Toba de mătase

Îl știam de o groază de timp. Copilărisem împreună și deși eu terminam liceul când el de abia îl începea, am rămas foarte apropiați.

În mesajele pe care mi le transmisese de-a lungul anilor și pe care le citisem uneori zâmbind, alteori clătinând din cap, avea un stil sălbatic de a scrie. Frecvent gândurile îi erau ca o iederă care împinsă de o foame nedomolită se cățăra prin nenumărate tulpini de-a lungul pereților invizibili ai minții lui. Acum această minte îi poposise de ceva vreme în subteranul necreionat al propriei realități.
Astfel, nu m-au surprins detaliile când mi-a relatat de întâia întâlnire cu ea. Când vorbeam la telefon sau la un pahar de vin, recunoșteam în inflexiunile vocii o altă intonație, o bucurie nedefinită care relata situații ieșite din standardele obișnuite. Îi cunoșteam ambuscadele pe care le pregătea când identifica ceva unic în persoana cu care se intersecta. Iar femeia asta părea să fie ceva deosebit, ceva asemănător cu ce i se întâmplase cu Laura în urmă cu câțiva ani. A fost și atunci o întâlnire fatidică, așa cum i se întâmplau de câteva vieți astfel de intersecții.
Odată la trei sau cinci ani avea convingerea că recunoștea, mai întâi intuitiv apoi tactil, în femeia care-i ieșea în cale, ființa abandonată într-o altă traversare karmică. Sau poate era ea, cea care dădea întâi semnalul. Trecutele lui iubiri pasionale nefinalizate. O fi fost o lipsă de sincronicitate care aspira către echilibru sau poate o iubire imensă încheiată brusc? Era o patimă care își cerea în continuare dreptul și care mai vibra în sufletele lor peste atâta timp? Oricum să fi fost eram atent doar la tumultul trăirii și să mă întrebam care și cum îi va fi progresul. Singurul reper al regăsirii pe care mi-l relatase era nodul emoțional pe care-l simțeau destul de repede amândoi în gât ca atunci când cineva îți apasă laringele.


Primul mesaj:

“Măi frate, fusese o după-amiază caldă când ne-am cunoscut” spunea întâiul lui mesaj de mărturisire, “soarele lui octombrie se reflecta în ceainicul de aramă de pe masa din curtea localului și-i dădea părului ei o nuanță neașteptată”

Îi știam de ani buni stilul și forma subtilă prin care comunica cu cei care îi stârneau interesul. Cu vreo săptămână înainte, fusesem prezent la masă organizată de el pentru mai mulți prieteni. Am zâmbit la provocarea pe care i-o aruncase amicului nostru apropiat, Robert. Acesta ne relatase cum a întâlnit-o pe Mara. Istoria întâlnirii dintre Robert și Mara îi sunase suficient de promițător ca să-i înflăcăreze curiozitățile și să spună: “ia întreab-o pe Mara asta a ta dacă are cumva o prietenă deșteaptă și frumoasă, măcar ieșim cu ele la masă și nu ne plictisim, iar dacă e rost de mai bine și mai mult, vor hotărî ele.”


Al doilea mesaj:

“Îmi mutam privirea de la pantofii de sport cu care era încălțată, la jeanșii spălăciți cu vreo două rupturi bine potrivite. Acolo, pielea bronzată strălucea în lumina apusului. Scanerul mi se oprise, după inspecția detailată a ochilor încadrați de rama ochelarilor, a zâmbetului, a buzelor cărnoase ușor întredeschise. Pe gât, avea un lănțișor de care atârna o tobă minusculă din aur, lucrată meseriaș aproape filigranat. Părea să fie o piesă rară. Mica bijuterie se lăfăia în decolteul unei cămăși bărbătești plină de inscripții.
M-a surprins felul în care vorbea, în cuvintele ei era o lipsă totală a pretențiilor. Mă încânta stilul ăsta fără fițe, doar știi cum mă comport cu paparudele. Avea o aură enigmatică care cumva îi dădea putere. Îmi imaginam că e probabil liceeană și chiar eram curios să aflu de pe unde o fi pescuit-o prietena lui Robert. El venise în după-amiaza aceea cu amândouă.
Dar e tânără prietene !!!, e prea tânără!!!!”.


Așa strigau exclamările lui din ecranul telefonului iar corul emoticoanelor atașate îi subliniau starea. Citindu-le, vedeam deja semnele apropierii unei avalanșe emoționale. Știam care îi sunt “ferestrele” de vulnerabilitate și vedeam deja în persoana descrisă abilități native de cățărătoare profesionistă.

“Nu renunța la stil și clasă” atât a fost răspunsul meu pentru el.

Tema “ferestrelor“ sau “ușilor” nezăbrelite reapărea uneori în conversații când noi băieții eram singuri la un pahar de tărie. În special când eram înnodați în vreun insucces emoțional cineva dintre cei prezenți punea vulnerabilitatea în prim plan schimbând prin asta macazul conversației și avântul povestitorului. Așa ajunseserăm noi odată într-un final de noapte la concluzia că fiecare persoană are o slăbiciune știută sau nu și este de ajuns ca cineva de sex opus să o recunoască. Apoi, cu măiestrie, să forțeze “cerceveaua” sau să spargă “balamaua” și intrarea îi era asigurată.
“Înțelepciunea” generată de câteva pahare de wisky deschidea apetitul spre astfel de investigații și totodată la promisiuni. Ne războiam în lungi dezbateri, apoi ne provocam reciproc și într-un final ne promiteam că nu vom manipula sau să exploata vreodată slăbiciunea unei alte persoane. “Nu vreau să renunț la onestiate” spunea vocea lui înmuiată în alcool el și plină de convingere. “Ori primesc, ori nu”.
Ne întrebam reciproc cum să ne protejăm vulnerabilitățile și cum am putea să recunoaștem în conversație semnele care ne-ar ajuta la escaladarea “bastioanelor blindate”ale fetelor care ne atrăgeau. Acolo,argumentam noi înțelept, nevoia de protecție fiind mai scăzută se poate descoperi mai ușor o cale de acces. Cu timpul am început să ne contabilizăm împreună ce ne înmoaie genunchii în prezența unor persoane de sex opus și care e amestecul comportamental la care nu suntem în stare să facem față. După astfel de conversații prin cafenele și ceainării cu alți prieteni, am concluzionat cum se poate recunoaște o “fereastră nezăbrelită” în castelul sufletesc, bine protejat, al unei femei. Teoria lui era că intrarea nezăbrelită ducea frecvent către mintea ei. “Sufletul se lasă păcălit mai ușor pentru că sufletul și corpul pot tânji după diverse forme de afecțiune, însă mintea cedează ultima. Iar dacă ai acces la minte atunci șansele unei trăiri fascinante îți sunt garantate”, încheia el. Nu toți din cei prezenți la conversațiile astea nocturne erau de acord cu filozofia lui însă personal recunosc că i-am admirat frecvent fermitatea de a nu renunța în relațiile lui la “orgasmele mentale” la care tânjea în conversațiile cu diverse femei.


