După ce timp de un an și jumătate Sandu și Crina Popescu și-au cheltuit toate economiile pentru repararea căsuței de la țară, acum, profitând și de cotizația CAR returnată Crinei (care tocmai se pregătea de pensionare), cei doi au hotărât să se ocupe și de apartamentul de la oraș, să facă o curățenie generală, cu ceva modernizări și îmbunătățiri.

Au zis să înceapă cu schimbarea geamurilor, a ușii de la balcon, cu închiderea ca lumea a logiei (un fel de al doilea balcon, mai mic), așa că s-au interesat cum e piața serviciilor în acest domeniu și au ales o firmă de termopane, căreia i-au plătit toți banii (materiale și manoperă) în avans, pentru a beneficia de o reducere destul de importantă (oricum aveau banii pregătiți și au crezut că este o firmă serioasă, cu care au făcut contract semnat, ștampilat și parafat, cu facturi, chitanțe și tot ce mai trebuie).
Cei de la firmă le-au promis că în 2-3 săptămâni le vor executa lucrarea, așa că după vreo 2 săptămâni, Sandu și-a zis că ar trebui să mai dea un telefon, deoarece aveau de gând să mai meargă pe la țară și doreau să-și acomodeze programul, să fie totul în ordine.

Deci, a format numărul (la care mai vorbise când i-a contactat prima dată), dar nu a răspuns nimeni. A revenit peste o oră și... aceeași situație. Peste încă o oră, la fel! Încă un telefon și același rezultat!!! S-a uitat și pe calendarul creștin ortodox, nu a văzut nicio sărbătoare. Era, în mod evident, zi lucrătoare, nu trebuia să fie încă nici ora de masă și oricum, gândea el, la o asemenea firmă ar trebui să răspundă cineva la telefon pe tot parcursul unei zile de lucru.

În acel moment a luat taurul de coarne (mai bine zis volanul în mâini) și, hotărât, s-a deplasat la sediul firmei. Acolo... stupoare!! Clădirea era goală-goluță, fără nicio urmă din firma respectivă!!!
Întors acasă i-a povestit Crinei totul și, bineînțeles, au început suspiciunile, nervii, stresul...
Și, ce și-a propus Sandu atunci? Hai să folosească internetul și în interesul familiei, să nu îi mai reproșeze Crina că plătește abonamentul doar pentru hobby-urile lui!
Așa că, a început să caute detalii despre firma trecută la antetul facturii pe care o avea în mână.
Era înregistrată la registrul comerțului, dar bilanț nu mai depusese de vreo câțiva ani, apărea peste tot că are doar un singur angajat (!)... și alte chestiuni nu prea încurajatoare!
A mers mai departe și a descoperit un site specializat în furnizarea informațiilor despre firme care „dau țepe”; aici întâi a căutat-o pe lista celor care în ultimii ani au dat cecuri fără acoperire (nu era), apoi pe lista firmelor intrate în insolvență (nu era), apoi pe cea a firmelor în faliment (nu era) dar, și-a zis Sandu, poate doar acum, de câteva zile au abandonat afacerea și au fugit cu banii, deci situația era, totuși, de-a dreptul alarmantă! Nervi, stres...
Sandu nu mai avea glas, în timp ce Crina ofta cu ochii înlăcrimați:

„Unde sunt banii de la CAR-ul meu, strânși o viață întreagă?!!!”

Navigând în continuare pe internet și demonstrând soției cât de priceput este, lui Sandu i se oferă posibilitatea să apeleze la un fel de detectivi care, în câteva ore (pentru început), apoi în cel mult 24 de ore, le-ar fi oferit date complete despre orice firmă. Deci... detectivi!! Dar, în prealabil, ca să apeleze la ei, trebuia să trimită SMS la un număr, taxat cu 20 de euro. Nu dă SMS – ul și merge mai departe cu cercetările gratuit. Află „eșalonul superior” al celor care le-au făcut contractul și dă telefon la primul număr... nu răspunde nimeni; dă telefon la al doilea număr... casă particulară!

