea o perioadă pe acolo, apoi intra din nou în iureșul vieții cu o încăpățânare pe care nu i-o înțelegea nimeni. Uneori nici ea nu se înțelegea, scrâșnea din dinți și aștepta clipa când iar va cădea răpusă de loviturile bărbatului. Dar acum simțea că trebuie să pună capăt acelei dureri nesfârșite.
Stătea pe pevazul ferestrei larg deschise. Își întinse larg brațele de parcă ar fi dorit să zboare și se lăsă în gol de la etajul 4 cu gândul împăcării cu lumea. Dar în loc să simtă izbitura de asfalt, auzi un sunet sec de oase rupte și simți că ceva moale îi …îndulci căderea. Apoi lumina se stinse.

O voce o chema de…dincolo…

Deschise ochii. Nu, totuși nu murise… Iar e în patul de spital, doar că acum era imobilizată, mâini și picioare în ghips. Oare pe ce căzuse?
Află mai târziu, bărbatul ei, beat vroise să vină la ea. Căzuse pe el.
- A murit, îi spuse o asistentă.
Oftă și lacrimile îi picurau pe obraji. Sufletul ei chiar nu-și va mai găsi liniștea. Omorâse un…om.