Al treilea mesaj:

“Aș vrea să te cheme Elena, - astfel mă vei recunoaște când te voi striga chiar dacă nu mă vei vedea”, i-am zis și i-am dat mâna.
Ea a zâmbit și fără ezitare a răspuns “Elena să fie!”.


“Baftă Părinte!” I-am scris în răspuns”.

Parcă îl aveam în fața ochilor așa de bine îmi imaginam scena când îi citeam rândurile. Unii dintre noi ne credem regi cu drepturi depline asupra propriilor gânduri și emoții. Din fericire și nu rareori pierdem suveranitatea noastră masculină. Iar atunci lipsa ei este vizibilă precum degetul mare scăpat prin gaura din șosetă. Până când ne recâștigăm controlul asupra teritoriilor pierdute din regatul sufletesc, ceilalți trebuie să ne tolereze, gentil, neputința. Eram curios de scenariul acestui film.


Al patrulea mesaj :

“Și ce face Elena când nu are întâlniri cu necunoscuți?”
“Învață” a zbârnîit cuvântul solitar.
“Un simplu verb îți definește activitatea?”
“Dacă așa vrei, da, nu fac prea multe în afara faptului că învăț”
“Păi înseamnă că suntem în aceeași ligă” am bâlbâit după câteva secunde de adaptare la neașteptata realitate. “Învățăm cu toții. Eu fac școala vieții de vreo 50 de secole. Și ce înveți tu în special, dacă poți să îmi spui?”
“Sunt în anul trei la Psiho”
“Adică vrei să fii cândva un fel de vidanjor de suflete, sau cum se numește calificarea finală dată de școala asta care te ține departe de plăcerile vieții?” i-am spus, mai mult ca să o provoc decât altceva.
“Dacă în mintea ta o astfel de activitate se cataloghează cu un asemenea termen atunci așa o fi în universul tău. Universul meu e altfel.” Vocea ei coborâse cel puțin o octavă ca să-mi sublinieze seriozitatea propoziției și era un semnal clar că am bușit o căruță de bunăvoință. Mă frate, sunt prost uneori. Îmi zburau gândurile în toate direcțiile fără vreo șansă să le pot ancora undeva. Cum să dreg situația? Până la urmă m-am uitat în ochii ei și mi-am cerut scuze pentru cuvintele nepotrivite. Apoi ca să schimb conversația am rugat-o să îmi traducă mesajul care-i era scris cu tot felul de caractere grafice pe cămașă. S-a întors încet cu spatele spre mine spunând. ”Nu e nimic de tradus” .Acolo am găsit o variantă pe care am putut să o descifrez cumva. “Noli me Tangere”.
“Oau” mi-am zis în gând, oare ce înseamnă semnul acesta pe care mi-l dă viața? Mesajul “Nu mă atinge” scris pe cămașă la prima întâlnire, e un semn rău. După un timp, cu un zâmbet abia schițat am întrebat-o “Văd că ai ales o cămașă cu un citat biblic; îl și aplici?”
“Uneori da, alteori nu. Depinde de cine întreabă.” Zâmbetul de Mona Lisa putea răspunde la o groază de alternative.
Prietene, dă-mi idei !!.

“Fata asta arată ca o amazoană prietene. Ești pregătit?” i-am scris.

Mă întrebam uneori de ce forța el așa tare situația în conversațiile cu femeile pe care le întâlnea. Parcă dorea să le treacă printr-un test de validare, să verifice dacă vor rezista în fața micilor lui răutăți, ciuperci otrăvitoare crescute în umbra marii lui aroganțe. Însă știam că era o manevră de a-și ambala slăbiciunile expuse în fața lor. Vroia să vadă dacă în urma dezgustului provocat va fi aruncat sau nu în prăpastia bărbaților cu un talent de seducție meteoric dar mânați în căutări de un ego galactic. Cele care rezistau sau erau curioase să îl descopere treceau testul primei săptămâni.
Concluzia la care ajunsesem, vorbind cu persoane de sex feminin, spunea că nu există bărbați stranii. Există bărbați care au nevoie de mai multă atenție din partea femeilor decât alții.



Al cincilea mesaj:

“Ce-i cu toba aceea pe care o porți la gât?”
“Ah! Are o poveste lungă. Eram într-un avion care mă ducea spre cineva care credeam că îmi este important. Am avut locul alături de un tip deosebit. În orele care au urmat mi-a povestit despre Japonia, despre legende și despre gheișe. Înainte să aterizăm și-a dat jos de la gât lănțișorul acesta, mi l-a pus în palmă, apoi mi-a spus:
“Am refuzat, însă a insistat să-l primesc. Eram așa contrariată încât abia am reușit într-un final să îi mulțumesc. Înainte însă de a-i permite să mi-l pună la gât l-am întrebat de ce crede că merit acest cadou. Mi-a șoptit în ureche: .
Apoi m-a privit atent și a mai adăugat:
Zece minute mai târziu lângă banda care aducea gemantanele el mi-a pus în brațe cutia în care era toba cea adevarată apoi și-a luat mica valiză și a coborât scările către stația de tren.”
“Ce poveste stranie”, i-am șoptit și mă întrebam care o fi mesajul ascuns, legătura dintre identificare, claritate, chemare și păstrare? O fi asta o formă de recunoaștere a dragostei? O fi aceasta calea spre un vârf?
Într-un final am îndrăznit: “Și ai bătut în toba ta fermecată?”
“Nu, nu. Așa un dar nu se risipește cu ușurință” îmi spuse ea cu o voce introspectivă. “Nu a fost cazul până acum și dacă voi fi nevoită vreodată...sper să nu, abia atunci am să cer atunci ajutorul tobei.....”, vocea ei era învâluită într-un zâmbet drenându-se apoi în tăcere.
Gândurile îmi zburdau ca niște zmei de hârtie înălțați înaintea furtunii de niște copii... și urmărindu-i ochii, simțeam că se întâlneau uneori cu zmeii ei, la fel de nedomoliți. Poate fi destinul trecutului nostru mai puternic decât cel al prezentului? Am privit-o lung, adânc, căutând un semn, o recunoaștere, ceva care mi-ar fi putut întări convingerea ca de data asta sunt pe calea cea bună.
Senzualitatea ei mă vrăjea în ciuda tăcerii dintre cuvinte. Între pleoape culoarea irisului se îndrepta către negru iar capul lăsat ușor pe spate îi expunea gâtul și lănțișorul subțire, purtătorul tobei, ce cobora înspre sâni. Silențios am întins brațul către ea. Ea mi-a luat mâna între palme.
“Și unde mergi tu, Domnule Necunoscut, sau mai ai vreun alt nume după care te-aș putea recunoaște?”
“Spre sursă”, am spus, “merg spre sursă, mai exact, mă întorc mereu la miez” și apropiindu-mă de ea i-am șoptit în ureche numele meu secret.