„E clar – am luat țeapă!”, zic amândoi!

Dar, Sandu nu se dă bătut!
Găsește pe contractul de la firmă un nume de inginer. În sfârșit au noroc! În sensul că nu avea un nume prea banal. Deci îl puteau găsi mai ușor cu „Google”!
Și îl găsesc repede, e clar, el este! Dar unde îl găsesc întâi? În arhiva unui tribunal, la care are câteva procese în care se judecă cu un partener de afaceri pentru un transfer de acțiuni!

„E jale, e clar, omul a pierdut ultimul proces, nu are de unde să dea banii datorați fostului partener, a abandonat și afacerea cu termopane și așteaptă ca până noi, păgubiții de acum, îl vom da în judecată, să se redreseze cumva”, spune Sandu îngrozit.

Ca să mai pună și ea paie pe foc, intervine Crina:

„Păi, totul era premedidat, de aceea oferea lucrări la prețuri mai mici decât celelalte firme, de aceea făcea reduceri dacă dădeai toți banii înainte, plus reduceri pentru pensionari, ca să atragă pe moment cât mai mulți clienți fraieri! Cum de nu ne-am dat seama de la început?? Am zis că tu ești mai atent la aceste aspecte, că de-aia ești bărbat în casă!”

Uite așa se frământam ei, când, aproape instinctual, Sandu pune mâna pe telefon și mai sună o dată la firmă, deși era sigur că nu-i va răspunde nimeni. Dar, surpriză!! Îi răspunde o domniță foarte amabilă care îl asigură că totul este în ordine și că îi vor avertiza cu trei zile înainte de venirea meșterilor, deci puteau să-și vadă liniștiți de treabă, îi vor suna din timp, au și numărul de fix de la țară (unde familia Popescu nu avea semnal la telefonul mobil), totul era în grafic, așa cum au promis.
Bineînțeles că nu au răspuns la telefon pentru că tocmai și-au mutat sediul, dar nu departe de cel vechi, pe aceeași stradă.

„Ufffff! – răsuflă ușurată Crina! Putem să mergem liniștiți la țară 2-3 zile și propunem familiei Pavel să ne întâlnim acolo, este chiar mai frumos ca la oraș!

Era vorba de Mimi și de Puiu Pavel, doi români stabiliți în SUA, veniți în vacanță în România, cu care se reîntâlneau, cu plăcere, de fiecare dată când reveneau în țară.
Le dau telefon ca să se înțeleagă, stabilesc de principiu că trebuie să se vadă neapărat la căsuța de la țară, altfel nemaifiind timp, ei trebuind să plece din România peste câteva zile. Cad de acord.

„Dar... mai este o problemă, stai că prea ne-am liniștit! – zice Sandu. Îți amintesc, dragă Crina, că exact în aceste zile, mâine sau poimâine, ar fi perioada în care prietenii noștri din București, familia Stoica, au promis că în drumul lor din vestul țării (unde sunt la niște rude) spre casă, se vor opri câteva zile să ne viziteze. Trebuie să le spunem că nu vom fi în oraș, dar, până la urmă, de ce să nu ne vedem toți direct acolo, la țară? O să fie și mai mare distracția, noi, „bucureștenii” și „americanii”.

Așa că pleacă la cumpărături și se aprovizionează cu de toate pentru petrecerile care se preconizau (păstrăvi, pulpe de pui, mici, ceafă de porc, costiță afumată, cârnați de casă, mezeluri, brânzeturi, legume, fructe, bere, vin etc. etc.).

Tocmai când se mirau că bucureștenii nu au dat încă niciun semn de viață, aceștia anunță că sunt deja sunt în Capitală. Că li s-a schimbat programul. Familiei Popescu nu îi pică prea bine vestea, mai ales Crinei, care, parcă în ciuda lor exclamă:

„Lasă că ne vom distra foarte bine și numai noi cu „americanii”!

