Întotdeauna mi-am dorit să scriu despre iubire, sex, etc. Le cam încurc, dar, uneori, e bine și așa. E mai greu să le descurci. În fine. Ideea e că nu mi-a prea ieșit. Probabil că nu sunt eu destul de sensibil. Deși, de multe ori, beat fiind, m-am trezit plângând în brațele câte unei curve. Ea mă întreba ce am, iar eu nu știam ce să-i răspund. E de la alcool, îi spuneam. Ea mă credea și lua banii. Era un schimb cinstit. La asta mă gândeam. Eram mahmur, bătrân ca în fiecare zi. Tocmai îmi propuneam ca, atunci când mă voi simți mai bine, să scriu ceva despre dragoste. Era cazul s-o fac. Apoi a sunat soneria. Probabil că mă mișcam prea greu, prea încet, căci am auzit glasul ei, de dincolo de ușă:
“Hei, știu că ești acasă.”
Era ea. De fiecare dată când mă gândeam la ea, îi vedeam fundul mare, bombat. Nu știu de ce, mă ducea cu gândul la zebre. În principiu, oamenii când spun zebre, se gândesc la dungi, dar eu, nu știu de ce, când spun zebre, mă gândesc la fundul lor mare. Ca al ei.
“Ce-ți poate lua atât să deschizi o ușă? Ești iarăși beat?”
Mă cunoștea, îmi știa obiceiurile, îmi spuneam în timp ce deschideam ușa. Era ea. Rujată strident, cu părul blond, creț. Vopsit. Ei îi stătea bine. Am privit-o de sus până jos, ținându-mă de ușa deschisă.
“Hai, zi, îți plac?”
Era frumoasă. Cel puțin după gusturile mele. Eram însă prea mahmur că să i-o pot spune. Cred că nici ea nu aștepta un răspuns. Știa că o plac.
“Vrei să o facem aici, în ușă?”
Ar fi fost destul de interesant, m-am gândit. Cele două bătrâne de vis a vis luptându-se pentru a privi pe vizor. Gemetele ei care ar scandaliza tot blocul.
“Hai, nu mai sta ca un popândău. Dă-mi voie să intru, că nu am toată viața la dispoziție.”
Era grăbită. Mereu era. Eu aveam tot timpul din lume, dar ea se grăbea. A intrat, a trântit ușa, dar eu rămăsesem tot acolo, sprijinit de perete.
“Þi-e rău, ce ai? Nu arăți prea bine. Ai mâncat ceva azi?”
Nu i-am răspuns. Nu știam nici eu ce i-aș fi putut spune. Tot ce știam e că era frumoasă. Apoi mi-a sărit de gât și m-a sărutat. Doar o secundă. Atât.
“Puți a țigări și a alcool ca o…”
Nu a mai spus ca ce. M-a trimis în schimb să mă spăl pe dinți. Dacă voiam să o. Așa mi-a zis. Iar eu, cuminte, am ascultat. Îmi frecam dinții și capul îmi vâjâia. Încercam să nu mă uit în oglindă. N-aveam nici un chef să-mi văd mutra. Mai bine mă gândeam la ea, la fundul ei mare. Era tot în hol, lângă ușă. Se fâțâia în fața oglinzii agățate acolo. Se rotea, afișa diferite poze, descoperea sau acoperea un genunchi, uneori coapsa întreagă. Eu o priveam. Blondă. Mă gândeam că, atunci când mă voi simți mai bine, voi scrie ceva despre ea. Despre dragoste, sex, etc.
“Ce stai și te uiți? Dezbracă-mă!”
Am încercat, dar nu era tocmai simplu. Catarame, capse, nasturi. Atât de multe lucruri de descheiat, de desfăcut, de deschis.
“Lasă, lasă-mă pe mine! Ești atât de neîndemânatic astăzi, că ești în stare să-mi rupi ceva. Mai bine dezbracă-te. Sper că asta o să reușești.”
Avea dreptate. Nici asta nu era chiar așa de ușor. Noi, bărbații, avem haine mai simple, dar, în starea în care eram, nu mi-a fost deloc ușor. De exemplu, în timpul în care eu mi-am scos cămașa, ea reușise să iasă și din fusta de blugi și din ciorapii de mătase neagră. Ea jacheta roșie, eu ciorapii. Ea sutienul, eu abia mă luptam cu pantalonii.
“Pune niște muzică, te rog!”
Cu pantalonii în vine, pe sub un teanc de cărți, eu căutam casetofonul. L-am găsit. Era o casetă înăuntru. Cine știe de când. L-am pornit. Sonorul era dat la maxim și muzica a năvălit brutal peste mine. Era un heavy metal sau ceva în genul ăsta. Clar nu era ce-și dorise ea.
“Eu mă gândeam la ceva mai romantic, un Clayderman, de exemplu. În fine, las-o și p-asta, dar dă-o mai încet, te rog.”