Măi prietene, observi că mă ia apa? Ce zici de povestea asta?

“Ce nume secret, măi frate?? Poate îmi șoptești și mie invenția ta nouă. Ce textier te-ai făcut. Ha! Ha! Ha!!
Oricum povestea cu toba sună cool.”

Încercam să-mi imaginez pașii apropierii lor. Palma lui care o atingea încet, parcă regăsindu-și o menire pierdută, era o mișcare ce îndepărta acumulările de secunde, sau de secole în drumul spre femeia pe care o căuta. O sculpta cu degete înfiorate, o sculpta parcă din nou din lutul moale și prietenos al amintirilor și al dorului.


Al șaselea mesaj:

“Îmi place să răsfăț dar urăsc să plătesc” i-am spus.
“Îmi place ideea ta însă să știi că răsfățul e întodeauna mai scump pentru un bărbat decât o simplă plată”mi-a răspuns ea râzând.
Râsul îi suna atât de plăcut și delicat încât l-aș fi pus ton de apel la telefon ca să-l aud frecvent.
“Iar răsfățatul”, a continuat ea fără să-mi aștepte comentariul “e în primul rând un drog pentru cel care îl face. E un surogat de putere însă rămâne înșelător, pentru că e superficial. Astfel puterea rămâne frecvent în zona celei care se lasă răsfățată; ....apoi nu uita că îmi aleg bărbații și pentru felul în care dăruiesc cât și pentru lipsa de așteptări din partea lor pentru gesturile pe mi le-au arătat.....” a chicotit ea, jucându-se cu toba de la gât și amuzată de moaca mea și de tot ce îi transmiteam nonverbal.


“Cash sau card? Da’fii atent la chitanță. Ha! Ha! Ha!”

Citindu-i mesajele, pe care de altfel le și păstrasem, am început să zâmbesc și să mă întreb în ce direcție merge și va continua povestea asta. Îmi era clar că o îndrăgostire bruscă poate îi va aduce o dimineață luminoasă pe cerul personal. Poate chiar îi va înteți speranța că femeia asta va fi ultima iubire a vieții lui. Însă nu mă puteam îndepărta de îndoielnica senzație dacă acestă setare sufletească i-ar putea oferi suficientă lumină și mai ales siguranța dorită.


Al șaptelea mesaj
“În sfârșit ne-am cunoscut trupește. Parcă am deznodat sforile unui pachet de sub bradul de Crăciun în care era darul pe care mi-l doream. Încet, încet. Avea o piele incredibil de albă și netedă. Sărutul îi era curios, cercetător, deși mai curând timid. Așa cum o țineam în brațe mă întrebam de unde și de când o cunosc. Cu degete reci mi-a mângâiat vertebrele în ritm rapid de sonată. O formă de intimitate stranie, atingeri neașteptate. O fi un moment de intersecție cu eternitatea? “Kairos”- parcă îi ziceai tu? (Observi că țin minte ce am învățat multe de la tine?). Grecii ăștia vechi chiar au inventat cuvinte valoroase. Un singur cuvânt care definește timpul calitativ, timpul de intervenție divin. Meseriași anticii ăștia ce să spun.Vezi ce chestii îmi flutură în minte?
Pasiunea mea se lupta cu dorința de a reține cât mai mult din ce descopăr și ce simt. Știam că era o fază de infatuare, individualitățile noastre încă nu se amestecau. Astfel că orele erau separate în intensități și neliniști. Cu ce diferă orele acestea de prima noapte cu Laura? m-am întrebat după ce pulsul mi-a coborât la nivel acceptabil. (Mă prietene, retrăiesc o parte din conversațiile noastre nocturne și nu îmi vine să cred că mi se întâmplă mie)


“Văd că ai urcat deja cu ea pe toboganul care te va coborî cu viteză spre “NOI”?

Cu vreun an în urmă, într-o discuție cu el în care am dezbătut ore în șir dacă, când și cum am recunoscut într-o relație clipa în care individualitatea s-a topit a amalgamul perechii. Momentul sacru când se naște “noi”. E ziua de naștere a relației!
Îl descoperim pe “noi” când începem să iubim profund sau când devenim vulnerabili? Sau ambele? Aș zice că e prerogativul femeilor să-l descopere. Frecvent ele încep să-l simtă pe “noi”cum vibrează, mai rapid decât noi bărbații, partenerii lor în aventura emoțională. Sunt și excepții printre băieți, dar sunt doar excepții.
Entitatea “noi” e cea care suferă în primul rând la despărțire. Ea e singura entitate cu adevărat abandonată. “Eu-l” meu rătăcitor se întoarce spășit sau mândru precum apele revărsate înapoi în matcă, în timp ce “tu-ul” tău își flutură steagul plecării, zâmbind sau plângând. “Noi” rămâne neobosita dansatoare care nu își dă jos pantofii până la căderea cortinei iubirii. După despărțirea de “Noi”, în funcție de intensitatea relației, am suferit și eu mult. Fiecare își duce doliul în felul său personal.

Îmi amintesc cum a suferit el câinește după Laura deși el a inițiat “separarea amicală”, cum a definit-o atunci când mi-a relatat decizia. Apoi a suferit în tăcere până și-a spalat-o din sistem.
De-a lungul lunilor următoare în diverse discuții despre de finaluri am mai descoperit alte nume sub care este înmormântat “Noi”. “Decuplare conștientă” sau “Activarea opțiunii de neprelungire a relației de cuplu”. Eufemisme triste date lui “Noi” atunci când ne-am hotărât, separat sau împreună, să-l abandonăm în deșertul trecutului.


