Manuscrisul apostolului (4)

(continuare)

Anii trecură și Hokim crescu, devenind un tânăr frumos, demn de respect. Era foarte devotat lucrării cele noi învățate de la Teodosie, iar acesta mulțumea Domnului neîncetat pentru acest ajutor însemnat trimis pentru lucrarea din Etiopia. Tânărul pleca mereu să țină predici în satele vecine, chiar și în unele cetăți îndepărtate, unde succesul lucrării se vedea imediat. Lanul era mare, era nevoie de alți și alți ucenici. Așa că Teodosie alesese câțiva tineri care aveau mare drag să asculte și să urmeze Cuvântul din Evanghelie, și îi învăță pe toți să citească din manuscris și să înțeleagă ceea ce citeau. Ba mai mult, tânărului Hokim îi veni în minte să copieze manuscrisul. Nu-i reuși mare lucru din prima încercare, dar nu se descurajă, se strădui până când reuși să copieze aproape perfect manuscrisul apostolului Ioan. Aceste copii ale manuscrisului erau de mare folos atunci când tinerii ucenici învățau limba elină și studiau Cuvântul Domnului.

Venise o nouă vreme de toamnă, mai rece ca altele. Teodosie cam tremura de frig în chilia sa de deasupra abisului de munte. De aceea, adunase multe lemne uscate din pădure, ca să facă foc, pentru încălzire. Mare îi fu mirarea când, într-o dimineață, văzu toate întinderile din ținut acoperite cu o pătură albă de zăpadă. Până și ramurile copacilor erau albe de nea. Deși îi era frig, era mulțumit să vadă zăpada cea imaculată aici, în țara aceasta caldă, unde localnicii n-au văzut zăpadă de când sunt ei. Stând așa, în înăuntrul chiliei sale de sub stâncă, Teodosie zări ceva foarte nostim : doi pui de gazelă se opriră chiar în fața chiliei sale și se uitau spre el. Era uimit de drăgălășenia ființelor venite la el. Atunci luă în câte o mână mai multe smochine și veni încet către cele două mici gazele. Acestea nu aveau nicio frică de el, căci li se părea un om foarte cumsecade. Mâncară din mâinile apostolului smochinele întinse în palme și apoi, bucuroase, săriră zburdalnice la vale, topindu-se în pădure. Veneau în fiecare zi pe la el, măcar să-l vadă un pic. S-ar fi zis că era o mare prietenie între ei. Multă vreme gazelele au continuat să vină, chiar și când au crescut mari de tot, cât părinții lor.


După ani și ani, Teodosie, obosit de bătrânețe, simțea că nu mai are putere să urce și să coboare muntele de la chilia sa spre cetate. Nici nu vroia să coboare de tot de pe munte, deși era chemat nu odată de credincioșii din vale. Prefera să rămână pe povârnișul muntelui, căci era multă liniște acolo și se putea ruga în voie. Trebuia să-și pregătească cugetul pentru partea de sfârșit a lucrării sale în Etiopia. Își aducea aminte de tinerețea sa din orașul Alexandria, de școli înalte la care fusese ucenic. Știa că nu își va revedea niciodată rudele, prietenii săi din Alexandria, dar că, odată și odată, se va revedea împreună cu toți creștinii la Marea de Cristal, în luminoasa Împărăție a Domnului Isus Hristos. Gândul acesta îl încuraja și îi dădea putere să treacă peste bătrânețe și însingurare.

Au venit zile reci, cu ploi multe. Simțea în piept durere greu de suportat. Se întinse pe patul lui improvizat din crengi de copac, peste care avea așternută o blană de oaie. Suferea. A doua zi, când se făcu ziua, văzu la intrarea chiliei sale două figurine cunoscute. Erau siluetele celor două gazele care nu-l uitaseră, și-i făceau acum o vizită. Se vedea că bietele creaturi erau îngrijorate. Teodosie nu se mai ridică din pat să-i întâmpine, ca altădată. Un localnic trecea pe acolo și văzând cele două gazele în fața peșterii, se minună. De ce nu fugeau ele, de ce erau așa de neliniștite, de ce băteau cu copite în pământ? Se apropie să vadă ce se întâmplă și îl găsi pe Teodosie aproape sfârșit. De bună seamă, îl recunoscu. Încercă să-l ridice, însă nu izbuti. Atunci etiopianul coborî în fugă în sat, și reveni cu încă trei bărbați vânjoși, să-l ducă la vale pe bietul Teodosie. Acesta știa că nu era cazul să se împotrivească, de vreme ce nu se mai putea îngriji de el însuși. Îl coborâră în sat și-l așezară într-un pat cald, aproape de foc. Își mai reveni, dar nu pentru multe zile. Peste încă trei zile de suferință, diaconul cel străin se stinse din viață. Acest fapt întristă mult de tot pe creștinii din cetate. După ce cântară și rostiră rugăciuni în jurul trupului neînsuflețit, îl duseră la marginea așezării, lângă o pădure de chiparoși și-i zidiră acolo un mormânt din pietre. Îl îngropară după datina din Scriptură. Apoi, în lunile care au urmat, veneau mulți credincioși la acel mormânt, unii să se roage, alții să plângă după apostolul lor drag. Deși, conform Scripturii, știau bine că plânsul nu avea rost, că pentru toți cei credincioși va urma o înviere. Dar nu puteau să se obișnuiască să ducă mai departe evanghelizarea fără scumpul lor frate în credință, Teodosie!

Cu timpul, numărul credincioșilor din cetate crescuse mult, căci mai veneau și alții de prin satele învecinate. Așa că, în locul acela unde era zidit mormântul lui Teodosie, se construi un templu, prima biserică creștină zidită în acel ținut îndepărtat al Etiopiei!
Poate cititorul ar vrea să știe ce s-a întâmplat cu manuscrisul apostolului… De bună seamă, nu a fost ținut ascuns „sub obroc” în vreo ladă a unui templu, sau în chilia unui pustnic. Mai întâi, ucenicul cel tânăr, Hokim, fiul stăpânului cetății, îl lua cu el oriunde pleca în evanghelizare prin satele apropiate. Apoi, acel manuscris, dar și copiile sale, au circulat prin alte sate și alte ținuturi, până când Cuvântul Domnului a dat roade bogate în țara aceasta binecuvântată de Domnul Isus Hristos, în care oamenii erau atât de doritori să cunoască Adevărul!

SFÂRȘIT