Adoris și Kromia(23)


Kromia, moștenind firea mamei, era o ființă suavă, dornică de căldură sufletească și prietenie. Încă din fragedă copilărie tânjea după toate lucrurile frumoase, adora legendele învăluite de mister, îi plăceau teatrul și poezia.

Frumusețea ei îi încânta pe toți. Fiecare se străduia să-i intre în voie. Chiar și fețele cele mai posomorâte dintre sfetnicii regelui, văzând-o, se bucurau de farmecul ei.

Așa se face că fetița zglobie ajunsese să fie răsfățată și adorată de toată lumea. Atunci când regele Agatos nu-și mai vedea capul de treburi în palatul tronului, Kromiei îi plăcea să rătăcească de una singură prin cetate, dornică să vadă și să admire singură totul, să iscodească și să pătrundă orice taină, să cutreiere templele și aleile minunate cu arbori și flori.

Odată, rătăcind prin oraș, Kromia descoperi un bătrân oștean care o cuceri prin darul lui de a spune povești. Pe numele său Meneus, îmbătrânit de mult în slujba lui Agatos, bătrânul era unul dintre cei mai respectați oameni din regat, fiind chiar comandantul oștii care apăra cetatea Atalya, supraveghind și la bunul mers al acesteia.

Kromia pândea momentul când bătrânul Meneus își făcea apariția în fața pavilionului cel mare destinat oștilor și, când îl surprindea așezându-se pe bancă la soare se ducea la el. Bătrânul, înalt și încă vânjos, cu fața arsă de soare și brăzdată de multe semne ale luptelor din tinerețe, era iubit de Kromia ca un părinte. El se prefăcea că doarme dus, dar Kromia, nemaiavând răbdare să se plimbe prin preajmă, se furișa lângă el și îl prindea în glumă de creasta coifului.

- Ei, bătrâne! Ce faci? Iar dormi?

Meneus se prefăcea că se trezește cu greu din somnul său adânc și-i zicea, părând surprins de apariția ei neașteptată:

- A! Pe cine-mi văd ochii? Tu erai, frumoasă fetiță?

- Nu dormeai, știu eu! Îți place să râzi de mine!

Apoi îl îmbrățișa cu alint. Se așeza alături de el și începea nerăbdătoare:

- Ce poveste despre oșteni și faptele lor de vitejie mai știi?

Bătrânul Meneus, comoară nesecată de povești, legende și istorii tulburătoare mai vechi și mai noi, începea să-i depene pe îndelete o poveste lungă și încurcată despre vremuri și fapte de demult. Sau inventa pe loc o istorioară nouă, plină de farmec și neprevăzut.

Odată, în timp ce bătrânul Meneus tocmai se pregătea să-i ticluiască o nouă poveste, Kromia îl întrerupse brusc, aducându-și aminte de o promisiune mai veche pe care i-o făcuse, și-i zise cu înflăcărare:

- Iartă-mă, bunule Meneus. Dar, chiar acum mi-am amintit că mi-ai promis să-mi arăți într-o bună zi închisoarea, cu toate tainele ei...

- Ce-ți veni așa, deodată, fetiță frumoasă? Chiar atât de mult vrei să știi toate câte se întâmplă pe lumea asta? Închisoarea nu e un loc tocmai plăcut!...

- Chiar așa?! Dar mi-ai promis! Vreau să știu tot! veni pe dată replica ei hotărâtă.

- Vai, vai! La ce grele încercări mă supui, fetiță scumpă!

- Adică de ce? Doară mi-ai promis. Mi-ai promis că-mi vei arăta pavilionul închisorii, atunci când va fi o zi frumoasă! Și vezi ce senină e ziua de azi?

Aceste vorbe hotărâte, de copil mofturos, îl cam luară prin surprindere pe bătrânul Meneus, care acum nu mai avea încotro. Vedea că nu o mai poate duce cu vorba la nesfârșit. Așa că îi zise răsfățatei prințese:

- Mi-e teamă însă că îi vei sufla vreo vorbă tatălui tău despre această poveste. Sunt convins că regele n-ar admite, din capul locului, ca fiica sa să se apropie de întunecata închisoare!...