Al optulea mesaj

“Plecăm mâine împreună în weekend. Încă nu știu exact unde, dar vreau să văd cum e o bucată de timp mai lung cu Elena.”


“Ai cu tine scara de mătase să cobori de la etaj?” i-am scris.

Nu m-am mirat de procedură. Fiecare dintre prietenii noștri au forme individuale de validare a relației. El alocă o bucată de timp, de obicei un sfârșit de săptămână, să evalueze “viteza de eroziune” a relației de cuplu sau cum a definit-o odată tot într-o discuție de grup, urmarea sonatei “micul dejun cu iubita”. Dacă experiența matinală cu ea rămâne sub cinci pe scara notelor școlare de la unu la zece, atunci corigența e un risc ce trebuia evitat altfel repetenția e probabilă”.


Al nouălea mesaj

“Prietene e groasă.
Nu-ți poți imagina ce m-am enervat când am văzut semnul. M-am gândit să o las baltă acolo și să plec imediat. Te întrebi ce s-a întâmplat? E cu mine în ultimele trei zile, ne iubim deșănțat în fiecare seară, în fiecare noapte. A urcat în după amiaza asta de vineri lângă mine în mașină, îmbrăcată sportiv cu o eșarfă albastră la gât și am plecat împreună în aventura primului nostru sfârșit de săptămână.
După câteva ore am ajuns și sus în camera din hotel și-a dat jos eșarfa. Și ce crezi că văd? Văd o vânătaie!!!!!..... o vânătaie strigătoare de albastră ce era; nu era nici pe departe una așa, prinsă de dinți din neatenție, ci una lucrată, una de mărimea unui șervețel circular pe care-l primești sub un pahar de băutură. Era clar un mesaj către mine. Efortul, să n-o bag in mă-sa sau să spun alte cuvinte colorate a fost maxim, mai ales că am forfecat-o din ochi la dimensiuni de carne tocată, însă pentru că eu nu i-am promis nimic și nu i-am cerut nimic nu aveam vreun drept să comentez. Mi-a zâmbit pentru că mi-a văzut ochii și mi-a spus doar: “Într-o zi am să îți povestesc ce s-a întâmplat.”
Mi-am zis că asta e și că atâta a fost să fie iar luni va fi o zi nouă în calendarul meu în care ea va fi o persoană la timpul trecut.”


“Semne bune vara are,... și baftă în weekend” i-am răspuns.

Genul acesta de surprize ne-au fost însoțitoare frecvente. Ne puneam întrebări provocatoare precum: Când e primul semn că partenera îți dăruiește atenție totală? Cum ți-ai data seama că te-ai deschis sufletește cu adevărat? Când faci prima invitație la un pahar de șampanie și ești convins că transparența dintre voi e autentică? Toate, au fost grenade cu care ne-am bombardat deseori. Odată i-am spus: “Tot ce nu e agreat de amîndoi ca fiind nedorit, este în final, acceptabil”. Amintindu-mi acum de asta m-am amuzat de revolta lui pentru că eram sigur că și el și-a ținut în ultimele zile cărțile la piept. La două săptămâni în relație erau încă amândoi, cred, în faza privată, fiecare cu sacul personal.


Al zecelea mesaj

“Mi-au luat vreo două ore să mă liniștesc și să mă centrez pe mine însumi. Am ajuns la aceeași concluzie ca și în alte dăți că experiențele cele mai relevante au fost acelea în care diverse convingeri și așteptări din mintea mea mi-au fost puse forțat sub semnul întrebării. Acum a fost “o surpriză” adevărată. Așteptări, așteptări nemărturisite. Ha! Ha! Ha!! Încercam să diluez cu umor încet, încet veninul din suflet. Întins în pat lângă ea care dormea, priveam tavanul și contemplam realitatea.

Îmi spuneam totuși după ceva vreme că a trebuit să își dorească foarte tare să vină cu mine în această escapadă altfel nu ar fi riscat o flituială brutală din partea mea în vreo gară anonimă. “ Îl ascult acum când își scriu pe Frank Sinatra la cască care nu-mi vine să cred că exact acum îmi cântă “The lady is a tramp”. Da, da amice dau și eu din cap și-i răspund în gând ”yes, yes, Frankie boy, but a gambling tramp.

Multe femei ar fi ales vreo scuză că să evite jena și disconfortul unei astfel de abateri greu de justificat, ca să nu mai vorbesc de explicat. Îmi imaginam că avea o relație și consecința inițiativei de plecare în weekend a fost semnul vulnerabilității pe gâtul ei. Gât splendid de altfel. Să ascunzi o parte din tine (una chiar esențială) în spatele unei măști de nepăsare poate fi riscant. Pe de altă parte, măi prietene, poate sunt eu prea transparent și m-a citit suficient ca să își permită așa ceva. Oricum, ceva în mine a pedalat înapoi mărind semnificativ distanța dintre noi.”


“Pedalatul înapoi e un sport sănătos în astfel de situații.
În altă ordine de idei, vroiam să te întreb dacă ea ți-a mai zis ceva de toba aia misterioasă?” i-am scris.

Am apăsat tasta “trimitere”, gândindu-mă la diversele exerciții de marșarier pe care eu le-am folosit când situația o lua pe arătură. E adevărat că e mai greu să pui astfel de fapte în practică decât declarativul pretențios pus în cuvinte în fața detectivului de adevăruri finale din oglindă. În cele din urmă, calea cea mai simplă variantă a fost să-mi strâng catrafusele și să dau foc viorii al cărui sunet ne-a însoțit în îmbrățișări. Dar așa ceva cere curaj și determinare feroce. Mie nu mi-a fost niciodată ușor.

Într-o ieșire în munți am dezbătut cu el tema șanselor pe care le dăm celor din jur. Una sau mai multe? Dacă mai multe, cât de multe? Mi-a răspuns: ”Una, pentru că la ghilotina mea, tăișul e făcut din gheață”. Când l-am întrebat “Ce-ți veni să spui că e din gheață și nu din oțel inoxidabil?” mi-a răspuns nonșalant cu zâmbetul lui arogant pe față ”ca să nu ezit și să nu aștept prea mult pentru că odată lama topită nu mai am libertatea să iau deciziile bune”.
Nu eram de aceeași părere cu el. “O greșeală poate fi un accident iar pripeala nu e semn de maturitate” i-am zis. Acum eram curios care vor fi pașii următori în faza asta de îmboboceală a relației lui cu Elena.


