Adoris și Kromia (10)

Într-o seară de toamnă, pe când ramurile viței de vie gemeau grele de rod bogat și culegătorii de măsline umpleau amforele cu roadele livezilor, și pe când vânturile străine începeau să tulbure lumea tihnită a apelor, pe vârfurile munților de pe țărmurile îndepărtate începură să fie văzute focuri pâlpâitoare, agățate parcă sus de tot, pe cer, căci munții pe care ardeau ele erau înalți și contopiți cu cerul întunecat. Acele focuri stranii au fost văzute câteva nopți în șir.

Pretutindeni în lumea insulelor erau paznici care vegheau necontenit semnalele focurilor de noapte. Și de data asta, de cum văzură focurile, paznicii îl vestiră degrabă pe Craton.

Aflând asemenea veste, Craton a urcat în seara următoare, în fruntea unui grup de călăreți, spre piscul cel mai înalt al munților din insulă pentru a se convinge el însuși că semnalele sunt adevărate și nu sunt doar o închipuire, cum s-a mai întâmplat și altădată.
Printre cei care l-au însoțit, erau și Amfion și Adoris. Ajungând pe creasta muntelui nu le-a rămas decât să aștepte să se întunece. Și, când noaptea a pus de tot stăpânire pe întinderile din jur, rând pe rând, focurile au început să răsară în depărtările întunecate.

- Nu ar trebui să aprindem și noi focul? îl întrebă Adoris pe Amfion, știind și el câte ceva, dar puțin, despre aceste semne.
- Fără îndoială, răspunse Amfion. Trimiterea noutăților prin flăcările focului e lege în toată Elada.

La porunca lui Craton, oștenii au dat foc unui rug imens pe care l-au pregătit pe vârful muntelui, într-un loc ales de Amfion. Focul s-a aprins degrabă și a început să ardă puternic movila de trunchiuri uscate și smoală încinsă. Vuietul lui se înteți și flăcările dogoreau până la mare depărtare.

Dinspre satele și cetățile insulei se adunară în preajma focului o mulțime de curioși. De la distanță li se vedeau fețele înroșite de flăcările purpurii și înalte.

Adoris, admirând mărețele pălălăi din fața sa, s-a apropiat de Amfion, vrând să înțeleagă mai îndeaproape rostul focurilor.

- Cum poate cunoaște cineva, mai precis, de la asemenea distanțe, ce reprezintă focurile? Un foc ce vestește războiul contra regelui Atalyei nu poate semnifica, la fel de bine, spre exemplu, că barbarii au intrat în Atena?

Amfion se grăbi să-i explice, constatând că Adoris nu știa mare lucru despre semnificația focurilor:

- Vezi, tu, Adoris, voi, atenienii, care vă sosesc zilnic în port sute de corăbii venite din toată lumea, aveți privilegiul de a primi vești destul de repede din orice colț al lumii. Gândește-te însă, la acea puzderie de insulițe risipite în largul mării, în care rar poposește câte o corabie, cât de important este ca și locuitorii acestor insule să afle cât mai repede ce se întâmplă în lume. De fapt, chiar și în orașul vostru există paznici pe înălțimile crestelor care veghează neîncetat focurile...

- Știu asta! Ceea ce nu știu este cum de pot fi înțelese cu atâta exactitate aceste semne, repetă Adoris nedumerirea sa.
- Nu trebuie să te miri! reluă Amfion. E foarte simplu: sunt doar câteva situații în care veștile se transmit prin focuri. Oricare dintre ele se deosebește de celelalte prin numărul focurilor și momentele nopții când se aprind. De asemenea, deosebirile sunt date și de numărul de nopți în care ele se repetă...

- Vrei să zici că nu putem ști exact acum ce reprezintă focurile de-acum? întrebă Adoris, încă needificat.
- După felul în care s-au aprins ele aseară, se prea poate ca ele să însemne plecarea popoarelor la război, conform înțelegerii. Ieri noaptea au fost aprinse trei focuri la răstimpuri de câte două ceasuri. Dacă noaptea aceasta ele se vor aprinde de două ori la răstimpuri de trei ceasuri, vom fi siguri că este vorba de plecarea noastră la luptă.