Am dat muzica mai încet, iar apoi m-am întors în hol. Tot așa, cu pantalonii în vine. Probabil că eram ridicol, dar ea inițial nu m-a văzut. Se privea din nou în oglindă. Goală, strălucitoare. O priveam și eu, tot în oglindă, parcă pe furiș. Apoi m-a zărit. Cred că arătam jalnic.
“Ai de gând să rămâi în chiloți, sau vii odată să mă…”
Îi plăcea să vorbească vulgar atunci când eram doar noi. Și mie îmi plăcea. În rest era o doamnă. Cu tocurile ei de zece centimetri și nasul ei cârn cu care-i privea pe toți de sus. Am luat-o în brațe și carnea ei albă ardea. O combinație ciudată. Albul te duce cu gândul la zăpadă, la frig. Dar ea ardea. M-am gândit să nu fie bolnavă, dar am alungat imediat gândul ăsta. O doream. Simțeam nevoia să-mi îngrop toată nefericirea și singurătatea mea în corpului ei, în cuptorul corpului ei. Ceva mai târziu, mă gândeam, când ea va dormi în mijlocul patului meu, privind-o, goală și relaxată, voi scrie o poveste despre iubire, sex, etc. Acum însă ea se deschidea ca o floare carnivoră ce mă înghițea. Îmi plăcea să mă las devorat de ea. Să dispar cu totul în pântecul ei. Să dispar. Ea gâfâia, cu spatele lipit de lemnul ușii de la intrare și-mi șoptea cuvinte porcoase la ureche. Probabil că, așa înlănțuiți în penumbra holului, formam o imagine destul de grotescă. Ceva în genul Frumoasa și Bestia. Bestia eram, evident eu. Ascuns în carapacea singurătății mele, nu aveam cum să arăt decât hidos. În timp ce ea, luminoasă și caldă, îmi sublinia și mai mult urâțenia. Dar nu conta. Nu avea cine să ne vadă. Doar păcătoasa mea luciditate de care nu puteam scăpa nici în mijlocul celor mai monstruoase beții. Și nici acum nu scăpam de ea. De parcă eram doi. Unul care săruta albul fierbinte al corpului ei și altul, ceva mai în spate, care privea scena cu un ochi critic, ironic. Apoi a sunat soneria. Eu, pierdut între sânii ei, aproape că nici n-o auzisem. Ea însă, atentă ca o pisică la tot ce e în jur, s-a cambrat, s-a închis, goliciunea ei a devenit altfel, impenetrabilă. Când a sunat a doua oară, ea se dezlipise deja de mine și se uita pe vizor, să afle cine ne deranja. Dac-ar fi fost după mine, eu m-aș fi făcut că nu aud soneria, aș fi ignorant totul. Dar ea nu. Femeile sunt altfel. Cu fundul mare spre mine, goală, privește atentă pe vizor. Se îndepărtează apoi grațioasă și-mi șoptește la ureche:
“E el, a aflat că sunt aici.”
Nu știam de care el e vorba, dar nu mai avem timp de explicații. Ea începuse să se îmbrace în grabă. Era grațioasă și acum, lăsându-și greutatea când pe un picior, când pe altul, trăgându-și ciorapii de mătase, aranjându-și sfârcurile sânilor în sutien, potrivindu-și cutele fustei. Când voi rămâne singur, îmi ziceam eu, voi scrie un poem despre iubire în care va fi vorba despre ea. Așa îmi ziceam, în timp ce încercam și eu să mă îmbrac, pierzând mereu ritmul și încurcând când cracul sting cu cel drept, când mâneca dreaptă cu cea stângă a cămășii. În timpul ăsta, țârâitul enervant al soneriei. Eu continui să mă îmbrac, în timp ce ea se face comodă în bucătărie și-și aprinde o țigară. Aș vrea să-i spun să-mi facă o cafea, dar ea îmi face semn să deschid ușa.
“Bună ziua.”
Nu-i răspund. Îl privesc prin crăpătura ușii. Tânăr, înalt, puțin adus de spate. Pare nervos, dar timiditatea îl oprește să se exteriorizeze.
“Bună ziua”, repetă el. “Ea e cumva aici?”
“Sunt aici, dragule”, îi răspunde ea din bucătărie.
Tânărul împinge ușa și trece pe lângă mine de parcă nici nu aș exista. Îi găsesc pe amândoi îmbrățișați în bucătărie. Pare o scenă de familie în care eu sunt tatăl. Probabil că, dacă nu aș fi atât de mahmur, m-aș înduioșa. Acum nu o pot face. Nu știu de ce, am un sentiment de vinovăție. Mi se pare că eu sunt căpcăunul ce le amenință dragostea. Stau în ușa bucătăriei și îi privesc. E ca un spectacol. Al revederii. Se sărută, se țin de mână. Se vede în privirea lor că se iubesc. Își șoptesc cuvinte pe care eu nu le aud. În compensație, nici ei nu mă mai văd pe mine. Parcă nici nu aș exista.
Îmi iau papucii și ies din apartament. O să stau pe banca din fața blocului până când ei vor pleca. Apoi, când mă voi întoarce în acasă, în grota căpcăunului, voi încerca să scriu despre iubire, sex, etc.