Adoris și Kromia (13)


Somptuoasele coroane ale cedrilor fremătau deasupra înaltelor ziduri crenelate ale cetații, străjuind o lume de basm ce răsărea ca un miraj acolo, la întâlnirea continentului cu marea învolburată. Prin cetate alei largi și drepte străbăteau pajiștile cu iarbă verde, cu ornamente de flori, răcorite toate de șuvoaiele fântânilor arteziene, alei ce duceau departe până la colinele împădurite și livezile roditoare din fundul curții. Vlăstari viguroși de viță de vie, precum și iedera cu șuvoaiele roșii și aurii ale frunzelor, se agățau cu elan de ziduri ori de trunchiurile pletoase ale sălciilor.

Zidurile semețe înconjurau larg întreaga întindere a cetății, urcând culmile domoale ale colinelor ca apoi să coboare lin spre țărmul mării. Acolo, între ziduri și mare, se întindea un falnic oraș, cu nenumărate palate și temple. În mijlocul lui, străjuite de șiruri de castani zvelți, se ridicau somptuoasele palate ale regelui Agatos, atât de sclipitoare, încât oricine apropiindu-se de ele, s-ar fi simțit dominat de admirație.

Palatele regelui Agatos din Atalya, superbe, cu frontispicii impresionante străjuite de pridvoare cu coloane înalte toate din marmură albă, cu cornișele de sus ale acoperișurilor împodobite cu statui reprezentând minotauri, lei, tigri sau chipurile zeilor înaripați și a zeițelor surâzătoare din Olimp, toate încântau privirea oricărui călător. Dinspre intrările aurite ale palatelor și templelor trepte multe împodobite cu ornamente de marmură colorată urcau spre lăcașuri atrăgătoare. În preajma palatelor erau bazine cu apă limpede, din mijlocul cărora țâșneau fântâni arteziene, iar printre siluetele copacilor se întrezăreau statui albe și locuri ispititoare de popas.

Palatele și templele cele mari și strălucitoare erau bine păzite de străjeri vigilenți, bine antrenați să protejeze proprietățile puternicului rege.

Cel mai mare dintre palate, zidit în aur și marmură, era cel al tronului. Era un privilegiu pentru cineva să poată intra în sălile acestuia. Urcând multe rânduri de trepte albe, trecând printr-un culoar de statui și basoreliefuri se dezvăluiau de o parte și de alta inimaginabile frumuseți. Bolta amplă a sălii, susținută de ziduri și șiruri de coloane înalte și ornamentată fastuos cu fresce, statui și basoreliefuri, era viu luminată prin ferestrele de sus, ingenios camuflate printre scene și decorațiuni. Din spatele sălii porneau noi șiruri de coloane ce conduceau spre celelalte aripi ale palatului.

Situat în mijlocul sălii, înveșmântat cu eleganță în purpură și postavuri scumpe, împodobit cu aur și nestemate se înălța strălucitor și măreț divanul tronului. În jilțul cel mai înalt al tronului, spre care putea sui în trepte sub privirile sfidătoare ale sfetnicilor, domnea regele Agatos. În jurul lui și prin întinsa sală a tronului, roiau mulțimi de slujitori care se străduiau să intre în voia celor prezenți.

Suveranul, în deplină putere, înalt și frumos la chip, cu priviri inteligente și înflăcărate, având o voce calmă și plăcută își impunea ușor superioritatea în fața celor care-l slujeau. Aidoma glasului zeilor, rostirile sale erau ascultate cu multă luare aminte, chiar dacă sentințele erau uneori grele și cutremurătoare, alteori spirituale și patetice. În toate situațiile, însă, acestea erau pătrunse de un adânc spirit de dreptate și înțelepciune.