Al unsprezecelea mesaj

“Mă’ prietene îi greu la deal cu boii mici. Am decis însă să continui sfârșitul ăsta de săptămână chiar și așa ofticat.
?Îți poți imagina că deși a simțit distanța mea nu a făcut vreun pas să se apropie? Nici cel mai mic gest de împăciuire!! Nimic, niente, nada. În conversații, mă învăluia cu afecțiune în zâmbetul ei de Mona Lisa și gata. Ce-o fi văzut da Vinci în femeia aia, măi frate, de a pictat-o așa? Ce ascunde un astfel de zâmbet? Genul acesta de zâmbet fără sens e pentru mine ca o mască. Nu-l pot interpreta ca pe un indicator de direcție. Masca protejează sufletul sau pretențiile? Hai zi-mi, tu care le știi pe astea. Pentru mine e mister.

Oricum seara a fost într-un fel frumoasă poate pentru că restaurantul pe care l-am descoperit a fost neașteptat de cochet.
În cameră,după masă și două pahare de whisky mai târziu am întrebat-o din nou de toba aia miraculoasă. Acum a mai povestit că toba pe care o are la gât e o bijuterie veche care la origine fusese atârnată de cutia celei adevărate. Mi-a relatat că cea adevărată e asemănătoare ca mărime cu acelea pe care le poți cumpăra în magazinele de jucării.
Când eram copil de vreo patru ani primisem și eu una de la unchiul meu. Nu cred că ți-am povestit asta vreodată Cadoul pe care mi l-a făcut unchiu’ atunci dar mai ales efortul exercițiilor mele de toboșar s-au transformat după două zile într-un cartonaș roșu din partea mamei mele către fratele ei. Cartonașul avea scris pe el o interdicție de ne călca în casă vreun an.... Asta am aflat-o cu vreo zece ani mai târziu.

Toba adevătată a Elenei nu am văzut-o încă. Mi-a mai povestit că e într-o cutie din lemn, lucrată foarte frumos dar pe care încă nu a deschis-o. Auzi măi frate să nu o deschidă! Japonezul i-a dat-o când și-au luat bagajele din aeroport.
“La plecare mi-a spus să deschid cutia în care este toba doar când am intenția să o folosesc cu adevărat” a încheiat ea povestea ultimei fraze al omului din orient și a lăsat mica bijuterie pe care o mângâia între degete să dispară sub bluză.
Și asiaticii ăștia au niște obiceiuri...
.....
Hai că te las acum că a ieșit din baie și am cu ea niște intenții malefice :-))”


“Citesc intenții malefice?? Ha! Ha! Ha! Þi-a trecut supărarea sau ai separat-o de prăjiturica serii?” Oricum poftă bună.
Spuneai de Mona Lisa lui Da Vinci. Unii au spus că zâmbetul ei e misterios pentru că era proaspăt însărcinată. Poate i-ai dat Elenei niște ADN personal în zilele astea. Ha! Ha! Hai nu mă face să râd că mi-e crăpată buza.

Ș-apoi știi cum e cu masca? Ea acoperă mai curând sufletul și ca orice mască e imună față de carne. Carnea tranzitează timpul – evoluează și într-un final se descompune. Masca e statică, mereu aceeași. Poate să se pună praf pe ea dar e aliată cu timpul pentru o perioadă mai lungă decât o viață de om. Ea are o formă de imortalitate pe lângă care realitatea adevăratei noastre fețe pălește imediat. Măștile ne ajută să facem o rocadă subtilă între ce emoții vrem să arătăm și ce simțim cu adevărat. Punem masca și ascundem fața. Fața omului trăiește, vorbește prin semne, promite; dacă fața e sub mască, sărăcirea mesajelor ne derutează. Dacă Elena nu îți transmite nimic prin mimica ei, e tricky. Crezi că îți ascunde ceva care e important pentru ea? Fi pe fază și fi în priză.
Da’ i-a spune-mi, ce-ți mai place la fata asta în afară de ce știu că îți place?

Al doisprezecelea mesaj:

“Duminica a venit însorită astfel că mersul pe munte a fost grozav și calitatea conversației la fel. M-a surprins plăcut cât e de rezistentă la urcușuri abrupte și după ce mi-a spus că face diverse sporturi am înțeles că vor fi situații când aș fi alergat eu după ea.:-)
Ce mi-a plăcut sau ce-mi place la ea? Păi mi-au plăcut destul de multe chestii. Cămășile ei largi, bărbătești, unghiile îngrijite dar cuminți, puterea liniștii ei interioare, care acum mă enervează mega, iar în alte situații o admiram. Apoi e deșteaptă și e gustoasă, în faza asta până ieri mi se parea și că e foarte puțin fițoasă și ține bine la tăvăleală și la propriu și la figurat. Citește bine oamenii, chiar mai bine decât credeam. Are un râs molipsitor. Folosește puțin machiaj dar nu mă miră pentru că are pielea fără cusur. Îmi place că deși arată foarte bine se poziționează surprinzător de decent. Pentru cât e de tânără e deja departe. Am o listă și pe celălalt palier dar sunt sigur că nu te interesează. Deocamdată e solid pusă pe un program de observație.”


“Sunt curios ce vei face de luni încolo.

Măi frate, îți luminează fata asta sufletul sau doar îți șlefuiește echipamentul? Te-am întrebat ce-ți MAI place la fata asta în afară de ce știu că îți place? Nu vezi că n-ai acces la mintea ei? Mă învârți în hora vizualului că m-ai amețit. Am înțeles că e faină dar nu e prima femeie faină în patul tău. Ce are ea ce nu ai avut în Laura? Te iau tare că divaghezi cam mult”. A fost răspunsul meu scurt.


Al treisprezecelea mesaj:

“NU O COMPARA CU LAURA!!! Nimeni nu a fost ca Laura. Laura era ca Taj Mahal-ul din Agra. Mi-ai spus tu odată că Taj Mahal-ul e perfect de la trei sute de metri și tot impecabil e de la 30 de cm distanță. Îți amintești? Asta a fost felul cum ai descris-o tu pe Laura. Am fost invidios pe tine pentru fraza asta. De ce nu a fost a metafora mea?
Ei, așa a fost Laura. Cât a fost, a fost și ce a fost a rămas acolo unde trebuie să rămână, în ce va rămâne din mine după ce mă vor fi ars pe rug. Forma de dragoste cu Laura a fost un catharsis....dacă mai știi ce înseamnă asta? Ha Ha!. Cu ea m-am purificat.
Nu mai vreau să atingem subiectul acesta.!!!!!!