- Da, acum sunt lămurit! spuse Adoris mulțumit. Când ai să ai timp odată, te rog să mă înveți și pe mine să recunosc focurile și toate înțelesurile lor.

Mulțimea de curioși a rămas pe munte până după miezul nopții, dornică să afle complet conținutul mesajul. La o oarecare depărtare de focul deja aprins, stăteau pregătite și alte ruguri, care urmau a fi aprinse când avea să sosească momentul potrivit.

După ce flăcările celui de-al doilea rând de focuri s-au stins, la trei ceasuri de așteptare, cei prezenți s-au putut edifica complet că tâlcul mesajului transmis era acela de plecare la război împotriva regatului Atalyei. Era semnul convenit de regi în cadrul convenției de la Sardes.

Nu era o veste bună, susțineau aproape toți cei prezenți. Războiul nu era o bucurie pentru nimeni. Neliniștită, mulțimea de curioși de pe vârful muntelui a început să se destrame, toți se îndreptară spre la casele lor.

Și totuși, o parte dintre oșteni s-a bucurat la aflarea veștii că războiul va începe în curând. De multă vreme așteptau acest prilej, pentru a le mai crește simbria, dar și pentru a se umple de glorie, de fapte de vitejie, sau cine știe din ce alte motive.

Craton și însoțitorii lui și-au luat caii de căpăstre, căci era întuneric și drumul nu putea fi deslușit de cai, și coborâră în tăcere spre cetate.

Focurile s-au mai repetat după aceea câteva nopți la rând, cu aceeași semnificație. Zilele care au urmat au fost încărcate de treburile pregătirilor pentru plecarea pe mare a oștilor lui Craton. S-a făcut mai întâi aprovizionarea expediției. Multe turme de oi și de vite au fost adunate laolaltă de prin satele insulei și cumpărate pentru a fi luate pe corăbii pentru hrana soldaților. Multe amfore cu fructe, butoaie pline cu vin și alte, multe alte lucruri folositoare unei armate care se îndrepta spre câmpul de bătălie. Corăbiile mai vechi au fost reparate și încleiate bine cu smoală. Apoi, au fost lustruite, ascuțite și probate armele fiecărui oștean în parte, armurile, veșmintele. Au fost numărate și încărcate pe corăbii corturile de campanie. Toate proviziile au fost cărate, încărcate și așezate cu grijă pe corăbii.

Corăbii mai luxoase, elegante, au fost pregătite pentru îmbarcarea luptătorilor. În total, douăzeci de corăbii urmau să plece în expediție încărcate cu oșteni, și încă zece încărcate cu provizii. Dintre toate, cea mai zveltă și mai frumoasă era trirema pe care urma să se îmbarce Craton și apropiații săi. El veghea cu multă stăruință ca toate corăbiile să fie pregătite așa cum se cuvine, să nu fie făcut ceva în pripă sau greșit, nici măcar din întâmplare.

Era un spectacol magnific să privești vasele ancorate în apropierea portului, frumos aliniate, așezate în ordinea importanței lor, renovate și lustruite de parcă ar fi fost toate noi. Pe catargele lor înalte sclipeau pânze albe, încercate din vreme pentru a li se vedea comportarea în puterea vântului.

În sfârșit, sosi și mult așteptata zi a plecării. Pavilioanele regelui vuiau de zăngănit de arme, de nechezatul cailor și de poruncile căpeteniilor. Pe la porți și pe la fântâni, se iviră mulțimi de copii, femei și bătrâni, să asiste la marea îmbarcare, să-i îmbărbăteze pe oșteni, să le dea curaj și însuflețire, și să-și ia rămas bun de la cel dragi.

Craton, după ce a adunat toate căpeteniile de pe fiecare vas, a dat ultimele porunci înainte de plecare. În tot acest timp pe altarele templelor din apropierea cetății erau aduse fără încetare jertfe ce aveau menirea să îmbuneze zeii și să-i implore să le aducă izbândă și faimă vitejilor.

