Alergasem toată noaptea ca un nebun. Știam că nu am voie, că nu e safe, dar nu aveam de ales. Altfel nu aveam cum să fac performanța de 140 de produse adunate in căruț pe oră. Ei stiau bine că fără să alergi nu ai cum să reușești dar te presau oricum. Închideau ochii cănd te vedeau că împingi căruțul ca un cal în călduri și doar îți atrăgeau atenția că nu trebuie musai să faci galop. Culegeam de pe zona mea chiloți, sutiene, rochii, cizme ori pantofi cu viteză maximă ferindu-mă cu abilitate de radarele cu chip de om. Devenisem un sportiv de performantă, deși mă angajasem acolo ca un om normal. Puteam să alerg în continuu chiar și zece ore în șir. În aproape doi ani, am adunat cu rapiditate mii de chiloți, cu frica în suflet că la cea mai mică greșeală voi fi dat afară. Știam bine că sunt vizat și urmărit îndeaproape de poliția companiei. În noaptea de Crăciun, la muncă fiind, spusesem unui supertâmp plin de zel și cu dorință de afirmare, care din păcate era român de-al meu, chiar din același oraș cu mine, să mă mai scutească de performanțe absurde, că eu oricum mai stau doar două săptămâni și o să mă car în țară, fie ce o fi. Gagiul a băgat la cap și m-a pus pe lista celor ce vor fi concediați cu prima ocazie. Bănuiam că momentul va veni curând dar mai vroiam să alerg, pardon, să lucrez încă două săptămîni, așa cum îmi propusesem. Dar nu a fost să fie. Eram pregătit psihic pentru momentul fatal, pentru că vreme de doi ani văzusem disperarea în ochii sutelor de oameni dați afară pentru simplul motiv că asta este.
Și momentul a venit. Pe la șase dimineața,transpirat de atâta fugă după chiloței, atunci când mai aveam doar o oră până să plec acasă și intrasem fericit în happy hour primesc mesajul fatal, pe arma legată de mâna stângă, prin care împușcasem milioane de prețuri, și prin care toată munca mea era urmărită și coordonată la secundă. Trebuia să mă prezint de urgență la mașina de luat amprente, după ce confirmam că am primit mesajul. Am confirmat, cu strângere de inimă pentru că știam că voi rămâne fără job înainte de termenul pe care mi-l propusesem. Până să ajung la aparatul de scanat mâini și inimi frânte, am trăit toată deznădejdea oamenilor pe care îi văzusem aruncați afară ca pe niște dinți cariați cu mult înaintea mea.
Ne-am întâlnit toți condamnații la agenție. Români, englezi și alte nații. Super tâmpul și sefii de echipă își fereau privirile. Un englez a vrut să dea de pământ cu proiectorul de 1000 de lire dar a fost oprit de un om de ordine care ne supraveghea ca un gardian de pușcărie. Alt englez amenința că o să îi dea în judecată, pentru că el își știe bine drepturile, rahat. Nu s-a speriat nimeni. Un bulgar, Asen Asenov era cel mai bun la performanță din tot schimbul după ce un român super rapid se săturase, își bagase picioarele și plecase. Bulgarul nu pricepea nimic din ce se întâmlase. Ceilalți erau uluiți pentru că nu înțelegeau de ce au fost și ei printre cei sacrificați. Prietenul meu Raul, care umbla și el, ca și mine, cu biletul fără întoarcere spre România în buzunar, enervat de atâta melodramă, a cerut printr-o înjurătură națională să semneze cât mai repede actul de eliberare. După el am semnat toți și am fugit sub escorta gardianului la o țigare. Gardianul ne-a confiscat și legitimațiile dobândite cu sacrificii, pentru a nu mai putea avea acces în depozit. Uite pentru cine am muncit cu devotament doi ani de zile fiind la momentul acela cel mai vechi angajat pe agenție. Pentru ei nu eram decât o cârpă murdară bună de aruncat la gunoi după ce a fost stoarsă cât au avut nevoie.

Din acel moment, eu am devenit cel mai fericit turist român din Anglia.
Sunt liber. Abia aștept să mă întorc acasă.

GabiC.