Am închiriat acum zece minute niște biciclete de teren neașteptat de bune și vom pleca pe un traseu montan. Soarele e încă sus așa că sper să nu ne prindă noaptea prin pădure. Dacă nu îmi scrii ceva tâmpenii îți voi răspunde.”


“Da, da, da. Laura ta sfântă. Uneori avem nevoie de cineva cum ai tu acum de Elena. Ea e eroina basmului tău personal care sper să fie suficient de puternică să ridice și să arunce către tine bolovanul ce urmează să-ți spargă vitrina iluziilor. Sau poate să-ți bată toba pe care o vei sau nu o vei auzi.
Lasă-mă cu constipațiile astea sufletești c-o să merg imediat să împrumut pentru tine niște bicarbonat de la vecinul meu african ca să te vindece de pretenția că viața s-a terminat cu Laura. Ai erecție – trăiești. Ideea lui Descartes de acum patru sute de ani chiar așa deraiată de la origine e perfect valabilă. Oricum știi ce vreau să spun. Bucură-te de Elena și vei vedea dacă rămâne pe rol de sirenă sau poate fi chiar o nimfă Calypso. Iar dacă insiști să iți refaci vaza visurilor din cioburile altor vaze, fă-o, dar asumă-ți acest pas”.



Al paisprezecelea mesaj:

Două luni mai târziu

“M-a sunat azi la birou de vreo cinci ori. M-a rugat să trec rapidissimo pe la ea că are ceva important să îmi spună. Ce poate să fie așa important ca să merite o așa insistență? Pe la șapte seara am ajuns la ea. Vedeam pe fața ei o formă de neliniște care ieșea din zona comportamentală obișnuită.
“Am să îți spun ceva care poate te va șoca dar te iubesc și țin așa de mult la prietenia ta încât risc să te pierd dar prefer totuși să îți spun eu”.
Mă gândeam că e măritată și îmi dă acum scorul final sau c-o fi însărcinată, mă gândeam la ce poate determina o femeie să se comporte așa? Mi-am zis că o să mușc din acritura asta și apoi ori o scuip ori o înghit.
Recunosc că apropierea dintre Elena și mine s-a mărit exponențial în ultimele săptămâni și senzația de neliniște care se zbătea acum în mine era dureros de prezentă.

Absența ta prietene, mă apasă și m-a apăsat încă de la plecarea ta iar simplul fapt că nu ai luat nici măcar telefonul cu tine m-a agasat la început destul de mult. Asta a fost în primele săptămâni. Apoi m-am obișnuit cu ideea și am înțeles că dorința de a fi departe de lumea dezlănțuită era mai importantă pentru tine decât mesajele mele.
Când naiba te întorci? Îți scriu oricum, că poate ajungi în vreun sat african care să aibă curent electric și internet.

Știi că viața poate să ne surprindă ca traseul unei mingi de rugbi? Un itinerar plin de întorsături neașteptate și înălțări sau coborîri binevenite. Ce a fost aseară la mine e prima jumătate din ultima propoziție. Citește atent!!

“Mi-ai tot spus că ai diverși oaspeți, investitori din tot felul de țări, care vin în vizită și pe care-i întâlnești și în hoteluri. Și m-am gândit că ești frecvent pe acolo” îmi zise ea calmă.
“Da”i-am răspuns “și ce-i cu asta?”
“Păi asta e. Nu vreau să te întâlnesc pe acolo din greșeală”
“Adică cum???” am întrebat destul de supărat pentru că nu vroiam să-mi las mintea să alunece pe vechea pantă a suspiciunilor ce se închegau cu repeziciune.
“Mai merg uneori și eu prin hoteluri......... Sunt o escortă de lux”
“...................Așa!!! să înțeleg că mă bucur de atenția unei curve de clasă?”
“Poți să mă numești și așa. Am vrut să îți spun asta de ceva vreme dar nu am avut ocazia” a spus ea aproape în șoaptă.
“Și ce aștepți de la mine după așa o știre? Să-ți spun că mă bucur de banii care i-am economisit?” am zis pe cel mai zeflemitor ton posibil.
“Nu aștept nimic special însă am vrut să te privesc în ochi când îți spun asta”
“Ok!! m-ai privit, vrei și un buchet de flori ? ...... Înaintea plecării mele vreau un singur lucru: vreau să îmi spui de ce ai ales să-mi împărtășești o parte “nesemnificativă” a vieții tale, ACUM?”

Eram contrariat pentru că era atât de naturală în comportament încât vinovăția ei nu avea culoare. Părea eliberată de povara secretului cărat în tăcere. M-am apropiat de oglindă să-mi văd expresia feței. Tu mi-ai zis odată că în preajma oglinzilor singurătatea e mai puțin apăsătoare. Ce simțeam în acele clipe? Furie? Tristețe? Dezgust? Dezamăgire? Dispreț? Sau erau toate amestecate?
Privindu-mă, mi-am amintit de combinația dintre duritate și visare pe care o contemplam în urmă cu câteva seri în preajma ei.