Când s-a dat semnalul de plecare, trâmbițele sunară, adunând lumea la ospățul de prânz, ultimul înainte de îmbarcare. Așa cum era obiceiul, ospățul pentru cei de rând era întins pe plajă până în port, încât slujitorii regelui trebuiau să aducă de departe bucate și băutură pentru toți oștenii. S-au împărțit berbeci și viței fripți, iar oștenii s-au înfruptat cu lăcomie din toate. Sclavele aduceau neîncetat vedre cu vin și smochine, împărțindu-le la toată lumea, la oșteni, dar și la rudele acestora care năvăliră și ei să vadă îmbarcarea oștirii.

Împotriva obiceiului său din ultimul timp de a dormi până spre prânz, regele Glaucon s-a trezit de cum s-au ivit zorile în acea dimineață și n-a mai avut pic de somn. Era emoționat de trimiterea, pentru prima dată, a fiului său la război, în fruntea oștirii sale. Porunci, morocănos, să i se aducă armurile sale din tinerețe. Ceru să fie ajutat să-și pună armura sa veche, care însă îl strângea cumplit pântecele. Când se lămuri că nu i se mai potrivește, renunță la armură și se incinse numai cu tunica ușoară, împodobită cu găitane aurite, peste care și-a pus mantaua sa lungă, regească, ce-i atârna până la călcâie. Coroana, în schimb, îi venea întotdeauna bine pe creștet. Și-a luat sabia și și-a spus să dea mai întâi o raită printre oștenii din curtea sa.

A hotărât, chiar în dimineața aceea, ca Amfion, cumnatul său, să nu plece la război, ci să rămână pe insulă, unde regele avea nevoie de sfaturile sale și de sprijinul său. În schimb, Amfion, și-a înrolat în armată, sub comanda directă a lui Craton, pe cei doi fii ai săi, cu toate că bieții de ei, nu erau tocmai copți pentru o astfel de încercare.

Adoris privea cu încântare toate pregătirile de plecare. Dacă pentru soldați putea însemna o despărțire tristă de cei dragi, dar și o nestăpânită dorință de a deveni mai bărbați, pentru el, plecarea aceasta, însemna o posibilitate de izbăvire, de ispășire a unei pedepse meritate, o posibilitate unică de a-și răscumpăra o parte din greșelile tinereții. Venise pe această insulă cu gânduri de tâlhar, dar, iată, oamenii aceștia l-au tratat ca pe un oaspete scump, chiar ca pe un rege, și l-au pus, aproape de necrezut, pe lista lor de prieteni. Craton, fiu cu sânge de rege, îi dăduse o șansă unică de a deveni alt om. S-a lăsat impresionat o vreme de frumusețea și liniștea insulei, a văzut ce viață fericită duc locuitorii ei, a simțit rostul și bunătatea acestei seminții pe care nu o cunoștea decât din auzite. Acum inima îi tânjea cu adevărat după fapte de glorie, visa lupte adevărate, visa laurii victoriei, virtuți bărbătești, civilizație, și, multă, multă recunoștință pentru cei care i-au dăruit cu atâta încredere prietenia lor.

Adoris tresărea de bucurie la gândul apropiatei călătorii. Îi era nespus de îndatorat lui Craton că îi oferise această șansă, odată cu perspectiva unei afirmări atât de luminoase. Simțea că, mai degrabă ar consimți să moară decât să se întoarcă în Atena fără glorie, fără onoare, fără prestigiu.

Pentru Craton plecarea pe mare însemna o acțiune chibzuită, în care își concentra întreaga energie și întreaga abilitate a minții sale, ca pregătirile să se desfășoare perfect, conform obiceiurilor și ritualurilor moștenite din timpuri străvechi, ca expediția să reușească și să se întoarcă acasă cu armata sa fără prea multe pierderi de vieți omenești și, pe cât posibil, cu cât mai multă glorie pentru el și pentru tovarășii săi. Pentru prima dată conducea armata tatălui său într-o expediție de luptă și pentru prima dată simțea pe umeri o grea povară dar și o mare mulțumire.

