Recreația mare. În clasă, rămân doar elevii de serviciu: Mioara și Nelu. În timp ce Nelu șterge tabla, Mioara aranjează fața de masă de pe catedră.
Ușa se deschide și intră trei elevi.
- Ieșiți repede, strigă Mioara. Vreți să vă spun doamnei învățătoare?
În timp ce unul dintre cei trei se străduiește să o înduplece pe Mioara, în ușă își face apariția Margareta.
Depășită de situație, Mioara îi privește mustrător.
Costică, fiul noului secretar de partid pe raion, se urcă pe bancă și strigă: „Sus, comuniștii!”. Imediat, băieții îi urmează exemplul. În zadar striga Mioara să iasă, în zadar îi amenința că îi spune doamnei învățătoare… Băieții săreau peste bănci.
Mioara strigă: „Jos, comuniștii!”. Băieții sar de pe bănci. Mioara se bucura că a reușit să-i determine s-o asculte. Nu știa ce o aștepta…
Costică scoate un carnețel din buzunar, ia de pe o bancă un creion și spune:
- Am sarcină să îi notez pe dușmanii de clasă. Mioara, pe tine te-am scris prima.
Mioarei nu-i venea să creadă. Încercă să zâmbească. Dar Costică nu glumea.
Sună de intrare. Doamna învățătoare o găsește pe Mioara plângând.
- Ce s-a întâmplat? De ce e gălăgie?
- Costică a scris-o pe Mioara în carnet!
- Dar ce rău a făcut?
- A strigat: „Jos, comuniștii!”.
- Ai spus tu asta?
- Da. Dar nu știți de ce.
Mioara îi povesti ce s-a întâmplat în recreație.
- Costică, tu ești prieten cu Mioara. Cum poți să faci așa ceva?
- Eu am sarcină să-i scriu pe dușmanii poporului.
- Mioara învață cel mai bine din clasă, îi ajută pe colegii care au greutăți, e foarte bună prietenă cu voi toți. Ai auzit ce explicație ți-a dat. Nu a vrut decât să-și facă datoria de elevă de serviciu. Voi nu trebuia să intrați în clasă înainte de a suna de intrare…
După câteva clipe de liniște, Costică se hotărî:
- N-o mai scriu. Să ne împăcăm!
- Dați-vă mâna și să începem lecția!
Colegii răsuflară ușurați. Mioara nu putea să uite ce i s-a putut întâmpla. Nu și-ar fi imaginat că noul lor coleg e altfel ca ei. Pe Mioara o interesa matematica, îi plăcea să citească, era nelipsită de la activitățile artistice sau sportive, învăța să cânte la pian… Dar nu o interesa politica. După întâmplarea asta, începea să se îndoiască de faptul că va fi primită în organizația de pionieri.
Acasă, de rușine, Mioara nu a povestit nimic. Tatăl ei era o persoană cunoscută în raion. Ce vor spune cei care îl cunosc? Cum și-a educat fata?
După treizeci de ani, o întâlnire de familie. Bucuria revederii. Bunici, nepoți, frați… Tatăl Mioarei întrebă dacă își mai amintește cum a fost când a strigat „Jos, comuniștii!”.
- Credeam că nu mai știe nimeni. Dacă ar fi să mă dau mare, eu am strigat „Jos, comuniștii!” cu 29 de ani înaintea voastră. Dar nu am nici un merit. Nu făceam politică. Eram de serviciu și nimic mai mult. Am fost primită în organizația de pionieri în aceeași zi cu Costică. Am fost primită în U.T.C., în aceeași zi cu Costică. Nimeni nu a amintit nici o vorbă despre întâmplarea din ziua în care a avut loc incidentul. Dar am avut emoții de fiecare dată. Pe Costică l-am întâlnit în Cluj, în toamna lui ’67. Era student la Politehnică. Mi-am amintit de întâmplare când am vrut să semnez cererea de primire în P.C.R. N-am semnat-o pentru că Viorica, secretara organizației de bază, proaspăt întoarsă de la Congresul al XXII-lea, mi-a spus că s-a constatat că în partid sunt mai mulți intelectuali decât muncitori. În prima ședință trebuia să pună în discuție cererea femeii de serviciu. Așa că, nu am mai cerut nimic. Nici acum nu m-am înscris în nici un partid, cu toate că am de unde alege. E mai interesant să-i ascult pe toți și să cred ceea ce vreau.