- Nu te teme fără rost. O să tac, precum un pește. Îți promit! Doar du-mă mai repede acolo! spuse ea cu nerăbdarea și entuziasmul pe care le exprima în fața oricărui lucru nou, care îi stârnea curiozitatea.

Meneus nu mai putea da înapoi. Totuși, mai încercă o mică amânare, propunându-i:

- Kromia, du-te și te joacă până se face amiază, apoi revin-o aici.

- Mulțumesc, Meneus! Ești un om bun! Nici nu știi ce bucurie îmi faci!...

Îl îmbrățișă și fugi zglobie spre aleile cu flori și bazinele cu apă limpede în care înotau pești colorați.

Deși spera ca fata să uite, pe la ora prânzului Meneus se trezi cu ea în fața pavilionului său. Kromia îl aștepta deja de ceva vreme și chiar îl mustră, prefăcându-se supărată:

- Credeam că m-ai amăgit iar, viclean bătrân ce ești!

Meneus râse cu bunătate. Era totuși pregătit de vizită. Își potrivi mai întâi coiful pe cap, la fel și armura și sabia de la cingătoare. Nu de alta, dar îi plăcea să aibă o ținută ireproșabilă când se prezenta în fața supușilor săi.

O luă pe Kromia de mână și porniră deciși spre pavilionul închisorii. Acesta ocupa o parte a cetății, deloc invidiată de careva, care - așa cum se mai spunea în glumă dar era și o cruntă realitate - avea multe uși de intrare și mai niciuna de ieșire.

Kromia știa de multă vreme că de această parte a cetății nu are voie să se apropie. Regele o avertizase în privința asta de multe ori. Dar sufletul ei de copil curios mereu a dorit să știe ce se petrece acolo. În mintea ei se țeseau gânduri și taine pe care ar fi vrut să le pătrundă neapărat.

Meneus, cunoscând bine firea Kromiei, era conștient că toate cunoștințele ei despre temniță, ceea ce de fapt știa din auzite, nu sunt tocmai potrivite. Dar, oare, ar fi putut să nu-i îndeplinească acum acest capriciu?

Condusă de impozantul și neînfricatul Meneus, Kromia păși fără teamă pe poarta pavilionului. De cum intrară împreună pe primul coridor sumbru și răcoros, avântul Kromiei păli subit și începu să pășească dintr-odată mai prevăzătoare și să se țină strâns de brațul protector al lui Meneus.

Străbătură un coridor, apoi un altul, ambele întunecoase și reci. Kromia tremura, înfricoșată, simțind izul pământului umed și aerului sufocant. Bătrânul înțelegea că fata, cu toată imaginația ei bogată, nu putea intui întru totul fiorii reci care o străbăteau în incinta închisorii. Pentru ea temnița era mai degrabă un sac cu povești, cu întâmplări și mister, decât un lăcaș de tristețe, durere, degradare și urâțenie.

Pentru a-i mai insufla curaj Meneus căută să o mai înveselească, povestindu-i tot felul de lucruri interesante, dar vesele, despre captivi și faptele lor. De bună seamă, multe din aceste povestiri erau scornite și înflorite, căci nici Meneus nu mai știa pricina pentru care au fost închiși acolo acei chiriași.

Uneori Meneus era nevoit să dea porunci temnicerilor să deschidă câte o ușă la anumite celule în care zăceau nefericiții uitați în hrubele întunecoase. Nevrând s-o înspăimânte pe Kromia, îi arăta doar ceea ce credea el de cuviință.

Kromia tremura, înfrigurată ca într-o peșteră. O înfiorau pereții umezi și lanțurile grele ce cădeau cu zgomot când temnicerii descuiau vreo ușă. De aceea se hotărî să nu mai lungească șederea lor în acele locuri de coșmar, îndreptându-se spre ieșire. Înainte însă de a străbate ultimul coridor, Meneus se gândi totuși să-și mai ilustreze explicațiile cu încă un caz deosebit, și-i spuse fetei, arătând cu degetul spre o celulă din drumul lor:

- Iată, de pildă, în celula asta se află unul dintre dușmanii cei mai odioși și mai periculoși ai regatului nostru!...