Adoris era pregătit de plecare chiar de la primul ceas al dimineții. Fiindcă nu mai avea prea multe treburi de făcut, se plimba pe platoul pe care urma să se alinieze armata pentru îmbarcare. Admira cu dragoste vasele de război, semețe, orânduite în lungul șirag pe țărm. Privea colinele verzi din preajma cetății, acolo pe unde și-a plimbat primii pași când a sosit pe insulă. I-a strâns lângă el pe toți prietenii săi, pe Tezeu și pe Mitridates, dar și pe ceilalți treizeci de tovarăși din Atena care rămăseseră cu el pe insulă. I-a strâns pe toți cei ai lui care au fost prizonieri și captivi în temniță și pe care Craton i-a eliberat, pe rând, de multă vreme, fără nicio condiție, numai în baza cuvântului său. I-a strâns la un loc, să le spună ce crede el despre această călătorie, dar și să le afle gândurile. Le-a spus că nimeni nu e obligat să-l urmeze în acest război, că vor urma primejdii mari și dacă cineva vrea, se poate răzgândi, era momentul s-o facă imediat. Nimeni însă nu s-a dezis de plecarea în această expediție plină de riscuri. Ca și Adoris, fiecare dintre ei dorea să-și poată răscumpăra onoarea și să se umple de glorie.

Craton încă se afla în palatul tatălui său, prins la ospăț alături de rege, când a trimis un slujitor să-l caute pe Adoris și să-l invite la masa lor. Adoris apăru de îndată, iar regele se bucură sincer văzându-l, și-i spuse:

- Așează-te la masă cu noi, voinice!
- Mulțumesc de onoare, măria ta! îi răspunse plin de amabilitate Adoris.

- Stai aici, lângă mine, scumpule Adoris! Mi-aș simți inima foarte împăcată dacă aș ști că vei veghea asupra fiului meu cel drag, să nu i se întâmple ceva rău. Și să-i mai amintești, când și când, că tatăl lui, bătrânul Glaucon, îl așteaptă acasă cu bătrânețile lui. Să nu se arunce în luptă fără a cugeta, căci îl știu aprig și neînduplecat la mânie. Poate îmi promiți, scumpule Adoris, că vei veghea la toate acestea?

- Fără îndoială, mărite rege, îți promit! răspunse Adoris, privind cu înflăcărare ochii regelui aproape inundați de lacrimi și speranță, de bun părinte.

Regele Glaucon se mai liniști, devenind iarăși vesel și vorbăreț. Luă o carafă, turnă el însuși lui Adoris o cupă de vin și cinstiră în sănătatea celor care se pregăteau de plecare.

- Unde e Craton și căpeteniile oștenilor? întrebă regele. Ei n-au încă timp de ospăț?
- Eram aici, tată, răspunse Craton, nu de departe.
- În sănătatea ta, Craton, și a celor care pleacă cu tine! ură regele. Și să vă reîntoarceți victorioși!

Cei prezenți aclamară de îndată, în cor. Peste vocile tuturor se auzi limpede vocea groasă a lui Amfion care tocmai intrase în salon cu cei doi fii ai săi echipați și gata de plecare în marea expediție a vieții lor.

- S-aducă zeii bucurie la toată lumea! strigă Amfion celor de față. Ah! Iartă-mă, rege Glaucon! Erai aici? Te-ai trezit azi înainte de ora prânzului?
- Parcă mai poți dormi acum, când ne pleacă feciorii? spuse aproape în același spirit de glumă regele.
- Dar ce-i liniștea asta?! se alarmă Amfion. Unde-s carafele cu vin? Ce fac sclavele noastre? A! Uite-l pe Craton! Þi-am adus pe cei doi feciori ai mei, falnici și voinici ca doi urși dar încă cruzi. Să ai grijă de ei și să-i folosești cum îți spune înțelepciunea ta!...