“Aș putea să îți spun totul dacă ai dori cu adevărat să mă asculți!!“ a șoptit ea. “Nu caut scuze și nu aspir la iertări. Asta sunt eu și ai libertatea să accepți cum sunt, sau nu, chiar dacă ți-am creat o dezamăgire așa de mare pe care o văd acum în privirea ta în neiertătoarea oglindă.”
“Nu știu dacă mă interesează să te ascult”, i-am răspuns uitându-mă în sticla șlefuită în care erau vizibili și ochii ei. O priveam curios, cu o neașteptată mirare; de ce mi se întâmplă așa ceva? Mi-am amintit brusc și de vânătaia din trecut pe care nu a mai discutat-o vreodată. Ce tâmpit, ce idiot pot să fiu. În aer vibra și nerăspunsa întrebare de cum voi ieși din virajul acesta brutal făcut de viața mea în ultima oră. Parcă mă dedublasem brusc. Eram și observatorul și observatul.
“Orice se va întâmpla între noi accept și mă supun deciziei tale”mi-a spus. “Ai dreptul să mă judeci fără milă și cred că nu ai fi singurul care ar face-o așa. Nu îți cer întoarceri. Îți voi scrie cândva scrisori care poate îți vor răspunde la unele întrebări neadresate. Atunci mă vei întelege.”
“Bine, bine, scrie-mi câte scrisori vrei.”
......
Liniștea dintre noi era ca o pâclă groasă în care ai fi putut ascunde un portavion.
......
“Îți mai amintești vânătaia de pe gâtul meu?” și mă privi direct în ochi
“Greu de uitat așa ceva, nu crezi?” i-am spus simțind clar cum mi se ridică nivelul de agresivitate.
“Americanul acela a venit a doua oară în România, special pentru mine, și a insistat la agenție să mă revadă. Această dorință era însă împotriva regulilor mele de a întâlni un bărbat a doua oară. A oferit să plătească 2500 de dolari și ca urmare agenția a pus o imensă presiune pe mine. Pentru că fusesem cu tine în serile precedente l-am tot amânat. A așteptat și a așteptat în hotel. Când am apărut dimineața cu două zile întârziere m-a “pedepsit” și mi-a urat un weekend “fantastic” cu iubitul.
..................
Þi-am văzut ochii acolo în cameră, chiar dacă cuvintele ți-au rămas nerostite. Mi-am jurat că i-o voi plăti înapoi. Am și făcut-o când a mai venit într-o vizită. L-am întâlnit tot în hotelul acela foarte luxos. Am venit însă cu niște funie și niște cătușe. M-am jucat cu el. În joacă, l-am legat de pat și l-am lăsat dezbrăcat iar după ce am decuplat telefonul am ieșit. Înainte de plecare l-am fotografiat atât pe el cât și toate actele care le-am găsit pe noptieră. I-am promis că-i voi trimite scrisori de dragoste și fotografiile făcute. Asta am făcut-o doar ca să ard în mine durerea simțită acolo în hotelul din munți când am văzut, în primul nostru weekend, tristețea din ochii tăi. Nu am fost vreodată slabă și nu am acuzat pe nimeni de lucrurile care mi s-au întâmplat.
...........
Văd că vrei să pleci. Nu te opresc. Dacă însă vreodată în viață vei auzi o bătaie de tobă privește în jurul tău. Poate voi fi eu, sau poate va fi altcineva care te iubește dincolo de cuvinte. Ascultă sunetul tobei. E un sunet mut pentru mulți și pe care îl auzi doar când orgoliul din suflet s-a ars. Îl vei auzi cu inima”


M-a intristat mesajul lui, astfel că i-am răspuns.
“Cu ceva săptămâni în urmă, după ce am traversat în multe zile Rusia cu trenul și am ajuns la Vladivostok unul din gândurile care m-au bântuit a fost că femeile care au fost valoroase în viața mea au fost precum gările din Siberia. Puține, și la mare distanța una de alta. Sfaturi nu pot să îți dau. Mă voi întoarce cândva, în câțiva ani, în țară. Îți voi scrie când voi avea ocazia.”



Al cinsprezecelea mesaj:

După o lună am primit un pachet în care era....... toba cea mare și o scrisoare.

Scrisoarea a I-a
“După plecarea ta, am fost în fiecare noapte în fața casei tale. Îți priveam uneori umbra lăsată pe perdea. Îți priveam prietenii care veneau și plecau. Nu am plâns pentru că durerea pierderii tale a fost prea mare. Într-un târziu am decis să folosesc toba. Mi-a fost înfiorător de frică că inima ta nu o va auzi prin toate termopanele care îți protejează intimitatea și îmi era groază de faptul că voi putea bate toba DOAR o singură dată.

Când într-un ceas de seară m-am hotărât să o folosesc, cerul era întunecat precum sufletul meu. M-am așezat în mașină și am deschis cutia. În culoarea nopții am privit cât am putut de intens la obiectul care speram să mi te readucă. Am rugat toba să nu mă abandoneze. Când i-am mângâiat în întuneric suprafața netedă mi-am dat seama că voi bate într-o țesătură delicată de mătase. Cu cele două bețe în mână am închis ochii și am început să bat. Ascultam sunetul mut al inimii mele care plângea. Am bătut fără oprire, am bătut în ritmul stropilor care cădeau pe mașină, am bătut în ritmul vântului care mișca crengile teiului, am bătut cu furie așa cum bătea ploaia în geamul tău. Inima ta nu m-a auzit. Nu m-a auzit!. Nu m-a auzit!. Am bătut toba fără să mă opresc o secundă. Am bătut toba până la răsăritul zilei. Vocea mătăsii, ecoul iubirii mele, era mută. Atunci am plâns pentru prima dată.

Nu am ieșit din casă mai multe zile și m-am gândit doar la tine și la rolul meu. Toba de mătase nu m-a ajutat să găsesc și să păstrez marea dragoste.
Poate eu am fost doar persoana care urma să-ți aducă toba. Rolul meu fiind trecător, o simplă mesageră în viața ta. De aceea am hotărât să ți-o dăruiesc.
Sper din suflet să nu ai vreodată nevoie de ea iar dacă peste ani când vei privi înapoi fericit, o vei putea dărui cuiva mai departe. Vei fi astfel și tu la rândul tău doar un simplu mesager. Dar vei fi un mesager fericit.

Voi pleca din țară ca să pun măcar distanță fizică între noi. Ultima ta atingere a rămas în mine, o vibrație precum una lăsată de un gong într-o mănăstire tibetană, așa cum mi-ai povestit tu odată. Amprenta acelei atingeri mai sună și răsună în mine, ecouri peste ecouri și sunt surprinsă de cât de puțin spațiu sufletesc am nevoie ca să te păstrez.”

*****


“Ti-am citit mesajul și i-am citit scrisoarea într-un cort într-o oază în Mali. Internetul ajunge și pe aici. Dacă nu cu altcineva, cu diferitele grupări Islamice Vreau să ajung la Timbuktu cu niște soldați francezi.
Ce ai simțit când ai citit scrisoarea Elenei?
Semnalul e foarte slab. Sper să ajunga mesajul.
Poate “Micul Prinț” eroul lui Antoine Saint Exupery, te-ar putea ajuta......”