Se înțelege cât de descumpănit putea fi cineva care intra pentru prima dată în sala tronului, căci în mintea lui se petrecea o luptă între a putea urmări neclintit rostirile regelui și a nu fi furat de farmecul extraordinar al priveliștii. Se întâmpla uneori ca vreunul să fie într-atât de încântat de aspectul sălii, de podoabele ce străluceau peste tot, încât să nu mai urmărească discuțiile purtate în divan. Dacă-l descoperea, regele îl urmărea cu privirea, apoi îl mustra, încruntându-se. Se știa însă că în asemenea împrejurări mânia regelui nu ținea mult, nu era neiertătoere, redevenind la scurtă vreme plin de voie bună și generozitate.

Ca nimeni altul, regele Agatos se pricepea foarte bine să audieze și să înțeleagă rapoartele supușilor săi și problemele solilor străini. Asculta atent, cu răbdare, spre a înțelege în fiecare moment adevăratul sens al cuvintelor ceremonioase, prea des vădit protocolare. În timp ce asculta, chipul lui se lumina ori se încrunta, după cum deslușea câte un adevăr sau câte o minciună în cele ce i se relatau.

Deciziile sale însă erau limpezi, exprimate cu hotărâre. De multe ori cei ce plecau de la divanul regelui li se putea citi pe chip mulțumirea și proslăveau înțelepciunea regelui.

Într-o zi senină, când lumina vie pătrundea în sala tronului prin vitraliile ce înviorau frescele în nuanțe exotice, regele se decise să-și amâne treburile divanului și în acest scop porunci să se facă pregătiri pentru o plimbare în incinta cetății. Sfetnicii și slujitorii se bucurară și ei de acest prilej, așa că erau voioși să-l însoțească pe rege în plimbarea sa, în exuberanta și luminoasa atmosferă de afară.

În acea zi plină de limpezimea cerului și a văzduhului, siluetele templelor de pe colinele orașului păreau însuflețite. Solitare, elegante și somptuoase, templele păreau nestemate rare, încadrate de peisaje naturale armonioase. De pe înălțimea colinelor pe care se aflau se deschideau priveliști încântătoare asupra întregului oraș și asupra mării din apropiere.

Pe acolo o pajiște frumoasă și întinsă, situată chiar la poalele unei coline vecine cu palatele regelui se afla templul lui Zeus, o zidire înaltă, din marmură aurie și roșie, cu coloane albe. Pe o altă colină mai înaltă decât aceasta, pe crestele căreia se vedeau stânci cenușii, printre coroanele castanilor și verzilor pini se întrezărea silueta albă, armonioasă și elegantă, a templului lui Apollo. Undeva în stânga, pe o colină nu prea înaltă, situată chiar la țărmul mării, se înălța un alt templu de vis, cu multe coloane albe, cu acoperiș albastru și împodobit cu ornamente și statui, era templul lui Poseidon.

Regele Agatos se bucura nespus ori de câte ori revedea aceste temple, rodul imaginației și a străduințelor sale și a arhitecților săi, toate atât de armonios încadrate în peisajul natural al ținutului. Studia cu asiduitate și cu un expert ochi de artist gândurile și simțămintele pe care templele le insuflau spiritului omenesc.

Însoțit de cei mai apropiați sfetnici, regele urcă încet până spre culmea uneia dintre cele mai frumoase coline din cetate, de pe înălțimile căreia puteai avea o perspectivă minunată asupra întregului oraș și asupra mării. Ajuns în vârf regele Agatos inspiră profund în piept aerul curat al înălțimii, contemplă larga priveliște din jur care cuprindea și exteriorul cetății, departe, peste câmpul cu holde aurii, până la nostalgica linie a orizontului de deasupra mării.

Reflectând îndelung, chipul regelui fu luminat atunci de o nouă idee, diafană și fascinantă. Inima și gândurile i se umplură de hotărâre, de înflăcărare și rosti celor ce-l însoțeau:

- Aici voi zidi templul cel nou, care le va întrece pe toate în măreție și frumusețe!

Văzând că sfetnici priveau nedumeriți și că n-au înțeles rostul vorbelor sale, Agatos surâse misterios, în timp ce cobora pajiștea domoală a colinei. Când pașii îl purtau încă pe aleile de marmură ale orașului, chipul său părea că mai strălucește la ideea cea nouă și înălțătoare.