Temnicerii care-i însoțeau primiră poruncă să descuie zăvorul ușii de la acea celulă. Lanțurile căzură cu zgomot, zăvoarele și canaturile ruginite pârâiră sinistru. Făclia unui temnicer lumină pe jumătate încăperea îngustă și rece.
Dacă în celelalte celule pe care le descuiară temnicerii, Kromia nu a putut vedea mare lucru, de-abia aici distinse o mogâldeață cu chip de om care prinse a se mișca pe o lespede de piatră. La lumina făcliei putu desluși mai bine interiorul celulei. Intimidată de grozăvia a ceea ce-i puteau vedea ochii, Kromia păru că a căpătat mai multă îndrăzneală și avu curajul să se apropie și mai mult de ființa aceea care zăcea aproape inertă pe lespedea aceea de piatră. Pășind pragul ușii privi atent, cu ochii mari și buzele întredeschise, să deslușească dacă acea mogâldeață era o fantomă sau o ființă omenească.

Lumina făcliei îl făcu pe întemnițat să tresară din amorțire și să se ridice în grabă în picioare. Kromia începu să deslușească fața unui tânăr cu fruntea înnegurată și cu o tristețe nemăsurată pe față. Cămașa-i albă, nu murdară dar sfâșiată pe alocuri, îi dezvăluia o statură atletică bine proporționată, niște mușchi care mai sugerau forță și mobilitate, dar toată ființa aceea părea că era plină de vigoare ce ieșea proeminent în evidență. Fața sa nu arăta deloc dușmănie. Părul, încâlcit oarecum, în care se mai distingeau niște bucle ondulate, era netuns de multă vreme. Ochii fetei a putut distinge trăsăturile încă fine ale chipului, pieptul său frumos arcuit părea în perfctă armonie cu chipul distins, mișcările brațelor sugerau un ales rafinament.

Privirea întemnițatului era întunecată și rătăcită, însă la vederea frumosului chip al Kromiei parcă se însufleți dintr-odată. Fața lui radia acum o lumină curată. Fără a fi în stare să scoată din gură un singur cuvânt, privea cu încântare chipul divin apărut precum o minune în fața sa.

La rândul ei, Kromia, hipnotizată parcă de transfigurarea aceea neașteptată a tânărului, îl privea încremenită. Uitase de întunericul și de răcoarea încăperilor prin care trecuse, ale aceleia în care se afla, și nu-și mai putea desprinde ochii de la chipul acela plin de tristețe și suferință, dar semeț și demn în înfățișarea sa.

Bătrânul Meneus a fost cel al cărui prezență de spirit i-a scos din impas. O luă pe Kromia de mână și porunci temnicerilor să încuie cu nădejde ușa celulei. Ușa se trânti cu zgomot la loc, zăvoarele și lanțurile scrâșniră iarăși și totul se cufundă într-o liniște apăsătoare.

Ieșind din închisoare prin ușa de la capătul culoarului, Kromia fusese surprinsă de bogăția de lumină și căldură care îi inundară chipul.

- Uf! răsuflă ușurat Meneus. Ce bine-i aici, afară! Întunericul și frigul temniței mi-au pătruns în toate oasele!

Afară era într-adevăr cald și plăcut. Dar inima Kromiei tot mai bătea neliniștită de cele văzute și simțise între zidurile închisorii:

- Spune-mi, bunule Meneus, chiar așa de groaznic este acel tânăr pe care-l țineți acolo, în încăperea aceea rece și întunecoasă?

- Eh, fetiță dragă! Tânărul a fost, pesemne, vreo căpetenie a oștirii care a atacat hotarele țării. De aceea e socotit un mare dușman al părintelui tău...

- Ai văzut, totuși, zise din nou Kromia, ce privire blândă și tristă avea? Nu semăna deloc cu cea a unui răufăcător oarecare, nu-i așa?

- Vrei să știi părerea mea? zise Meneus. Eu cred că acel tânăr nu e decât un fanfaron care a căzut în mare necaz datorită nesăbuinței sale. Este totuși posibil ca dintr-o greșeală regele să-l fi pedeapsit prea aspru. După câte țin eu minte, tânărul zace în închisoare de aproape doi ani...

Cei doi se despărțiră, Kromia mulțumindu-i pentru că i-a împlinit dorința și promițându-i că nu va afla niciodată regele de escapada lor neautorizată la închisoare iar Meneus pornind spre pavilionul gărzilor să-și vadă de treburile lui.

(va urma)