Al șaisprezecelea mesaj:
După patru ani

Mă prietene au trecut ceva ani de când nu știu nimic despre tine. Trimit mesajul acesta unui număr de telefon fără să am convingerea că va ajunge la tine. Mai trăiești? Am evitat să îți scriu despre ea. Tu ești oricum singurul care știe toate povestea.
M-am mai gândit uneori, în special seara, la Elena. Am recitit scrisoarea ei de zeci de ori. Poate am fost nedrept cu ea. Poate ar fi trebuit măcar să o ascult. Poate, poate, poate. Ghilotina mea cu lama de gheață a căzut prea repede. După multă vreme mi-am dat seama că nu a fost ghilotina, ci era aroganța mea cea care m-a pedepsit. Într-o astfel de seară am găsit în cutia poștală scrisoarea ei. I-am recunoscut imediat scrisul.

Scrisoarea a II-a

“Dacă ți-aș șopti la ureche când dormi numele tău secret, te-ai trezi brusc si m-ai recunoaște?” M-am întrebat de nenumărate ori în ultimii ani dacă așa ceva s-ar fi putut întâmpla vreodată.

Încă din școala generală băieții mi-au acordat mare atenție. În liceu s-a întâmplat la fel doar că miza crescuse. Știam că erau pariuri cine va fi primul în stare să mă “răstoarne”. Am văzut disprețul multora dintre ei arătat altor fete, lăudăroșenia și superficialitatea lor. Lupta dintre sexe era nedreaptă. Dacă nu bifai pe palierul fizic erai declasată și rapid înlocuită cu una mai docilă. Eram invitată frecvent la petreceri și în cluburi. Aceleași comportamente. Cine învinge pe cine! Extrem de puțini dintre băieți erau curioși să cunoască persoana din spatele ochilor. Aproape toți erau păuni aspiranți în ale impresionatului. După ce au scorat fugeau cât mai repede la amicii lor să le dovedească prin descrieri detailate sau cu fotografii făcute pe ascuns de succesul avut. Jocuri puerile de putere.
Eram de asemenea conștientă că am puterea să decid într-un minut după ce am intrat într-un club cu cine as putea ieși de acolo în seara respectivă. Era o aroganță feminină dusă la extrem. Când mai ieșeam cu prietene, doar noi fetele, eram invitate frecvent de bărbați tineri sau chiar de cei între două vârste la diverse petreceri private. Uneori întrebam pe cel care-mi făcuse propunerea: ”Dacă ți-aș promite că nu se va întâmpla nimic fizic între noi în noaptea asta, absolut nimic, ar mai rămâne invitația ta valabilă?
Unii rămâneau blocați bâlbâind un “da” neconvingător alții se repliau fie cu o înjurătură de “ce fufă arogantă ești” sau plecau fără comentarii, fără măcar să salute și selectau ca-ntr-un bordel alte posibile partenere de o noapte. Tranzacții sexuale de ambele părți.

După un timp am decis că voi trata bărbații în felul în care am fost tratată. Am luat contact cu o agenție, curioasă să încerc calea asta. “Escortă de lux, o dată pe lună și o singură dată cu un bărbat” le-am spus. Banii îmi ajungeau cu prisosință. Agenția a protestat inițial la condițiile mele dar, pentru că eram altfel decât celelalte fete au acceptat. Nu depindeam de nimeni, aveam timp pentru mine. Plecam în fiecare zi la facultate și apoi petreceam alte ore în bibliotecă cititind. Cărțile erau balsamul sufletului meu. Mergeam și la sport cu aceeași tenacitate. Nu m-am deschis sufletește față de nimeni în tot acest timp. Nimeni nu știa de această dualitate a vieții mele. Zilele se scurgeau așa, în tăcere, până când te-am cunoscut.

Mi-am dat repede seama că ești altfel, că ești într-o altă căutare. Știam că va trebui să iau o decizie. Odată când spuseseși că te deranjează zâmbetul meu de Mona Lisa și în special tăcerea care îi urmează, mă gândisem oare cum mă vei judeca tu dacă ai afla adevărul. Am ezitat să îți spun nefiind convinsă că vei putea accepta. Știam însă că fiecare zi care se depunea între noi mărea greutatea capacului cutiei destăinuirii.
Prețul alegerii are întodeauna un cost ridicat, nu neapărat prin rezultatul implicit, ci prin renunțarea la alternative. Dar eram arogantă, arogantă.
Petreceam unele seri în cazinouri și vedeam cum unii aruncau pe masa verde a ruletei sorții câte un jeton de o mie de dolari doar să atingă paroxismul libertății. Am hotărât să aleg o zi, o dată, când îți voi spune. Vroiam să trăiesc sublima libertate sufletească spre care aspiram cu tine. Restul îl știi.

Timpul cu tine mi-a fost foarte valoros. Prețul aroganței mele a fost pierderea ta. Sper că ești un om profund fericit.


“Îți scriu după șase luni Scuze. Africa e mare. Da! mai trăiesc. Am trecut prin multe încercări. O fi forma mea de purificare sau flagelare? Ha! Ha! ha!. Mesajul tău m-a bucurat. Scrisoarea ei m-a întristat. Când sunt lecțiile vieții cele mai valoroase? Când le primim sau când le înțelegem cu adevărat?
Mai știi ceva de ea?”


Al șaptesprezecelea mesaj:
După un an

În toamna trecută eram la Paris, într-o plimbare spre Turnul Eifel. Lângă Palatul de Chaillot, pe șosea erau desenate tobe, zeci de tobe, sute de tobe, toate identice cu toba pe care mi-o lăsase Elena. M-am oprit siderat cu gândurile paralizate și după minute multe am întrebat cu greu un polițist dacă știe când și de cine au fost desenate sutele de tobe. Mi-a spus că au fost desenate în cursul mai multor veri de o femeie care spunea trecătorilor că vor putea auzi chemarea iubirii lor adevărate doar dacă vor călca peste ele. Dacă nu vor auzi cu inima sunetul tobelor înseamnă că nu au trăit încă adevărata dragoste.
De atunci grupuri de copii și adolescenți le recolorează primăvara și toamna iar primăria pariziană încurajează acest obicei. În orașul indrăgostiților, tobele îți anunță inima dacă ai descoperit sau nu adevărata dragoste a vieții.


Toba de mătase mătase, firul roșu al acestei povești nu îmi aparține. Toba de mătase este o poveste japoneză veche de peste o mie cinci sute de ani. Ce am desenat în jurul ei a fost cu ajutorul muzei din tastatura mea, iar restul e în imaginația ta.