Poate că farmecul neobișnuit al acestei zile se datora și freamătului pregătirilor ce aveau loc în cetate, în ajunul apropiatelor sărbători dionisiene care, în cetatea lui Agatos, li se acordau întotdeauna o deosebită atenție și amploare. Prin ușile templelor larg deschise se vedeau pâlpâind torțe mari. Prin preajma acestora mulțimi de oameni păreau că își petrec timpul travestiți în personaje mitologice și jucând teatru. Pe culmile colinelor se înălțau trâmbe albe ori sinilii de fum. În arenele din cetate se făceau ultimele amenajări, iar voinicii se antrenau. În apropierea templului lui Zeus se adunase o mulțime de orășeni dornici să-l vadă pe rege. Preoții templului ieșiseră și ei în întâmpinarea sa.

Impresionat de primirea caldă a supușilor săi, regele le rosti cu glas binevoitor:

- Ferice de voi, locuitori ai Atalyei!
- Să ne trăiești în veci, preaslăvite stăpâne! îi răspundeau oamenii, cu entuziasm.
- Cum merg pregătirile pentru sărbători?

Din grupul de preoți un tânăr chipeș ieși în față și-i răspunse:

- Să fii binecuvântat, măria ta! Cu voia lui Zeus, toate merg așa cum trebuie și cum e dorința ta, slăvite rege!

Mulțumit, suveranul plecă mai departe îndreptându-se către palatele sale. Orășenii, copiii, femeile și oștenii, se opreau din mers când îl vedeau, i se închinau și-l binecuvântau.

Spre prânz, când razele soarelui începură să încălzească intens, regele poposi pe o bancă în preajma unei fântâni frumos amenajate. Era ostenit, dar mulțumit. Ceru să fie adusă lectica. Urcat în ea, și fu adus înapoi în palatul său, oprindu-se apoi în sala tronului la treburile sale.

Când sosi ora amiezii iar regele fusese chemat să meargă la ospățul prânzului, un dregător de-al său sosi agitat și-i șopti la ureche o veste importantă, fapt care-l făcu pe suveran să părăsească prânzul iute și îngândurat. Reveni în sala tronului. Curând, dinspre porțile cele mari glasul trompetelor răsună solemn vestind ivirea, în apropierea cetății, a unui lung cortegiu de străini ce sosea în goană. Pe alei și prin preajma porților zarva crescu iar mulțimile de orășeni fremătau dornice să nu scape nimic din cele ce se întâmplau. Cei care vegheau pe ziduri transmiseră către rege știrea că spre cetate se îndreaptă rădvane elegante, urmate de cete de călăreți în haine strălucitoare. După flamurile pe care văzură că le poartă socoteau că erau soli tocmai din îndepărtata Persie.

În primul moment regele păru neliniștit. Lăsă treburile divanului și urcă pe o terasă a palatului, de unde putea privi cetatea până spre mare. Văzându-și frumoasele palate și temple, precum și armonia plăcută din jur, regele se reculese, păru că își redobândește încrederea și coborî iarăși în sala tronului, poruncind să se facă pregătirile cuvenite pentru întâmpinarea înalților soli.

Peste un ceas trompetele de la intrarea în cetate răsunară din nou, cu și mai multă solemnitate. La poarta cea mare a orașului dinspre răsărit apăru, cu mare pompă, alaiul solilor perși. Acesta pătrunse în cetate cu carete mari și sclipitoare trase de cai superbi, strălucind de lux și aur. În urma caretelor și alături de ele veneau la trap grupuri de călăreți, înzorzonați care mai de care cu ciucuri, paftale și chimire de aur. Poporul, adunat pe la porți și pe aleile din drum, îi privea cu admirație și-i aclama.

Ajungând în preajma palatului, somptuoasele carete ale perșilor întoarseră și se opriră. Din ele începură să coboare persoane bizare, cu veșminte atârnând grele de aur și de podoabe. Salutând cu plecăciune mulțimea care-i întâmpina, solii Persiei fuseseră poftiți să intre în sala tronului regelui Agatos.

(va urma)