Cumpărăturile fiind făcute, mai fac o scurtă verificare a bagajelor dar, când să plece... sună telefonul lui Sandu și o voce de bărbat anunță pe un ton ferm:

„Mâine dimineață venim să montăm termopanele”.

„Domnule - zice Sandu – tocmai am vorbit cu o colegă de-a dumneavoastră care ne-a asigurat că ne avertizează cu trei zile înainte de a pleca echipa de lucrători spre apartamentul nostru!”

„Nu se poate – spune omul de la firmă – fata aceea de la birou știe una, îi este ușor să zică din gură, dar eu știu alta! Dacă nu vreți mâine, vă replanificăm, dar nu știu când, s-ar putea să mai dureze multe săptămâni, nu garantăm nimic de acum înainte.”

Până la urmă, după insistențe, au convenit să vină a doua zi, dar nu de dimineață, ci pe la orele 14.
Crina și Sandu regândesc programul, în ideea că nu vor renunța la cheful cu americanii planificat la căsuța de la țară, dar că vor sta mai puțin acolo, nu 2-3 zile, cum se discutase inițial.
Adică, acum, imediat, pleacă din oraș, seara și o parte din noapte chefuiesc cu „americanii”, mâine pe la 10-11 pleacă de la țară, ajung la apartament și desfac bagajele cel târziu până la 12 și în două ore au timp să dea la o parte mobila și covoarele pentru a lucra meșterii.
Dau telefon invitaților, le comunică ultimele evenimente, iar ei sunt de acord.
Merg la casa de la țară, fac focul pentru grătar, pun berea și vinul în frigider și se gândesc ce distracție vor încinge seara și noaptea, pe terasă și în jurul focului.
Dar, pe la 18, Mimi Pavel dă telefon și spune că nu mai pot veni, că a intervenit ceva important și Puiu, soțul ei, trebuie să meargă în altă parte, să rezolve o problemă „de viață și de moarte” că, din păcate, nu se vor putea întâlni deloc în acest an, rămâne pentru anul viitor, când vor veni din nou din America.
Înțelegând despre ce este vorba în convorbire, Crina ia telefonul din mâna lui Sandu și aproape că o imploră pe Mimi:

„Mimi dragă, totul este pregătit, împrospătăm jarul cât va fi nevoie, puteți veni oricât de târziu, după ce rezolvă Puiu problemele, chiar spre noapte... Nu este nevoie să dormim, că doar nu noi o să punem termopanele. Noi o să lucrăm doar vreo două ore, înainte de a începe ei...”

Fără succes, însă!
Până la urmă Sandu și Crina pun totul pe grătar (mai puțin afumăturile), ca să nu se strice peștele și produsele din carne. Mânâncă apoi ceva, fără prea mult chef, dezamăgiți că nu pot petrece o seară magică, așa cum planificaseră și se culcă, nu înainte de a hotărî ca de dimineață, după ce se trezesc, doar să bea o cafea, să facă bagajele și să plece mai devreme la apartament.

„Cel puțin – zice Crina – este și un avantaj al acestei situații. O să ajungem mai repede și mai odihniți la oraș, o să avem timp ca, liniștiți, să pregătim apartamentul pentru viitoarele lucrări.”

Zis și făcut! Se trezesc de dimineață, beau cafeaua, fac bagajele.
Înainte de plecare, Crina îi spune lui Sandu, pe un ton răstit, de reproș, ca și când el ar fi de vină pentru ratarea chefului planificat:

„Mi-ai zis să cumpăr de toate și în cantități suficiente. Printre altele am cumpărat 7 păstrăvi destul de mari, doi pentru americani, doi pentru bucureșteni, unul pentru tine și doi de rezervă. Aseară ai mâncat tu unul. Știi că eu nu mănânc pește, așa că, până nu îi termini pe ceilalți 6, nu mai primești nimic de mâncare. Și să fii liniștit că aseară i-am prăjit foarte bine și noaptea au stat în frigider, deci nu se strică repede.”