Amfion dădu o raită prin salon. Se opri lângă niște fripturi mari de berbec care tocmai picaseră din bucătăriile regelui.
- Da, e timpul să gustăm bucatele! zise regele Glaucon, punând mâna mai întâi pe o carafă cu vin. În sănătatea căpeteniilor și a voinicilor noștri!...
- Să ne dea zeii! întări Amfion, împărțind din bucate celor doi feciori ai săi, rușinoși ca niște fete mari.
- Tu nu bei cu noi? întrebă Glaucon pe Adoris, văzându-l cam abătut.

Adoris luă o cupă de vin și rosti:

- Întru sănătatea ta, mărite rege al insulei Rodos, și întru cât de curând izbânda noastră!

Dar, iată, că până la urmă ospățul a luat sfârșit. Sosise momentul cel așteptat cu emoții mari al despărțirii. Din nou răsunară trâmbițele îndelung, sus pe meterezele cetății, chemătoare la marea adunare a oștirii.

Oștenii se repeziră la arme, se adunară cu toții pe aleile dinspre port alăturându-se celor care așteptau deja, rânduiți în cete. O mulțime imensă de coifuri și sulițe strălucea în soarele amiezii. Dintr-odată s-au înmulțit bocetele mamelor și suspinele celor dragi care se despărțeau.

Craton dădu semnalul de îmbarcare. Regele sosi pe platou exact când oastea dădea onorul și se îndrepta spre corăbii. Era vioi, într-o ținută care-i dădea măreție. Era purtat pe o lectică susținută de șase sclavi.

Adoris a fost îmbarcat pe aceeași corabie cu Craton, pentru a-i fi sfetnic și tovarăș apropiat. Nu i se dăduse o responsabilitate de căpetenie, iar grupul său de soldați a fost îmbarcat pe altă corabie, sub comanda lui Tezeu și Mitridates.

Când oastea a fost complet îmbarcată, regele nu se mai putu abține și îi dădură lacrimile. De multă vreme oastea aceea nu mai plecase la vreun război. Iar acum pleca, pentru prima dată fără el, condusă de fiul său, moștenitorul tronului său.

Craton l-a îmbrățișat pentru ultima oară pe rege. Acesta s-a ridicat în picioare, și-a cuprins înaltul său fiu de după gât, l-a tras puternic la pieptul său și, văicărindu-se ca un copil, îi spuse:

- Du-te, fiul meu, dar să nu uiți că ai lăsat pe această insulă pe bătrânul tău tată!

Pe Craton, aceste cuvinte îl mișcară mult și-i răspunse părintelui său:

- Nu fi îngrijorat, tată! Vom învinge și ne vom revedea în curând!

Apoi se desprinse repede din îmbrățișare și porni grăbit la bordul corabiei sale. Acolo, sus pe punte, salută cu amândouă brațele ridicate, pe rege și pe toți cei rămași pe țărmul de care se despărțea. La fel salutau mulțimea de pe mal și ceilalți de pe toate corăbiile pregătite de plecare.

Pe vastul cer senin se iveau și dispăreau nori albi. Soarele lumina cu blândețe micile valuri ale mării, iar pescărușii fâlfâiau prin preajma malurilor.

La semnalul lui Craton, a cărui siluetă puternică se distingea mândră la bordul corabiei sale, rând pe rând au fost desprinse și ridicate de frânghii pânzele catargelor. Vântul luă în primire pânzele libere și le umplu cu aer ca pe niște aripi uriașe. Ancorele grele au fost trase la bord. Una după alta, corăbiile începură să se pună în mișcare și să se îndepărteze de mal, rândurile de vâsle începură să lucreze harnice, zorite de vocile sacadate ale supraveghetorilor.

După o liniște care a urmat, una câte una, corăbiile au început să dispară dincolo de linia orizontului. Lacrimi multe și tristețe a rămas în urma pe malul insulei cernit de tristețe.

(va urma)