Sandu pune bagajele în mașină, deschide poarta, scoate mașina, închide apoi pivnița, magazia, ușa de la intrarea în casă, închide poarta de la stradă și dă să intre în mașină, când Crina îi spune, pe același ton răstit:

„Cu lucrările de la apartament, nu știu când o să mai venim pe aici. În congelator nu am mai lăsat nimic, așa că ar fi bine să oprești curentul de la tabloul de siguranțe.”

Fără să comenteze nimic, nici despre „meniul” care i s-a pregătit pentru următoarele zile și nici față de ultima comandă a Crinei, Sandu deschide din nou poarta și ușa de la casă, intră în bucătărie, oprește curentul și... când să iasă... sună telefonul fix:

„Alooo! Salutare! Puiu Pavel la telefon! Uite, vine America la voi!!!! Suntem pe drum, mai avem doar un sfert de oră!”

„Păi – încearcă Sandu o scuză – n-am mai știut nimic de voi, de când Mimi a spus că nu mai puteți veni...”

„Hai că nu mai am semnal, ne întâlnim la voi!” – zice Puiu și închide.

Sandu o informează pe Crina despre ultimele evenimente și aceasta ia foc:

„Să le fie de bine! Nu mai avem timp să facem altceva decât să-i așteptăm la poartă încă un sfert de oră, să schimbăm aici câteva cuvinte, eventual să le mai arătăm proprietatea 10-20 de minute! Cel târziu peste trei sferturi de oră pornim mașina! Eu nu am chef să vină cei cu termopanele înainte de a ajunge noi, sau să vină și să nu mai am timp de pregătiri. Că doar știi cât praf fac meșterii în general, când încep să spargă pereții cu bormașinile lor! Și știi că nimic nu mă deprimă mai mult ca praful. Că m-am săturat de cât praf am înghițit de când cu repararea acestei căsuțe! Mi-e groază numai când mă gândesc! Oricât aș fi de prevăzătoare, oricum aș muta mobilele și covoarele, oricât aș acoperi bibliotecile, dulapurile și celelalte lucruri cu cearșafuri, tot mă voi mai chinui vreo 3 zile să scot praful de peste tot din casă! O să-l simt și în plămâni o lună! Cel puțin să fiu cu conștiința împăcată că, preventiv, eu am făcut tot ceea ce am putut!

Au așteptat la poartă, au ajuns prietenii, s-au pupat (numai după ce Crina a spus ceea ce avea pe suflet, ca orice gospodină care se pregătește în zadar), le-au arătat proprietatea timp de câteva minute (și ei erau interesați să cumpere așa ceva pentru când se vor repatria), le-au explicat situația și au plecat spre oraș.
La ora 11 familia Popescu era deja în parcarea din fața blocului.
Ca de obicei, la coborârea din autoturism, Crina își face cruce și spune:

„Doamne-Þi mulțam că am ajuns cu bine!”

Și, ca să-l mai îmbuneze pe Sandu, cu care a fost cam dură de dimineață:

„Lasă, Săndele că tot e bine! Acum ducem frumos bagajele sus, mâncăm ca lumea, ca să fie și de amiază și apoi, încet, încet ne-om descurca noi cu mobila și cu covoarele! Până la 14, când au zis că vin cei cu termopanele, mai avem 3 ore, timp mai mult decât suficient!

Sandu deschide portbagajul și în timp ce se gândește asupra strategiei de a ataca numeroasele sacoșe îi sună telefonul:

„Suntem de la firma de termopane; nu venim la 14 cum am discutat, venim acum!”

Și... au venit, într-adevăr, urcând cu toate materialele odată cu familia Popescu...
Și, bineînțeles, meșterii se grăbeau foarte tare, nu au mai așteptat să se dea la o parte covoarele și mobila, nu mai era timp de cearșafuri și alte asemenea pregătiri, mai aveau un apartament de rezolvat până seara...

Deci, din toate planurile familiei Popescu s-a ales praful (nu numai la figurat)!
În concluzie, degeaba ești tu foarte organizat, când depinzi de meseriași români și de prieteni tot români (chiar dacă trăiesc în America de câțiva ani)!